Vulcanul de aur - Jules Verne

PARTEA ÎNTÂI

I

UN „UNCHI DIN AMERICA”

 La 17 martie al antepenultimului an din secolul trecut, poştaşul de serviciu pe strada Jacques-Cartier, din Montreal, lăsă la numărul 29 o scrisoare adresată domnului Summy Skim.

 Scrisoarea glăsuia astfel:

 Maestrul Snubbin prezintă salutări domnului Summy Skim şi-l roagă să treacă fără întârziere pe la biroul său, pentru o problemă care-l interesează.

 În ce problemă voia oare notarul să stea de vorbă cu domnul Summy Skim? Ca toată lumea din Montreal, acesta cunoştea pe maestrul Snubbin, om foarte de treabă şi bun sfătuitor. Canadian prin naştere, el ţinea cel mai bun birou de notariat din oraş, cel care, cu şaizeci de ani în urmă, aparţinuse faimosului maestru Nick, pe adevăratul lui nume Nicolas Sagamore, notarul acela de origină huronă, amestecat, din dragoste de patrie, în teribila afacere Morgaz, afacere cu un deosebit răsunet prin 18371.

 Domnul Summy Skim rămase cam uimit la primirea scrisorii maestrului Snubbin. Se grăbi să răspundă invitaţiei; o jumătate de ceas mai târziu, sosea în piaţa Bon-Secours şi era introdus în cabinetul notarului.

 — Bună ziua, domnule Skim, îi spuse acesta, ridicându-se. Îngăduiţi-mi să vă prezint omagiile mele…

 — Şi eu pe ale mele, răspunse Summy Skim, luând loc lângă masă.

 — Sunteţi primul la întâlnire, domnule Skim…

 — Primul, maestre Snubbin? Aşadar, nu m-aţi convocat numai pe mine?

 — Vărul dumneavoastră, domnul Ben Raddle, trebuie că a primit o scrisoare identică, răspunse notarul.

 — În cazul acesta, e mai bine să spuneţi „va primi” în loc de „a primit”. Ben Raddle lipseşte în prezent din Montreal, declară Summy Skim.

 — Se întoarce curând? întrebă maestrul Snubbin.

 — Peste trei-patru zile.

 — La naiba!

 — Comunicarea pe care doriţi să ne-o faceţi este, aşadar, urgentă?

 — Într-un fel, da, răspunse notarul. În sfârşit, am să vă spun despre ce-i vorba, urmând ca, îndată ce se va întoarce domnul Ben Raddle, dumneavoastră să-l înştiinţaţi despre cele ce am datoria să vă comunic.

 Notarul îşi puse ochelarii, frunzări câteva hârtii împrăştiate pe masă, luă un plic, scoase din el o scrisoare şi, înainte de a-i citi conţinutul, spuse:

 — Domnul Raddle şi dumneavoastră, domnule Skim, sunteţi nepoţii domnului Josias Lacoste, nu-i aşa?

 — Întocmai, era frate cu mama mea şi cu a lui Ben Raddle; dar, de la moartea lor, de acum şapte sau opt ani, am întrerupt orice legături cu unchiul Josias. Între noi s-au ivit nişte probleme de ordin bănesc, el a părăsit Canada, plecând în Europa… într-un cuvânt, de atunci n-a mai dat nici un semn de viaţă şi nu ştim ce s-a întâmplat cu el…

 — A murit, declară maestrul Snubbin. Tocmai am primit vestea morţii sale, survenită la 26 ianuarie.

 Deşi între Josias Lacoste şi familia sa încetase de mult orice legătură, această veste îl impresiona pe Summy Skim. Vărul său Ben Raddle şi cu el nu mai aveau nici tată, nici mamă, şi, fiind amândoi copii unici la părinţi, reprezentau unul pentru celălalt singura rudă, uniţi în acelaşi timp printr-o prietenie frăţească. Summy Skim se gândea că din tot neamul nu mai rămâneau acum decât el şi Ben. Încercaseră în repetate rânduri să afle ce s-a întâmplat cu unchiul lor, regretând că acesta rupsese orice legătură cu ei. Nădăjduiau să-l revadă într-o bună zi, dar iată că moartea zădărnicea acum totul.

 Josias Lacoste, om cam ursuz din fire, avusese întotdeauna înclinaţii spre aventură. Trecuseră douăzeci de ani de când plecase din Canada, cutreierând lumea în căutarea norocului. Necăsătorit, acesta avea o mică avere pe care nădăjduia s-o rotunjească lansându-se în afaceri, îşi realizase visele? Ori nu cumva se ruinase, cu binecunoscuta-i înclinaţie de a miza totul pe o carte? Nepoţilor lui, singurii moştenitori, le va mai fi rămas ceva de moştenit?

 La drept vorbind, Summy Skim nu se gândise niciodată la asta, şi cu atât mai puţin s-ar fi gândit în aceste clipe, impresionat cum era de dispariţia ultimei lor rude.

 Maestrul Snubbin îşi lăsă clientul să se reculeagă, aşteptând ca acesta să-i pună unele întrebări, la care era pregătit să răspundă.

 — Maestre Snubbin, întrebă Summy Skim, unchiul nostru a murit la 26 ianuarie?

 — La 26 ianuarie, domnule Skim.

 — Au trecut de atunci patruzeci şi nouă de zile…?

 — Într-adevăr, patruzeci şi nouă de zile. Atât a durat până ca vestea să ajungă la mine.

 — Unchiul nostru se afla deci în Europa… la capătul Europei, în vreun ţinut îndepărtat? întrebă Summy Skim.

 — Nicidecum, răspunse notarul.

 Şi-i arătă o scrisoare, ale cărei timbre purtau însemnele canadiene.

 — E vorba de un „unchi din America”; dumneavoastră şi domnul Ben Raddle moşteniţi cu adevărat un „unchi din America”, după cum obişnuiesc să spună europenii. O fi având acest „unchi din America” însuşirile ce i se atribuie în general? Iată un punct ce trebuie lămurit!

 — Aşadar, se afla în Canada fără ca noi să fi ştiut?

 — Da, în Canada. Dar în ţinutul cel mai îndepărtat al Dominionu-lui1, la graniţa care desparte ţara noastră de Alaska americană, şi veştile sosesc de acolo pe cât de greu, pe atât de încet.

 — Probabil în Klondike, maestre Snubbin?

 — Da, în Klondike, unde unchiul dumneavoastră se stabilise cu vreo zece luni în urmă.

 — Zece luni! repetă Summy Skim. Şi străbătând America, în drum spre această regiune minieră, nici nu s-a gândit să treacă prin Montreal să-şi vadă nepoţii…!

 — Ce vreţi? Fără-ndoială că domnul Josias Lacoste se grăbea să ajungă în Klondike, ca atâtea mii de semeni ai lui… mai bine zis, ca atâtea mii de bolnavi, pradă acestei febre a aurului, care a făcut şi va mai face încă nenumărate victime! E o adevărată năvală, din toate colţurile lumii, spre aceste placers2. După Australia a urmat California, după California, Transvaalul; după Trasvaal, Klondike, apoi alte teritorii aurifere, şi aşa va fi până la judecata… vreau să zic până la zăcământul de pe urmă.

 Maestrul Snubbin îi împărtăşi domnului Skim tot ce aflase. Pe la începutul anului 1897, Josias Lacoste sosise la Dawson City, capitala ţinutului Klondike, cu echipamentul obişnuit al căutătorului de aur. Din iulie 1896, după descoperirea aurului în Gold Bottom, un afluent al Hunterului, privirile se aţintiseră asupra acestui district. În anul următor, Josias Lacoste sosea şi el pe aceste meleaguri, pe care se şi aşezaseră o mulţime de mineri, hotărât ca din puţinii bani ce-i mai avea să-şi cumpere un claim3. După câteva zile de la sosire devenea proprietarul claim-ulm 129, aşezat pe Forty Miles Creek4 un afluent al Yukonului, marea arteră canado-alaskiană. Maestrul Snubbin adăugă:

 — După cum reiese din scrisoarea pe care mi-a trimis-o guvernatorul din Klondike, se pare că acest claim nu a dat până acum randamentul la care se aştepta domnul Josias Lacoste. Totuşi nu s-ar zice că este nici complet lipsit de valoare şi poate că unchiul dumneavoastră ar fi obţinut în cele din urmă rezultatele dorite, dacă boala nu i-ar fi curmat zilele…

 — Aşadar, unchiul nostru n-a murit din pricina sărăciei? Întrebă Summy Skim.

 — Nu, din scrisoare nu reiese câtuşi de puţin că ar fi ajuns până acolo. A murit de tifos, boală deosebit de temută, care face multe victime în clima aceea. De la primele simptome ale bolii, domnul Lacoste a părăsit claim-ul şi s-a dus la Dawson City, unde a încetat din viaţă. Cum se ştia că s-a născut la Montreal, guvernatorul mi-a scris mie, ca să iau legătura cu familia şi s-o înştiinţez despre deces. Domnul Ben Raddle şi dumneavoastră, domnule Skim, sunteţi prea bine cunoscuţi în Montreal – aş adăuga, drept oameni respectabili – pentru a-mi mai fi îngăduit vreo ezitare, astfel că v-am invitat pe amândoi la biroul meu să luaţi cunoştinţă de drepturile ce vă revin de pe urma defunctului.

 Drepturi! Summy Skim schiţă un zâmbet de tristă ironie. Se gândea la viaţa pe care trebuie s-o fi dus Josias Lacoste în timpul acestei exploatări anevoioase… Cu ea îşi cheltuise probabil şi ultimul gologan, după ce cumpărase claim-ul la un preţ exagerat, aşa cum făceau mulţi prospectori nechibzuiţi!… Poate că murise dator, fără să-şi fi acoperit obligaţiile!… După ce cugetă astfel, Summy Skim îi spuse notarului:

 — Maestre Snubbin, e posibil ca unchiul nostru să fi murit înglodat în datorii… Ei bine, mă angajez în numele meu şi al vărului meu Raddle – care sunt sigur că-mi va împărtăşi gândul – să apărăm cinstea numelui pe care l-au purtat mamele noastre… De va fi nevoie de sacrificii, le vom face cu dragă inimă… Deci, va trebui ca în cel mai scurt timp să se stabilească printr-un inventar…

 — Vă opresc aici, scumpul meu domn, îl întrerupse notarul. Aşa cum vă cunosc, nu mă miră hotărârea dumneavoastră. Dar nu cred că va fi nevoie de sacrificiile despre care vorbiţi. Deşi se pare că unchiul dumneavoastră a murit sărac, nu uitaţi că el era proprietarul claim-ului de pe Forry Miles Creek şi că valoarea proprietăţii poate acoperi toate sarcinile succesiunii, dacă ele ar exista. Or, această proprietate vă revine acum în indiviziune dumneavoastră şi vărului dumneavoastră Ben Raddle, ca fiind singurele rude ale domnului Josias Lacoste, cu drept de moştenire.

 Maestrul Snubbin mai spuse că va trebui acţionat totuşi cu oarecare prudenţă. Moştenirea va fi acceptată doar sub beneficiu de inventar. Mai întâi se va stabili activul şi pasivul, şi abia după aceea moştenitorii vor putea lua o hotărâre în deplină cunoştinţă de cauză,

 — Mă voi ocupa de această problemă, domnule Skim, spuse el în încheiere, şi voi căuta să obţin informaţii cât mai sigure… La urma urmei, cine ştie?… Claim-ul e claim! Chiar dacă până acum n-a produs nimic, sau aproape nimic… Ajunge o lovitură fericită de cazma, cum spun prospectorii, ca să te trezeşti cu buzunarele doldora…

 — Foarte bine, maestre Snubbin. Dacă proprietatea unchiului nostru valorează ceva, vom căuta să ne debarasăm de ea în condiţii cât mai avantajoase.

 — Fără-ndoială, încuviinţă notarul, şi sper că vărul dumneavoastră va fi de aceeaşi părere.

 — Sunt încredinţat, răspunse Summy Skim. Nu-mi închipui că lui Ben Raddle i-ar trece vreodată prin minte să devină el însuşi căutător de aur…