Giuvaerele Coroanei - Edgar Wallace

 „Jos… Armele!”

 Treizeci şi una de puşti căzură dintr o singură mişcare, treizeci şi una de mâini înmănuşate In alb ca mişcate de un meoamism nevăzut, se lipiră de vipuşca a treizeci şi unu de pantaloni. Nomişcat, în poziţia „de drepţi”, şiiul de tunici stacojii şi de. Căciuli de blană de urs stătea într'o aliniere impecabilă, lntr'un crescendo de tunet fanfara execută ultimele măsuri ale marşului şi se opri în clipa când cei patru codoşi dispăreau In dosul coltului marelui turn alb.

 — Rupeţi rândurile 1

 Cu un sunet uscat, Bobbie Longiellow băgă în teacă lama subţire a săbiei sale, îşi. Puse bine monoclul în orbită şi îşi aruncă privirea spre silueta scundă a capelei Sfântului Petru „ad vincula”, care părea că aţipeşte sub văpăile acestei dimineţi de vară. După câteva clipe i se păru că o doamnă corpolentă şi de înălţime mijlocie se apropiase de el cu ghidul în mană. Sergentul detaşamentului Uâtea la câţipaşi uepărtare în pozijia „de drepţi”. In spatele măscii obrazului său pârlit, părea că râde pe înfundate.

 — Te rog_ domnule…

 Faţa doamnei grase, era şi ea umflată, congestionată, prietenoasă şi ofiţerul remarcă că ea era în posesia unei guşi în triplu exemplar şi un nas de o înfăţişare mai mult masculină.

 — Puteţi să-mi spuneţi unde e mormântul lui Jear. =ş Grey?

 — Mormântul cui?

 — Al lui Jane Grey, domnule.

 Bobbie aruncă spre sergent o privire încurcată, în timp ce degetele sale îi chinuiau cele câteva fire de mustaţă.

 — Ţi-ai aruncat? Fuh… Ţi-ai aruncat o privire în cimilir? Spuse el încet, aşteptând ca inferiorul său să-i vină în ajutor.

 — Care cimitir, domnule?

 — Ati făcea mai bine să vă informaţi la un gardian, doamnă”.

 Erei prima zi de serviciu la tum a tânărului ofiţer? I acest lucru nu-i lăcea nici o plăcere. Simţea o ură pentru lempeintura prea rkUocrttt, pentru tunica sa stacojip proa lipită pe corp şi mai ales pentru odioasa câcâulfl de urs care-l făcea să năduşească. In adevăr, în acea clipă, locotenentul Robert Longfellow ar fi dorit să fie orişicine, sau chiar orişice… În afară de ofiţer inferior în regimentul de gardă Berwick al Majestăţii Sale.

 Doamna cea grasă îşi cercetă din nou ahidul

 — Unde se găsesc bijuteriile coroanei? Vestitele pietre scumpe ale coroanei?

 — In casetă, iubită doamnă, răspunsa Bobbie cu promptitudine. Din fericire, în acea clipă, apăru un ghid adevărat, care, spre nespusa uşurare a ofiţerului, se însărcina cu vizitatoarea şi o conduse spre turnul Warkefield.

 — Ce plictiseală a dracului 1 murmură Bobbie. Ce aştepta să-i spun, sergent?

 — Nimic (sir, răspunse sergentul.

 Şi faţa lui Eobbie se lumină.

 Intră în corpul de gardă, îndreptându-se spre apartamentele sale particulare, în timp ce doamna Ollorby îşi urma vizita. Şi totuşi, doamna cea grasă cu faţa rumenă se interesa în adevăr, tot atât de puţin de bijuteriile coroanei cât se interesa de nefericita crinţesă al cărei cap graţios căzuse abea la câţiva metri de locul unde se desfăşurase durerosul interogatoriu al locotenentului Longfellow.

 Se găsea totuşi în tumul Londrei, în aceea dimineaţă c altă vizitatoare care ofta de emoţie din pricina tristului destin al lui Teane Grey. In picioare lâgă lanţul care împiedică pe curioşi să calce în picioare mica lespede pătrata pe care avusese loc sacrificiul. Hope Joyner privea la simpla inscripţie gravată pe p. -ahă. Apoi, ea ridică ochii spre capela mică unde tânăra femeie îşi dormea somnul din urmă.

 — Săraca… Săraca de ea, murmură ea încet.

 Şt Richard Hallov/eâl r.'avu nici cea rr>r! Rr; -ă peftă de a surâde.

 Nu avea oare sub ochi imaginea tinereţe! Plângând tinereţea? Putea să tadmire un profil peutect o siluetă şi mai graţioasă în emoţia ei, un obraz dulce fără nici un defect, ieşind în relief pe fondul întunecat al pereţior înegriţi de ani.'

 — Da, e oribil, nu e aşa? Dacr Hope, dece vrei leapărat să întristezi această dimineaţă minunată?

 Ea îi surâse, punându-i mâna pe braţ.

 — Sunt stupidă, Dick. Iţi făgăduesc că no voiu mai face… Această strălucitoare creatură nu e oare Bobbie?

 Silueta uscăţivă a oiiţerului de gardă se ivise pe un balcon.

 — E Bobbie. S'a reîntors ieri seară din permisie şi azi are întâia experienţă a serviciului gărzii turnului.

 Râse amuzat.

 — Pentru întâia dată, te văd râzâd azi, îi spuse ea.

 Ar fi putut răspunde că tocmai *în acea dimineaţă avea destule motive ca să nu surâdă, dar preferă să tacă.

 Dick Holloweu, în uniforma sa neagră bine lipită pe corp, ce era înveselită numai de centura stacojie, însemn al gradului său, îşi întrecea tovarăşa cu un cap. Avea o faţă cu trăsături energice şi line, ochi cenuşii şi o privire dreaptă; era Im silueta sa mlădioasă ca şi în înfăţişarea sa mândră, ceva ailştic, gata de a se preface în orice Clipă într'un salt aprig.

 El reîncepu:

 — 6 —

 — Ţi-am arătat totul acum. Nădăjduim» că aceet ÎUGTU ne va Mec să pierdea» întreaga zi.

 Fia râse:

 — Nu e adevărat din clipa în care ordonanţa a venit să-ţi spună ceva, eşti nerăbdător să scapi de mine. Te aşteptă un vizitator, nu e aşa?

 Înainte ca el să-i ii putut răspunde, ea urmă:

 — Sunt foarte curioasă din fire şi de altfel cunosc turnul… Dar aveam o poftă nebună de a te vedea In uniformă.

 Mergând încet, străbătură povârnişul dulce ce duce la poarta Leului şi se opriră împreună pentru a privi tristul gard de lemn, îndărătul căruia curge fluviul.

 — Poarta Trădătorului…

 Îşi urmară drumul^ trecură prin faţa sairtinelelor care prezintau armele şi în curând ajunseră în marea piaţă Tower Hill.

 „Maşina tinerei fete veni să se oprească lângă trotuar. Diek deschise portiera.

 — Când o să te revăd?

 Ea surâse:

 De fiecare dată când vei voi Aduţi aminte că numele meu e în caTtea de telefon şi că adoi să mănânc la Embasjsy.

 — Ce o să faci acuma?

 • Că făcu o mică strâmbătură.