Volumul 7 - Teribilul TARZAN - Burroughs Edgar Rice

CAPITOLUL I – Omul cu coadă.

Era miezul nopţii. Printr-o pădure deasă din Africa meridională, se strecura o fiară enormă, cu ochii galben-verzui şi cu capul aplecat în pământ, iar fiecare muşchi al ei vibra, sub încordarea plăcerii de a vâna. În drumul ei se ivea, din când în când, câte o poiană scăldată de razele lunii, dar fiara avea grijă să ocolească această lumină pentru, a nu-şi trăda prezenţa, căci atât de subtil îi era mersul, încât nu făcea nici un zgomot pe care l-ar fi putut distinge auzul omenesc, cu toate că trecea, printr-o vegetaţie foarte, deasă, călcând peste un covor cu frunze căzute şi rămurele uscate.

Prada urmărită de leu trecea, după toate aparenţele, cu mai puţină grijă prin junglă. Se afla numai la vreo sută de paşi înaintea carnivorului roşcat, mergând tot fără zgomot ca şi el, dar, în loc să ocolească luminişurile naturale în care lumina lunii pătrundea în toată splendoarea ei, le căuta intenţionat tocmai pe acestea, după cum se vedea bine, chiar în zig-zag-urile ce le făcea în drum.

Era şi necesar să caute drumul care îi era mai uşor, pentru că nu semăna câtuşi de puţin cu fiara care îl urmărea; cel urmărit mergea drept, în două picioare şi nu avea păr deloc pe corp, numai pe cap. Braţele lui erau bine formate şi erau musculoase; mâinile puternice şi delicate cu degetele lungi, iar degetul mare de la ambele mâini ajungea în lungime până aproape de vârful celui arătător. Picioarele la fel, cu mâinile, erau şi ele bine (acute, dar se deosebeau de acelea ale oricărei alte rase omeneşti, excluzând poate rasele inferioare, prin faptul că degetele mari de la fiecare picior creştea în afară, formând un unghi drept cu restul degetelor.

Oprindu-se o clipă într-una dintre poienile din drumul său, această fiinţă ciudată a întors capul şi a ascultat cu atenţie în urma ei. Cu acest prilej se puteau distinge bine trăsăturile feţei sale, sub razele unei luni pline. Avea o figură cu trăsături fine, regulate, care ar fi putut să atragă atenţia, ca frumuseţe masculină, în oricare dintre oraşele mari din lume. Om să fi fost oare această creatură?

Ar fi fost greu de precizat, pentru că pe sub tunica de blană neagră care îi acoperea şoldurile, atârna în afară, în spatele lui, o coadă lungă, fără pic de păr pe ea. Această fiinţă ciudată, pe care o avem în subiect, purta într-o mână o ghioagă puternică; de o curea trasă peste umăr, atârna un cuţit scurt, cu teaca lui; de o altă curea, încrucişată cu prima, avea suspendat pe şoldul drept o pungă de piele.

Ca să-şi poată să ţine tunica, purta o cingătoare lată care strălucea în lumina lunii, ca şi cum ar fi fost încrustată cu aur. Cingătoarea se închidea cu o cataramă mare, împodobită cu un desen care scânteia ca şi pietrele preţioase.

Numa, fiorosul leu african, se apropia din ce în ce mai mult de victima pe care o pândea. Dar nici aceasta nu era nepăsătoare. Se observa bine din faptul că privea tot mai des în urma lui, dându-şi seama de primejdia care se apropia.

Totuşi, nu a început să fugă, nici nu a grăbit pasul. Atâta doar că a scos pe jumătate cuţitul din teacă, îşi ţinea ghioaga pregătită şi pe unde îi permiteau locurile mai deschise, făcea paşi mari, repezi.

Străbătând, în sfârşit, o ultimă fâşie de junglă, această fiinţă care semăna a om, a dat peste un teren de o întindere mare, aproape fără copaci.

În primul moment a stat la îndoială, aruncând o privire aspră în spatele lui, apoi o alta în sus, spre adăpostul oferit de crengile mari ale copacilor înalţi de la marginea pădurii.

Probabil, însă, că era împins la drum de o nevoie cu mult mai mare decât influenţa pe care teama sau precauţiunea o aveau asupra lui, pentru că a pornit înainte, să traverseze câmpia, lăsând în urma lui siguranţa oferită de copacii ospitalieri.

Câmpia era, într-adevăr, împestriţată, din distanţă în distanţă, cu câte un copac singuratic, aşa că şi el şi-a continuat drumul de la unul la altul, ceea ce arăta că nu i-a pierit orice grijă cu totul. Dar, după ce a trecut şi de cel de-al doilea copac, distanţa până la al treilea era considerabilă şi Numa, ieşind în momentul acela din tufişul de la marginea junglei, văzându-şi vânatul fără nici un mijloc de salvare, s-a repezit asupra lui.

Au trecut două luni de zile: luni lungi şi obositoare, în care foamea, setea, greutăţile şi mai ales o durere arzătoare sufletească l-au chinuit pe Tarzan, din ziua când a aflat din jurnalul căpitanului german pe care l-a omorât, că soţia sa trăieşte încă.

După toată ancheta în care a fost ajutat de biroul de informaţii al trupelor engleze din Africa de Sud-Est, a descoperit că nemţii încearcă să o ţină pe lady Jane ascunsă în interiorul ţării, dar motivele acestei dispoziţii nu le ştia decât înaltul comandament al armatei germane de acolo.

Ea a fost trimisă peste hotare, în statul liber Congo, în grija locotenentului Obeigatz, cu un detaşament de trupe germane indigene. Plecând singur în căutarea ei, Tarzan a reuşit să găsească satul în care a fost încarcerată, dar acolo a aflat că a fugit de câteva luni de zile şi că ofiţerul german a luat călăuze şi a plecat să o caute împreună cu tot detaşamentul.

De aici încolo, toate informaţiile de la şefi, de la călăuze şi de pe la ostaşii pe care îi silea la mărturisiri erau vagi şi adeseori se băteau cap în cap. Unele călăuze susţineau că li s-a dat drumul şi au fost trimişi înapoi; altele că au dezertat şi s-au întors înapoi în sat pentru că au fost siliţi să meargă prin locuri prea îndepărtate de ţara lor.

Astfel, Tarzan. Punând bucată cu bucată, crâmpeie de informaţii, nu putea să-şi formeze decât o idee foarte vagă şi numai despre direcţia în care soldaţii au putut să meargă.