Nordul salbatic - James Oliver Curwood

Nordul Sălbatec

Canada!… Imensele pustiuri acoperite de zăpadă!… Cercul polar!… Iată cadrul feeric în care James Oliver Curwood şi a pus tot sufletul său, pentru a ne reda în pagini minunate viaţa plină de mister şi acţiune a eroilor săi.

Cine are interes să dorească moartea lui Howland?… Şi de ce?… Iată cea ce nici însuşi eroul acestui pasionant roman nu ştie!…

Va reuşi el până la urmă să afle a ceasta şi sa cucerească femeia mult iubită?…

Va scăpa oare de miile de pericole ce-l pândesc pe acest drum al morţii?

Mister!…

1

NECUNOSCUTA

Poate, pentru prima oară în viaţa sa, Howland se simţea năpădit de dragostea pentru neprevăzut. Pentru prima oară, nevoia de aventuri şi de vagabondaj făcea să-i clocotească sângele în vine.

Miliarde de stele, ca nişte licurici de aur cu luciri surâzătoare, scânteiau deasupra capului său, pe cerul polar al marelui Nord. În urma lui aluneca cu un murmur fermecător, fluviul Saskatchewan, ca un şarpe de gheaţă prin deşertul înzăpezit. Şi palidele lumini din Prince Albert, ultima etapă a civilizaţiei se întindeau până la mal, la şase sute de metri de postul său de observaţie.

Fulgerător, ca pe o bandă de film, prin faţa ochilor săi trecură cele mai mici amănunte ale uriaşei sale lupte pentru existenţă, care se sfârşi se printr-o victorie. Inima i se umplu de mândrie, căci nenumărate obstacole i se aşezaseră în cale; dar pe toate le zdrobise.

Oh! Da! Câte obstacole! Se revăzu la vârsta de douăzeci de ani, când, plecat fără o lescaie în buzunar, din sătuleţul lui din Illinois, făcuse drumul până la Chicago pe jos, mâncând câte-o bucăţică de pâine la trei zile odată. Acolo se făcuse vânzător de ziare… În cele din urmă, existenţa începu să i se pară mai uşor de suportat, mai ales atunci când intră ca băiat de serviciu la un mare desenator.

Aici, ambiţia îl puse la mare încercare. În fiecare zi vedea trecând prin biroul stăpânului său ingineri renumiţi, oameni care i se păreau mai puternici chiar decât Preşedintele Republicii! Oameni care îndeplineau lucrări dintre cele mai grele şi în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii!…

Şi acum, el însuşi, era unul dintre aceştia, el, fostul băiat de serviciu! Acum chiar el, construia căi ferate, arunca munţii în aer, crea lucruri noii în ţări noii!…

Ah! Inima îi bătu cu putere, căci i se păru că mai aude încă vocea lui Van Horn, directorul celei mai puternice antreprize de lucrări publice ale Noului Continent:

— Howland, am hotărât să-ţi încredinţez conducerea şantierelor de căi ferate din golful Hudson. E o muncă grozavă acolo. Nici Gregson, nici Thorne nu pot s-o scoată singuri la capăt… Ştii ce-ai de făcut… Vrem să construim cinci sute de kilometri de cale ferată de-a lungul celei mai sălbatice regiuni din toată America. Din această clipă, lozinca trebuie să-ţi fie: Reuşeşte sau crăpi! Fă-ţi bagajele şi îndreaptă-te spre Pas.

Aceste cuvinte sfărâmaseră lanţurile robiei. Acum, da! Sunase în sfârşit şi ceasul lui! Ocazia atât de neaşteptată, totuşi atât de arzător dorită, se arătase în cele din urmă! Da! Va învinge! Trebuia să învingă!

Visurile îi fură întrerupte de frigul intens ce începea să-i îngheţe sângele; aprinzând o ţigară, întoarse spatele vântului ce sufla vijelios din spre răsărit. Un urlet sinistru se auzi în noapte, un urlet sălbatec care-l făcu să tresară.

— Trebuie să mă întorc în oraş, gândi el. La dracu’! Prea e pustiu p-aici!

Se căţără pe faleză, făcu câţiva paşi pe o cărare şi se simţi puţin mai liniştit când zări în faţa lui, la câteva sute de metri, luminile din Prince Albert.

În grabă, cu mâinile înfundate în buzunare, străbătu cu paşi mari strada principală, trăgând cu nesaţ din ţigară. Când pătrunse în hotelul Windsor, ceasul arăta ora nouă. Sala publică era aproape goală, cei mai mulţi dintre oameni fiind culcaţi.

Într-un colţ întunecos, un trappeur, jumătate indian, jumătate francez, care sosise de cu dimineaţă din regiunea Lacului Roşu, mângâia uşor pe cap un câine-lup, culcat la picioarele lui.

Îndată ce Howland intră, ochii omului şi ai câinelui se întoarseră curioşi spre el.

În faţa unei ferestre mari, la fel de tăcuţi ca şi metisul, şase oameni încălcaţi cu mocasini şi îmbrăcaţi cu vestminte din pieile de castor, şedeau, moţăind în jurul unui mese.

Howland se îndreptă spre fereastră, scoase o ţigară şi o oferi unuia dintre ei:

— Fumezi? întrebă el prietenos.

— M-am născut printre indieni, răspunse încet omul, luând ţigara.

— Administratorul hanului mi-a spus că veniţi tocmai din regiunea lacului Bain. Lacul e în Nordul îndepărtat, nu-i aşa?

— La două sute de leghe, făcu scurt acesta. Suntem de la graniţa Pământurilor Sterile.

— Brr! exclamă tânărul, cuprins de un fior.

Apoi, ca un răspuns la această confidenţă, adăogă:

— Şi eu plec spre Nord, mâine.

— Poştar?

— Nu, inginer. Sunt însărcinat sa construiesc calea ferată din golful Hudson.

De abia rostise aceste cuvinte cu un glas mândru, când metisul din spatele său, pe jumătate ascuns în penumbră, sări brusc în picioare, cu iuţeala unei pisici sălbatice. Mocasinii lui nu făcură nici un zgomot pe podea, apropiindu-se de inginer.

Howland nu simţi prezenţa omului, decât atunci când câinele acestuia îi apăru deodată în faţă, cu un mârâit feroce. Ochii tânărului întâlniră timp de o clipă pe acei ai metisului.

De această privire depindea totul: prietenia sau duşmănia. Un fapt straniu se petrecea între ei: un fapt ciudat, inexplicabil, indefinit chiar pentru ei înşişi!

Howland, reuşi în cele din urmă să deschidă gura, spre a spune ceva metisului; dar acesta şi dispăruse ieşind din han.

— Cine este? întrebă tânărul, puţin zăpăcit, întorcându-se spre omul din Nord.

— I se spune Croisset. A venit aici din Wholdaia, din cealaltă parte a Lacului Roşu.

— E francez?

— Jumătate francez, jumătate indian.

Howland rămase tăcut, cu o senzaţie ciudată în suflet. În curând, cei şase oameni îi urară noapte bună şi-l lăsară singur, în faţa ferestrei. Tânărul, privi în noapte, cufundat în gânduri.

Deodată, auzi un zgomot de paşi pe trotuarul de lemn din faţa hanului şi văzu o formă feminină apărând din umbră, trecând prin faţa lui.

Cum era îmbrăcată? N-ar fi putut spune. Toată atenţia i se concentrase asupra obrazului ei mai alb ca zăpada, un obraz de zeiţă antică. Ochii ei îl fixară cu o expresie ciudata, buzele i se întredeschiseră, ca şi cum ar fi vrut să-l implore ceva, ca şi cum ar fi încercat să-i vorbească.

Ţintuit pe loc de surpriză, tânărul o privi fix. Când îşi reveni în fire, nu mai văzu nimic. Femeia se topise parcă în întuneric.

Străbătu cu repezciune hanul, deschise uşa şi aruncă o privire în strada scăldată în lumina palidă a stelelor. Nu trecuseră decât câteva clipe şi totuşi strada era goală. La patru sau cinci paşi mai departe, un felinar se bălăngănea încoace şi încolo.

Alergă în acea direcţie şi ajunse în faţa unui bar chinezesc, de unde se auzeau sunetele armonioase ale unui pian. Pătrunse agitat înăuntru, în vreme ce un bărbat şi o femeie ieşeau cu privirile rătăcite, ca ale unor oameni co fumaseră opium.

Deschizând o altă uşă, Howland se găsi într-o sală plină cu mese şi scaune, în care plutea un miros odios.

La o tejghea, un chinez; nemişcat ca o stană de piatră, surâse îl văzu pe tânăr intrând.

Howland observă că sunetele pianului veneau de la catul de sus. Fără să ceară explicaţii, se grăbi să urce scara pe care o zări pe jumătate ascunsă în umbră.

— Sper ca cel puţin sus să aibă ceai bun! gândi el strâmbând din nas.

La zgomotul făcut de paşii săi, pianul încetă să mai cânte. O vie surpriză îl aştepta la capătul scării. În contrast izbitor cu mizeria de jos, camera în care pătrunsese era cât se poate de luxos mobilată, cu covoare persane şi mese de abanos; o lumină strălucitoare îi dădea impresia că a nimerit într-o feerie orientală.

Howland se aşeză la o masă şi îndată ce un tânăr chinez îi apăru în faţă, ceru:

— Un ceai!

Şi printre dinţi, murmură:

— N-aş fi crezut niciodată că voi găsi un asemenea lux într-un ţinut atât de pierdut în Nord, ca Prince Albert! Mă întreb…

Se opri brusc, pentru a trage aerul pe nări.

Simţi un miros acru, odios.

— Să nu mă mai numesc eu Jack Howland, dacă nu se fumează opium aici, gândi el.

Tânărul inginer, intrigat, privi în jur. Privirile îi fură atrase de o perdea ce părea că se mişcă uşor. Deodată, un strigăt de surpriză îi scăpă.

Fata pe care o zărise prin fereastra hotelului, apăru încet strălucind de frumuseţe. O clipă, privirile lor se întâlniră. Apoi, fata se îndreptă spre o masă şi se aşeză în aşa fel, încât Howland nu mai putu să-i vadă decât profilul.

Tânărul admiră cel mai frumos obraz pe care-l văzuse vreodată; avu convingerea aceasta într-o fracţiune de secundă! Acest obraz nu mai era la fel de palid cum observase el pe fereastră. Dimpotrivă, pomeţii erau împurpuraţi, iar buzele roşii ca fraga erau uşor întredeschise. În mijlocul acestor obraji, ochii ei magnifici aveau luciri care-i turburară sângele rece.

Fata, se întoarse spre el, aruncându-i o privire în care Howland citi o oarecare ezitare dureroasă, ca şi cum ar fi vrut, să-i spună ceva şi nu îndrăznea.

Tânărul inginer, şovăi o clipă; apoi, hotărât, se ridică de la masă şi se îndreptă spre ea.

— V-am văzut acum câteva minute pe fereastra hanului unde stau, începu el şi ceva nelămurit din expresia dvs., mi-a dat de bănuit ca aveţi necazuri. De aceia îndrăznesc să va întrerup liniştea…

Fata îi privi uimită; buzele îi erau tot întredeschise, dar păstră aceiaşi tăcere.

— Mă numesc Jack Howland şi sunt noul inginer şef al şantierelor din golful Hudson, continuă el puţin deconcentrat de tăcerea ei. Ceea e înseamnă că sunt nou venit în acest oraş şi că intru pentru prima data în acest… în această casă. E un local frumos în aparenţă, foarte frumos chiar, dacă serveşte de faţadă unei case unde se fumează opium…

Privirile fetei înconjurară cu nelinişte sala, în vreme ce o violentă emoţie îi ridica şi cobora pieptul. Sângele aproape că-i dispăruse din ochii, iar acum i se umplură de o groază neţărmuită.

Cu nervozitate luă o fâşie de hârtie după masă şi cu un creion smângăli ceva pe ea. Howland se apleca peste masă şi citi:

— „Iartă-mi, te rog, tăcerea. Aud tot ce-mi spui, dar, din nefericire, sunt mută!”…

Tânărul îşi înăbuşi un strigăt de durere şi faţa i se întrista deodată. Ce nenorocire!

— „Nu ştiam, citi el mai departe, că eşti străin. Şi eu sunt străină şi pentru prima oară vin şi eu în acest local. Am venit pentru că…”

Fata se opri o clipă. Respiraţia îi era gâfâitoare şi Howland pricepu că făcea un efort suprem ca să scrie:

— „Am venit pentru că erai aici”.

— De ce? întrebă el cu glas strangulat de emoţie. Spune-mi, pentru ce?

Tânărul se aplecă din nou peste masă, pentru citi răspunsul, pe măsură ce ea scria.

— „Sunt străină aici, repetă ea, am mare nevoie de un ajutor! Am aflat din întâmplare cine eşti şi m-am hotărât să te văd la han. Dar, ajungând acolo, mi-a fost teamă să intru. Vrei să mă conduci acasă? Îţi voi spune” .

Fraza rămase în suspensie. Dar ochii ei mari sfârşeau ce avea de spus; fără sa mai aştepte Howland se ridică şi-şi luă pălăria.

— Sunt gata, d-şoară…

Ajunşi afară, o luă de braţ.

— Ce noapte minunată! exclamă el.

Fata înclină afirmativ din cap şi surâse. Obrajii i se iluminaseră de o lumină magică, ce izvora din sufletul ei.

Nici unul, nici altul nu priviră în urmă; căci dacă ar fi privit, în vreme ce mergeau spre Saskatchewan, ar fi putut zări ochii scânteietori şi forma mlădioasă a lui Jean Croisset, „metisul”, care-i urmărea de la distanţă, cu paşi uşori ca reptilă, fără ca mocasinii săi să lase urme prea adânci în zăpadă.

Howland, cufundat în gânduri, era tăcut, Ajuns la marginea fluviului, se opri nehotărât şi privi spre fermecătoarea lui tovarăşe întrebător. Aceasta făcu semn că trebuiau să treacă dincolo. Tânărul, mirat, spuse:

— Am fost pe-aici în noaptea asta şi n-am văzut nici o casa. Aici locuieşti? făcu el arătând cu mâna malul opus.

Fata surâse drăgălaş. Howland simţi o uşoară presiune în braţ, ca şi cum l-ar fi încurajat. Era mai perplex ca niciodată. Ea înţelese că ezita s-o urmeze şi îl privi rugător. Apoi, brusc, se depărtă de el şi cu curaj, se avântă pe fluviul îngheţat.

Din ce în ce mai uimit, o urmă fără să mai adaoge nimic. Ajungând pe celălalt mal, se opri şi ajută fetei să se caţere pe panta puţin abruptă, apoi merseră mai departe. După câţiva paşi, zări în faţa lui un foc, ale cărui vâlvătăi uriaşe se înălţau ca nişte limbi roşiatice în întuneric. O senzaţie ciudată puse stăpânire pe el. Era ca o presimţire a unui apropiat pericol. Zăpada scânteia sub picioarele lui, dându-i o accentuată senzaţie de singurătate. În acelaş timp, mâna fetei se înnodă de braţul lui, într-o strângere aproape sălbatecă întorcându-se spre ea, văzu că o teroare nebună invadase faţa tinerei sale tovarăşe.

— Ce ai? Spune-mi?...