Volumul 2 - Intoarcerea Lui Tarzan - Edgar Rice Burroughs

1. AFACEREA DE PE PACHEBOT.

Superb! exclamă contesa de Coude, cu glas scăzut.

— Poftim? făcu contele, întorcându-se spre tânăra lui soţie. Ce e atât de superb? se interesă el, rotindu-şi ochii în toate părţile, căutând să afle obiectul admiraţiei sale.

— Oh, nimic, dragule – răspunse contesa; o clipă, o undă de roşeaţă apăru pe obrajii ei trandafirii, îmi aminteam cu plăcere de clădirile acelea formidabile din New York, „zgârie-nori”, cum li se spune – mai adăugă frumoasa femeie şi se aşeză mai confortabil în şezlong, reluându-şi lectura revistei pe care acel „nimic” o făcuse s-o lase deoparte.

La rândul său, soţul se cufundă în lectura unei cărţi, nu fără a fi oarecum surprins că, aflându-se la trei zile depărtare de New York, contesa îşi dezvăluia abia acum admiraţia pentru nişte clădiri pe care nu demult le socotise oribile.

Curând, contele renunţă să mai citească.

— E foarte obositor, Olga – spuse el. Cred că am să caut nişte călători tot atât de plictisiţi ca şi mine; poate găsesc câţiva amatori să facem o partidă de cărţi.

— Nu eşti prea galant, dragul meu soţ – răspunse tânără femeie, zâmbind. Du-te deci la plicticosul tău joc de cărţi, dacă asta ţi-e plăcerea.

După ce soţul se depărta, ochii contesei se întoarseră pe furiş spre silueta unui tânăr bine făcut, întins leneş pe un şezlong nu departe de ea.

— Superb! exclamă ea din nou.

Contesa Olga de Coude avea douăzeci de ani. Soţul, patruzeci. Era o soţie foarte credincioasă şi loială, însă, cum nu ea fusese aceea care îşi găsise alesul inimii, era puţin probabil să fie îndrăgostită de acela pe care soarta şi tatăl ei, un nobil rus, i-l aleseseră drept soţ. Totuşi, numai fiindcă am surprins-o exclamând la vederea unui necunoscut, tânăr şi atrăgător, nu avem dreptul să presupunem că gândurile ei erau în vreun fel necredincioasă soţului. Îl admira doar, aşa cum ar fi admirat un exemplar reuşit din vreo specie. Dar tot atât de adevărat e că îţi făcea plăcere să te uiţi la tânărul acela.

Privirea ei îl mai admira pe furiş, când tânărul se ridică şi părăsi puntea. Contesa de Coude făcu semn unui steward care tocmai trecea pe acolo.

— Cine-i domnul acela? îl întrebă.

— Pe lista pasagerilor figurează sub numele de Monsieur Tarzan de Africa, doamnă – răspunse stewardul.

„Hm, are o moşie cam mare” – gândi tânăra femeie şi interesul ei pentru acel necunoscut crescu şi mai mult.

Tarzan se îndepărtă alene spre salon; chiar la uşa de la intrare surprinse doi bărbaţi şuşotind foarte aprig. Nu le-ar fi acordat nici cea mai mică atenţie dacă unul dintre ei nu i-ar fi aruncat o privire ciudat de vinovată.

Cei doi îi aminteau lui Tarzan de ticăloşii din melodramele pe care le văzuse la teatrele din Paris. Ambii erau cam oacheşi şi acest lucru, împreună cu ridicările din umeri şi privirile furişe ce însoţeau intrigăría lor, evidentă, dădea o şi mai mare forţă comparaţiei.

Tarzan intră în salon şi căută un fotoliu ceva mai departe de ceilalţi. Nu avea deloc poftă să facă conversaţie. Îşi sorbi absintul şi îşi lăsă gândurile triste să rememoreze evenimentele din ultimele săptămâni. Se întreba într-una dacă procedase înţelept renunţând la moştenire în favoarea unui bărbat faţă de care nu avea nici o obligaţie. E adevărat, îi plăcea Clayton… dar nu de asta era vorba. Nu din cauza lui William Cecil Clayton, Lord Greystoke, renunţase el la drepturile sale legitime. Totul se întâmplase din cauza femeii pe care atât el cât şi Clayton o iubeau şi pe care un ciudat capriciu al destinului o sortise lui Clayton şi nu lui.

Faptul că şi ea îl iubea făcea situaţia şi mai greu de suportat; totuşi ştia că nu ar fi putut proceda altfel decât procedase în seara aceea, în micuţa gară din pădurile îndepărtate ale Wisconsinului. Fericirea ei era pentru el lucrul suprem, iar scurtul răstimp petrecut în lumea civilizată îl învăţase că, pentru mulţi oameni, viaţa e de nesuportat fără bani şi poziţie socială.

Jane Porter fusese născută pentru bani şi poziţie socială, iar dacă Tarzan le-ar fi răpit viitorului ei soţ, cu siguranţă că acest lucru ar fi aruncat-o într-o existenţă de mizerie şi chin. Lui Tarzan nu-i trecu nici o clipă prin minte că Jane ar fi putut să-l respingă pe Clayton în cazul în care acesta ar fi rămas fără titlu şi avere; acorda tuturor celorlalţi aceeaşi loialitate şi cinste care îl caracterizau pe el. În acest caz nu se înşelase: cu siguranţă că nenorocirea ar fi determinat-o pe Jane Porter să-şi ţină făgăduiala făcută lui Clayton.

Din trecut, gândurile lui Tarzan zburară în viitor. Cuprins de duioşie, încercă să anticipeze întoarcerea în junglă, unde se născuse şi îşi petrecuse copilăria, jungla crudă, fioroasă în mijlocul căreia îşi petrecuse douăzeci din cei douăzeci şi doi de ani ai săi. Din puzderia vieţuitoarelor din junglă cine va veni în întâmpinarea lui? Nimeni. Numai pe Tantor, elefantul, îl putea considera prieten. Ceilalţi îl vor hăitui sau vor fugi din calea lui, aşa cum se întâmplase odinioară. Nici măcar maimuţele din propriul lui trib nu-l vor considera de-al lor.

Dacă civilizaţia nu făcuse prea multe pentru Tarzan din neamul maimuţelor, cel puţin îl învăţase să-şi dorească societatea celor de-o seamă cu el şi să simtă ca o dulce plăcere căldura prieteniei adevărate, în aceeaşi măsură, lumea civilizată îl învăţase să considere alt mod de viaţă ca fiind dezagreabil, îi era greu să-şi imagineze o lume fără prieteni – fără o fiinţă care să împărtăşească aceleaşi noi idealuri pe care Tarzan le aflase în afara junglei. Aşa se explica faptul că Tarzan privea cu mai puţină plăcere viitorul pe care şi-l rezervase chiar el.

Cufundat în gânduri şi fumând o ţigară, ochii îi căzură pe o oglindă din faţă în care se reflectau patru bărbaţi jucând cărţi. Brusc, unul dintre ei se ridică de la masă, îşi ceru scuze şi plecă. Numaidecât se apropie un altul; Tarzan văzu că acesta se oferă curtenitor să ocupe locul rămas liber, pentru ca jocul să nu se întrerupă. Noul venit era unul din cei doi indivizi pe care-i văzuse şuşotind afară.

Faptul acesta îi atrase atenţia şi, făcând presupuneri în legătură cu cele ce puteau să se întâmple, Tarzan continuă să urmărească în oglindă pe jucătorii de la masa din spatele său. În afară de bărbatul care tocmai intrase în joc, Tarzan ştia doar numele unuia dintre jucători. Acesta era aşezat în faţa noului venit şi se numea contele Raoul de Coude. Un steward extrem de atent i-l prezentase ca fiind una din celebrităţile de pe vapor, menţionând printre altele că ocupa un post foarte important în Ministerul de Război al Franţei.