Seria Fracurile Negre - Volumul 1 - Manusa de Otel - Paul Feval

 Partea întâi – Mănuşa cizelată.

 Capitolul I – Eseu despre familia Schwartz.

 A fost odată, în micul oraş Guebwiller din Alsacia, o familie Schwartz, care era foarte cinstită şi care furniza alsacieni întregii lumi. Alsacienii sunt în general bine văzuţi în lume, iar familia Schwartz, fie la cerere, fie din oficiu, îşi plasa copiii cu bunăvoinţă. Bunăvoinţă este un cuvânt cu caracter local; el se pronunţă punăfoinţă şi capătă o armonie cu totul aparte când este pronunţată de cineva care ştie „să forbească bine vranţuzeşte”.

 Familia Schwartz prospera deci, crescând şi înmulţindu-se într-un ritm evanghelic, trimiţându-şi puii la Paris, în provincie, în străinătate şi, în ciuda acestor exporturi continue, aveau întotdeauna în rezerva un stoc considerabil de mici Schwartzi şi micuţe Schwartze, gata şi unii şi celelalte pentru împachetare.

 Cântecele slăvesc Normandia; şi pe bună dreptate; nici o regiune nu produce mere atât de frumoase şi avocaţi atât de guralivi; în ce priveşte comerţul, societăţile corale, berea şi accentul, fără îndoială că Normandia nu încearcă niciodată să rivalizeze cu Alsacia! Un tânăr Schwartz, pregătit cu grijă pentru a cuceri simpatia, este sinteza tuturor virtuţilor unui locuitor din Savoya, Provence sau Auvergne: el posedă proverbiala cumpătare a primului, îndrăzneala cuceritoare a celui de-al doilea şi fineţea cavalereasca a celui de-al treilea. Ba, mai mult: ar fi de mirare să găsiţi în Europa vreun orăşel de două mii de suflete care să nu aibă cel puţin un Schwartz din Guebwiller şi care să nu se felicite din toată inima pentru acest lucru!

 În 1825 erau doi la Caen: un comisar de poliţie tot atât de priceput pe cât de integru şi un cofetar elveţian care făcea avere în mod cinstit. Această dată de 1825, la Caen, şi titulatura comisar de poliţie îl vor lămuri de îndată pe cititor că aici este vorba de faimosul proces Maynotte. Printre cauzele celebre, afacerea Maynotte este una dintre cele mai stranii şi mai puţin cunoscute. De altfel, cititorii care se vor lăsa prinşi de lectură vor afla aici altceva decât o simplă povestire a acestui neobişnuit act criminal.

 La 14 iunie al aceluiaşi an 1825, un tânăr Schwartz, un adevărat Schwartz din Guebwiller, sosi la Caen pe imperiala diligenţei de Paris. Îmbrăcămintea lui curată vădea acele îngrijiri stăruitoare care nu izbutesc întotdeauna să ascundă şi stinghereala. Fără să fie înalt, statura lui proporţională marca o constituţie sănătoasă şi rezistentă. Avea părul negru, pielea puternic colorată şi trăsăturile ascuţite. Tipul acesta de oameni, destul de rar în Alsacia, este de obicei modificat de o obezitate precoce. J.-B. Schwartz era încă foarte slab. Nu părea să aibă mai mult de 20 de ani. Aspectul fizionomiei lui era de o blândeţe gravă, tulburată însă de o privire vioaie ce părea nesăţioasă.

 Bagajul era atât de puţin, încât îl ţinu cu uşurinţă sub braţ când coborî din diligenţă în curtea mesageriilor. Cei care fac serviciu pe la hoteluri îi judecă pe oameni în general după înfăţişare, mai cu seamă în Normandia: nimeni nu-l întrebă ce meserie are. El se interesă de adresa domnului Schwartz, comisarul de poliţie, şi a domnului Schwartz, cofetarul.

 Între Schwartzii ajunşi şi Schwartzii în devenire este un fel de francmasonerie. Tânărul nostru călător fu deosebit de bine primit atât la funcţionarul superior, cât şi la negustor; îl întrebară ce mai e prin regiune, ce mai e pe la el pe acasă; se arătară în mod deosebit înduioşaţi de faptul că şi tatăl şi mama lui muriseră, lăsând în urmă două duzini întregi de orfani Schwartz-copii. El era cel mai mare. În douăzeci de ani, respectabila lui mamă avusese şaisprezece naşteri, din care şase duble. Toate nevestele Schwartz sunt aşa, slavă Domnului!

 Tânărul nostru nu a trebuit nici măcar să spună că venea la Caen ca să-şi câştige existenţa; este un lucru de la sine înţeles că un Schwartz nu călătoreşte de plăcere. Văzându-l, şi comisarul de poliţie şi cofetarul exclamaseră: „Ce păcat! Dacă ai fi venit săptămâna trecută.” Totuşi, acuma fiecare Schwartz este instalat în post!

 Schwartz angajat la cofetar; Schwartz cuibărit la biroul de poliţie; Schwartzi de rezervă; tot astfel se văd prin hăţişuri stejari de toate mărimile, care cresc umili pentru a înlocui arborii mari condamnaţi la tăiere.

 La ora cinei tânărul nostru călător se plimba melancolic pe malul râului Orne. Ospitalitatea celor doi compatrioţi nu mersese chiar până a-i oferi un loc la masă, îşi tot ducea bagajul sub braţ, şi gândurile nu-i erau prea roze. Fără îndoială, înainte de a-şi pierde cu totul nădejdea, avea să vadă încă un mare număr de Schwartzi din diferite departamente ale Franţei, numai că rezervele băneşti erau pe sfârşite şi stomacul îi răbda de dimineaţă.

 — Ei, Schwartz! se auzi o voce veselă în spatele lui.

 Se întoarse numaidecât, fericit. Orice întâlnire e binevenită, căci la capătul ei poate exista posibilitatea unei mese. Văzându-l însă pe cel care îl strigase, Schwartz se încruntă şi lăsă ochii în jos. Un tânăr de vârsta lui, foarte acceptabil îmbrăcat şi a cărui eleganţă sui-generis arăta a fi comis-voiajor, se îndrepta spre el, cu surâsul pe buze şi mâna întinsă.

 — Ce faci, coane? îi întrebă cu francheţe acesta. Iată-ne aşadar, în patria vacilor grase, ai?

 După ce îi strânse mâna lui Schwartz, care rămase inertă, adăugă:

 — Cum de ne întâlnim totuşi?

 — Întâmplarea, domnule Lecoq, răspunse tânărul alsacian, ridicându-şi ceremonios pălăria, întâmplarea.

 Domnul Lecoq îl luă de braţ, şi lui Schwartz i se păru că încearcă o uşoară nelinişte. Trebuie spus că nimic din înfăţişarea noului-venit nu justifica o asemenea senzaţie. Era un băiat foarte frumos, cu tenul proaspăt, cu înfăţişarea mândră, cu privirea deschisă şi îndrăzneaţă. Manierele lui puteau fi lipsite de distincţie, aşa cum costumul pe care îl purta abuza de culori vii, dar aceste amănunte îl interesau prea puţin pe alsacianul nostru. La Guebwiller oamenii sunt prudenţi. Neîncrederea lui J.-B. Schwartz trebuie să ne facă să avem, până la un anumit punct, o rezervă, în ce-l priveşte pe strălucitorul domn Lecoq.

 — Aţi luat masa? întrebă acesta după câţiva paşi.

 Schwartz se înroşi, iar ochii lui iuţi îi jucară în cap.

 — Da, da, domnule Lecoq, răspunse.

 Comis-voiajorul se opri, îl privi în faţă şi se porni să râdă puţin forţat.

 — Ta! Ta! Tomnule Legog! repetă el, exagerând accentul tovarăşului său. Destul! Gata! Minţim ca o haimana, Baptiste! Cei care ţi-au spus că am fost concediat de la fraţii Monnier au minţit cu neruşinare, prietene! Nu-l dai afară pe Lecoq, fiu adoptiv al unui colonel, auzi? Lecoq este cel care reacţionează atunci când patronii nu-i sunt pe plac! Monnier este un om de nimic. Aveam la ei patru mii! „Berthier şi Compania” mi-au oferit cinci mii, plus comisioanele; mi-am făcut imediat bagajele!

 — Cinci mii, plus comisioanele! repetă alsacianul, umezindu-şi buzele.

 — Formidabil, băiatule, nu-i aşa? Şi n-am să mă opresc aici. Dar dumneata de ce nu mai eşti la Monnier?

 — Au redus numărul salariaţilor.

 — Îţi spun eu: neruşinaţi. Cât aveai?

 — Trei sute şi prânzul.

 — Cu pâine şi apă. O baracă. Jean-Baptiste, dacă aş îndrăzni să mă exprim sincer, ţi-aş spune că eşti un nătărău, un fraier.

 Schwartz încercă să zâmbească şi răspunse:

 — Eu nu am noroc că dumneata, domnule Lecoq.

 Părăsiseră malul apei şi urcau strada Saint-Jean. Comis-voiajorul ridică din umeri şi luă un ton doctoral:

 — În comerţ, Jean-Baptiste, zise el sentenţios, nu există nici noroc, nici nenoroc. Depinde numai cum ştii să ţii cărţile, asta e, înţelegi? Şi felul cum ştii să rişti totul. Eu, ăsta care îţi vorbesc, dacă voi avea vreo nemulţumire la „Berthier şi Compania”, imediat îmi iau zborul spre alte meleaguri, cu opt mii fix, sau mai mult.

 — Trebuie că faceţi economii severe, domnule Lecoq! îl întrerupse Schwartz cu o admiraţie naivă.

 Domnul Lecoq îi lasă braţul ca să-i dea un pumn zdravăn în spate.

 — Jocul, vinul, frumoasele! zise el. Eu sunt un tânăr băiat de familie, şi, să ştii de la mine, curcile plouate nu fac niciodată avere, băiete!

 Şi întorcându-l în loc pe Schwartz, îl împinse prin poarta unei vechi clădiri care avea ca firmă acel ilustru tablou reprezentând o pasăre domestică pe picioare înalte care se ţinea de coama unui leu: „La Cocoşul îndrăzneţ”.

 J.-B. Schwartz nu se împotrivi, fiindcă un miros plăcut de bucătărie îl ameţise.

 — Hei, chelneriţo! strigă domnul Lecoq cu acel ton impunător care dă greutate comis-voiajorilor prin hoteluri. Mama Brulé! Moş Brulé! Moş Brulé! E cineva, ce dracu!

 Mama Brulé îşi arătă din pragul bucătăriei o venerabilă faţă de vrăjitoare. Domnul Lecoq îi trimise din vârful degetelor o sărutare şi-i zise:

 — Pentru că mi-am regăsit un vechi prieten, şi cum meniul fix s-a terminat de-o jumătate de oră, serveşte-ne în camera mea două ospăţuri de câte patru franci. Hai, să văd de ce sunteţi în stare, iubiţilor!

 Fu răsplătit de surâsul ştirb al hangiţei.

 — Aici respir eu când vin la Caen, continuă Lecoq urcând treptele curbate ale scării. Mi-ar da pe credit şi ardezia de pe acoperiş. Dar n-am ce face cu ea, înţelegi, băiete?! Pofteşte şi intră.

 J.-B. Schwartz intră de data aceasta fără rezerve Mirosul din bucătărie acţionase asupra psihicului lui. Un ecou vag al ultimelor cuvinte ale lui Lecoq îi mai răsuna încă în urechi: „Jocul vinul, frumoasele!” Jocul – zădărnicie; cu vinul, însă, nu i se urâse şi, în ciuda virtuţilor circumspecte ale mizeriei, gândul că ar putea iubi îl făcea să-l treacă sudorile.

 Oamenii din Alsacia sunt greoi din fire, dar cum vine luna august, le şi ies coşuri pe obraji.

 Era o cameră de han urâtă şi murdară. Abia intrat, domnul Lecoq se repezi iar spre scară şi strigă cu o voce răsunătoare:

 — Hei! Fată! Moş Brulé! Mama Brulé!

 Iar când i se răspunse:

 — Trăsura mea pentru ora opt! Ca la armată! Trebuie să fiu mâine dimineaţă la Alençon!

 Revenind spre invitatul lui, adăugă cu nepăsare:

 — Casa „Berthier” îmi plăteşte o gabrioletă şi un cal, ce zici?! Şi în anotimpul ăsta, mă deplasez numai noaptea, ca să nu-mi stric tenul.

 — Dacă aş îndrăzni. începu J.-B. Schwartz cu un ton insinuant.

 — Să-mi ceri un loc în şareta mea? îl întrerupse Lecoq.

 — Da.

 — Ta. Ei bine! Nu îndrăzni, Jean-Baptiste, auzi? O să vorbim numaidecât, băiete: pentru moment, am alte proiecte pentru dumneata.

 O expresie de neîncredere cuprinse din nou trăsăturile lui Schwartz al nostru, care murmură:

 — Ştiţi, domnule Lecoq, eu nu sunt decât un biet tânăr.

 — Bine, bine! O să stăm de vorbă; o să-ţi spun. Mă angajez formal să nu-ţi cer să inventezi praful de puşcă.

 Vorbind, îşi făcea toaleta, îşi schimbă hainele de oraş cu un costum de călătorie. Când servitoarea veni cu mâncarea. Îşi deschise geamantanul cu zgomot mare.

 — Pentru că o pornesc spre Siria, strigă el, vreau să-mi plătesc nota. Să-mi facă socoteala exactă, tinereţe, auzi? Fără uite că mă bucur de remiza de comerţ. Şi ovăz pentru bidiviul meu!

 J.-B. Schwartz nu era regele perspicacilor; totuşi, îşi dădea seama destul de limpede că Lecoq îşi anunţa plecarea ca la teatru. Deveni atent; şi presupunând că domnul Lecoq voia să joace o comedie faţă de el, auditoriul era prevenit din plin.

 Dar acest fapt nu îl stingherea deloc pe domnul Lecoq, care era după cum o să ne dăm seama prea bine, un tactician foarte original şi de primă mână.

 — Ai văzut firma? îl întrebă el dintr-odată, luând loc la masă. „La Cocoşul îndrăzneţ”. Este ceea ce a determinat alegerea mea, Jean-Baptiste! Eu sunt Lecoq (Cocoşul) şi sunt îndrăzneţ. Să spunem totul pe faţă: poate am nevoie de dumneata, băiatule. Plătesc peşin. Sunt în fonduri. Aici vânzarea a mers bine: i-am livrat alaltăieri domnului Bancelle, cel mai mare bancher din Caen, o casă de bani cu cifru secret şi cu măsuri de siguranţă de care e înnebunit, în oraş nu se vorbeşte decât despre asta. Toţi bancherii din Normandia cer case asemănătoare, aşa că mi-am asigurat un comision la firma „Berthier”! În sănătatea mea!

 Bău un pahar de vin înainte de supă, apoi continuă:

 — Pentru ce? Pentru că sunt cocoşul îndrăzneţ, pentru că intru oriunde cu ţinută frumoasă, vorbire elegantă, uşurinţă de exprimare şi aşa mai departe. Tu, băiatule, eşti găina, auzi? – redingotă uzată, pungă subţiată, timiditate prăpăd! Există deci doi Schwartzii la Caen: eu pun de la început degetul pe rană, ştii bine. Schwartzii sunt ca evreii, se împing unii pe alţii în lume, dar cu încetişorul, da! După crap, alsacianul este cel mai moale şi cel mai rece dintre animale. Nu e loc la cofetar, nu e loc la comisar. Atunci, iată-l pe sărmanul tânăr că vrea să plece la Alençon să caute alţi Schwartzi: e o prostie, auzi?!

 Era trist să asculţi asemenea vorbe; dar foamea biruise şi tânărul nostru prieten mânca destul de bine ascultându-le. Dacă mănânci, trebuie să şi bei; acel generos Lecoq îl turna vin curat. Este adevărat că vinul hanurilor din Normandia este vestit în cele cinci păr i ale lumii, că în nici o altă parte nu se poate degusta altul atât de înţepător, atât de greu, atât de categoric dezgustător, încât nici un chimist până atunci nu reuşise să găsească substanţele vătămătoare: care intrau în componenţa acelei crâncene băuturi; dar, pe de o parte, cel care vin din Guebwiller nu sunt mofturoşi, iar pe de alta, exemplara cumpătare a bietului nostru prieten îl făcea să arate mai nepregătit decât o fetiţă. Pe măsură ce festinul de patru franci se desfăşura din belşug, adăugând la viţel carnea de vacă la modă, iar la carnea de vacă, omleta, J.-B. Schwartz simţea cum îl învăluia o căldură neobişnuită; devenea bărbat, zău! Şi se surprindea pizmuind îndrăzneala lui Lecoq.