Seria Oriental - Volumul 2 - Prin Kurdistanul salbatic - Karl May

 Capitolul I – În luptă cu turcii.

 Ne întorceam de la vizita făcută căpeteniei kurzilor badinan. Când ajunserăm pe cea din urmă colină, de unde puteam cuprinde cu privirea Valea Închinătorilor Diavolului, zărirăm aproape de casa beiului o grămadă uriaşă de vreascuri, la care câţiva iezizi adăugau mereu altele. Pir Kamek stătea acolo şi arunca din când în când câte o bucată de smoală.

 — Acesta e un rug de sacrificiu, zise Ali.

 — Ce are de gând să jertfească pirul?

 — Nu ştiu.

 — Probabil un animal.

 — Numai la păgâni se ard animalele.

 Iezizii nu ard nici animale, nici fructe. Pirul nu mi-a spus ce va arde, dar el e un mare sfânt şi ceea ce face dânsul nu poate fi un păcat.

 Mereu răsunau de la colina din faţă salvele pelerinilor care soseau şi mereu li se răspundea din vale şi totuşi observai, când ajunserăm jos, că în valea aceasta abia dacă mai încăpeau oameni. Dădurăm caii în seama servitorilor şi pornirăm spre mormânt. Pe drumul care ducea la acesta era o fântână ţâşnitoare împrejmuită cu lespezi de piatră. Pe una din ele se aşezase Mir Şeic Khan şi vorbea cu câţiva pelerini, care stăteau respectuoşi şi la distanţă de el.

 — Fântâna asta e sfântă şi numai mirul, eu şi preotul avem voie să ne aşezăm pe piatra aceasta. Nu fii supărat, deci, dacă va trebui să stai în picioare, îmi zise Ali.

 — Voi respecta obiceiurile voastre.

 Când ne apropiarăm, khanul făcu un semn celor din jur, care se depărtară astfel încât ne-am putut apropia de dânsul. El se ridică, întâmpinându-ne şi ne întinse mâinile.

 — Fiţi bine veniţi la întoarcerea voastră! Luaţi loc la dreapta şi la stânga mea!

 Făcu semn beiului spre stânga, astfel că mie îmi rămase partea dreaptă. Mă aşezai pe pietrele sfinte şi nimeni din cei de faţă nu păru intrigat de aceasta.

 — Ai vorbit cu căpetenia? întrebă khanul.

 — Da; totul e în cea mai bună regulă. Ai făcut vreo comunicare pelerinilor?

 — Nu încă.

 — Atunci e timp ca oamenii să se adune. Dă poruncă pentru asta!

 — Eu sunt şeful credinţei şi toate celelalte te privesc pe tine. Nu-ţi voi micşora niciodată gloria de a fi ocrotit pe credincioşi şi de a fi învins pe duşmani.

 Aceasta era o modestie pe care n-ai fi întâlnit-o niciodată la imamii musulmani. Beiul Ali se ridică şi plecă, în timp ce stăteam de vorbă cu khanul, observai o mişcare printre pelerini, care sporea din minut în minut. Femeile rămaseră la locurile lor, copiii de asemenea; bărbaţii, însă, se aşezară de-a lungul pârâului şi conducătorii de trib, cete şi grupuri făcură cerc în jurul lui Ali, care le aduse la cunoştinţă planurile mutessarifului din Mosul. Domnea o linişte şi o ordine ca la paradele europene. După ce şefii comunicară poruncile beiului, adunarea se împrăştia în deplină linişte şi fiecare se duse să-şi ocupe locul stabilit.

 Beiul se întoarse la noi.

 — Ce-ai poruncit? întrebă khanul.

 Cel întrebat întinse braţul şi arătă spre o ceată de vreo douăzeci de oameni care urca poteca pe unde venisem noi mai adineaori.

 — Ia te uită, ăştia sunt războinicii din Airan, hagiul Sho şi khanul Şura, care cunosc foarte bine ţinutul acesta. Ei merg înaintea turcilor şi ne vor încunoştinţa la vreme de venirea lor. Am pus caraule şi către Baadri, aşa că e imposibil să fim surprinşi. Mai sunt trei ceasuri pană la noapte şi asta e de ajuns ca să ducem în Valea Idiz tot ce ne prisoseşte. Oamenii vor porni la drum, călăuziţi de Selek.

 — Vor fi îndărăt până la începerea sfintelor slujbe?

 — Da, asta e sigur.

 — Atunci se pot duce.

 După câtva timp un convoi foarte lung de bărbaţi, ducând cu ei animale sau purtând legături, trecu pe lângă noi şi dispăru îndărătul mormântului. Apoi, apăru iarăşi pe o potecă stâncoasă de deasupra acestuia şi îi puturăm urmări drumul, până ce acesta se pierdu sus în pădurea deasă.

 După ce luarăm masa cu Ali; se apropie de mine başbuzucul şi-mi zise:

 — Stăpâne, am să-ţi spun ceva.

 — Ce?

 — Ne ameninţă o mare primejdie.

 — Zău! Şi anume?

 — Nu ştiu, dar aceşti Închinători ai Diavolului se uită la mine de o jumătate de ceas cu nişte ochi care te bagă în sperieţi, nu alta. Parcă-ar vrea să mă omoare, zău aşa!

 Dat fiind că buluk eminiul purta uniformă, era lesne de priceput purtarea iezizilor ameninţaţi de turci; eram totuşi încredinţat că nu i se va întâmpla nimic, aşa că-l spusei, ca să-mi bat joc de el:

 — Asta e rău! Dacă te-ar omorî, cine va mai avea în grijă coada măgarului tău?

 — Păi… o să-l înjunghie şi pe măgar odată cu mine. N-ai văzut că au şi ucis cea mai mare parte din bivolii şi oile pe care le au?

 — Măgarul tău e în siguranţă şi tu la fel. Sunteţi legaţi unul de altul şi nu veţi fi despărţiţi.

 — Îmi făgăduieşti asta?

 — Îţi făgăduiesc!

 — Dar mi-era frică, atunci când ai lipsit adineaori. Mai pleci de aici?

 — Nu mai plec; îţi poruncesc însă să rămâi mereu aici în casă şi să nu te amesteci printre iezizi, altminteri îmi este cu neputinţă să te ocrotesc.

 Liniştit numai pe jumătate, eroul meu plecă şi în locul lui veni Halef.

 — Sidi, ştii tu că vom avea război? mă întrebă el.

 — Război? Între cine şi cine?

 — Între osmanlâi şi diavolii ăştia.

 — Cine a spus?

 — Nimeni.

 — Nimeni? Dar cred c-ai auzit că am vorbit despre asta azi-dimineaţă la Baadri?

 — N-am auzit nimic, căci vorbeaţi turceşte şi ăştia vorbesc în aşa fel încât nu pot pricepe ce spun. Am văzut însă că a fost o întrunire mare şi că după aceasta toţi oamenii au început să-şi verifice armele. După aceea şi-au cărat animalele şi bunurile şi când m-am dus pe terasă, la şeicul Mohammed, l-am găsit încărcându-şi pistoalele. Nu-s astea destule semne că ne aşteaptă o primejdie?

 — Ai dreptate, Halef. Mâine în zori turcii din Baadri şi din Kaloni îi vor ataca pe iezizi.

 — Şi iezizii ştiu asta?

 — Da.

 — Câţi sunt la număr turcii?

 — Cincisprezece sute de oameni.

 — Vor cădea mulţi dintre ei, deoarece li se cunoaşte planul. Tu pe cine-i ajuţi, pe turci sau pe iezizi?

 — Eu nu voi lupta deloc.

 — Nu? întrebă el, dezamăgit. Dar eu am voie să lupt!

 — Pe cine vrei să ajuţi?

 — Pe iezizi.

 — Pe iezizi, Halef? Tu care credeai despre ei că te vor face să-ţi pierzi locul din paradis?

 — O, sidi, nu-i cunoşteam; acum însă îi iubesc.

 — Dar ei sunt necredincioşi!

 — Nu i-ai ajutat tu mereu pe aceia care erau buni, fără să-i întrebi dacă slăvesc pe Allah sau pe alt Dumnezeu?

 Isteţul meu Halef vroise să facă din mine un musulman şi acum vedeam cu bucurie că era el pe cale să devină creştin.

 — Vei rămâne cu mine! îi zisei.

 — În timp ce ceilalţi luptă şi fac acte de vitejie?

 — Poate că vom avea şi noi prilej să fim mai viteji şi mai curajoşi decât ei.

 — Atunci rămân cu tine. Şi buluk eminiul?

 — Şi el.

 Urcai sus la şeicul Mohammed Emin, care văzându-mă îmi zise:

 — Hamdulillah, lăudat fie Domnul că vii! Mi-a fost dor de tine cum îi este ierbii dor după roua nopţii.

 — Ai stat mereu aici sus?

 — Da… Nu trebuie să mă vadă nimeni, căci altfel s-ar putea să fiu trădat. Ce veşti aduci?

 Îi spusei tot ce ştiam şi când sfârşii, el arătă spre armele sale, pe care le avea în faţă.

 — Îi vom primi cum trebuie.

 — Nu vei avea nevoie de armele acestea.

 — Cum asta? Să nu mă apăr pe mine şi pe prietenii noştri?

 — Ei sunt destul de tari. Vrei cumva să cazi în mâinile turcilor, din care abia ai scăpat, sau să te nimerească un glonţ ori o lovitură de cuţit, pentru ca fiul tău să mai lâncezească cine ştie cât în închisoare la Amadiya?

 — Emire, vorbeşti ca un bărbat înţelept, dar nu ca unul viteaz.

 — Şeicule, ştii prea bine că nu mă tem de nici un duşman şi nu frica mă face să vorbesc aşa. Ali ne-a cerut să ne ferim de luptă. De altminteri, el e încredinţat că nici nu se va ajunge la luptă şi eu sunt de aceeaşi părere.

 — Crezi că turcii se vor preda fără împotrivire?

 — Dacă n-o fac, vor fi împuşcaţi.

 — Ofiţerii turcilor nu-s buni de nimic, dar soldaţii sunt viteji. Vor asalta colinele şi vor scapă.

 — O mie cinci sute împotriva a şase mii?

 — Dacă ar fi cu putinţă să fie împresuraţi…

 — Vor fi împresuraţi.

 — Atunci noi trebuie să mergem cu femeile în Valea Idiz.

 — Tu da.

 — Şi tu?

 — Eu voi rămâne aici.

 — Allah kerihm! Pentru ce? Asta ar însemna moartea ta.