Vicontele de Bragelonne - Volumul 4 - Alexandre Dumas

vol.4

I

RIVALI POLITICI

D'Artagnan îi făgăduise domnului Baisemeaux că va fi înapoi la sfârşitul mesei, şi se ţinu de cuvânt. Erau la vinurile uşoare şi la băuturile dulci, despre care mergea vestea că se aflau din belşug în pivniţa guvernatorului, când pintenii căpitanului de muşchetari răsunară pe coridor şi el însuşi apăru în pragul uşii.

Athos şi Aramis se feriseră să-şi dea pe faţă gândurile în timpul convorbirii. Astfel că nici unul din ei nu izbutise să ghicească ce era în capul celuilalt. Mâncaseră bine, discutaseră despre Bastilia, despre cea din urmă călătorie la Fontainebleau, despre viitoarea serbare pe care domnul Fouquet avea să o dea la Vaux. Se menţinuseră la generalităţi şi nici unul, în afară de Baisemeaux, nu atinsese chestiunile particulare.

D'Artagnan căzu tocmai la mijlocul convorbirii, palid încă şi emoţionat după întrevederea sa cu regele. Baisemeaux se grăbi să-i ofere un scaun. D'Artagnan nu se codi să primească un pahar plin, şi-l goli dintr-o sorbitură. Athos şi Aramis observară amândoi că prietenul lor nu era în apele lui. Cât despre Baisemeaux, el nu-l mai vedea decât pe căpitanul de muşchetari al maiestăţii sale, şi căuta cu tot dinadinsul să-i fie pe plac. A fi în preajma regelui însemna, pentru domnul Baisemeaux, a avea toate îndreptăţirile. Aramis, cu toate că vedea bine această tulburare, nu-i putea ghici însă pricina. Singur Athos credea că înţelege ceva. Pentru el, întoarcerea lui d'Artagnan, şi mai ales frământarea omului atât de liniştit de obicei, însemna: "I-am cerut regelui ceva şi regele m-a refuzat", şi socotea că numai acesta putea fi adevărul. Athos zâmbi, se ridică de la masă şi-i făcu un semn lui d'Artagnan, ca spre a-i aminti că aveau altceva mai bun de făcut decât să stea şi să se ospăteze acolo. D'Artagnan pricepu îndemnul şi-i răspunse printr-un alt semn. Aramis şi Baisemeaux, urmărind acest dialog mut, priviră întrebător. Athos se simţi atunci dator să le dea lămuriri în legătură cu ceea ce se întâmpla.

— Adevărul, prieteni – zise contele de La Fère cu un surâs – este că tu, Aramis, ai stat la masă cu un criminal de stat, iar dumneata, domnule Baisemeaux, cu propriul dumitale prizonier.

Baisemeaux scoase o exclamaţie de surprindere şi aproape de bucurie. Acest simpatic domn Baisemeaux era mândru de închisoarea lui. Lăsând la o parte chestiunea câştigului, cu cât avea mai mulţi deţinuţi, cu atât era mai fericit; şi cu cât aceşti deţinuţi erau mai de soi, cu atât se simţea mai măgulit.

În ce-l priveşte pe Aramis, acesta, luând o înfăţişare potrivită cu împrejurarea, zise:

— Oh, dragă Athos, iartă-mă, dar aproape că bănuiam ceea ce se petrece. Vreo poznă de-a lui Raoul sau a domnişoarei de La Vallière, nu-i aşa?

— Vai! murmură Baisemeaux.

— Iar tu – continuă Aramis – ca mare senior ce eşti, neţinând seama că palatul nu mai e ticsit acum decât de curteni, te-ai dus la rege şi i-ai vorbit fără ocol.

— Ai ghicit, prietene.

— Astfel încât – bâigui Baisemeaux, speriat că avusese la masa lui pe un om căzut în dizgraţia maiestăţii sale – astfel încât, domnule conte...?

— Astfel încât, dragul meu guvernator – răspunse Athos – prietenul meu d'Artagnan îţi va înmâna hârtia aceea pe care o zăresc la cingătoarea lui şi care nu este altceva, desigur, decât ordinul pentru arestarea mea.

Baisemeaux întinse mâna, cu supunerea lui obişnuită. D'Artagnan scoase, într-adevăr, două hârtii de la brâu, şi pe una i-o dădu guvernatorului. Baisemeaux desfăcu hârtia şi citi cu jumătate de glas, privind către Athos pe deasupra rândurilor şi întrerupându-se mereu în cursul lecturii:

— "Ordin de întemniţare în castelul meu de la Bastilia..." Foarte bine... "În castelul meu de la Bastilia... domnul conte de La Fère." Oh, domnule, e pentru mine o dureroasă cinste de a vă ţine sub pază!

— Vei avea un deţinut potolit, domnule – rosti Athos cu glasul lui blând şi melodios.

— Dar un deţinut care nu va sta mai mult de o luna la dumneata, dragul meu guvernator – zise Aramis, în timp ce Baisemeaux, cu ordinul în mână, transcria în condica lui de înregistrări voinţa regală.

— Ba nici măcar o zi sau, mai bine zis, nici măcar o noapte – adăugă d'Artagnan arătând al doilea ordin al regelui – căci acum, scumpe domnule Baisemeaux, va trebui să transcrii acolo şi acest ordin de punere numaidecât în libertate a contelui.

— Ah – făcu Aramis – m-ai scăpat de-o mare grijă, d'Artagnan!

Şi strânse într-un chip plin de înţeles mâna muşchetarului, o dată cu aceea a lui Athos.

— Ei, cum – rosti cu uimire acesta din urmă – regele îmi redă libertatea?

— Citeşte, dragă prietene – răspunse d'Artagnan.

Athos luă ordinul şi-l citi.

— E adevărat – zise el.

— Şi-ţi pare rău? întrebă d'Artagnan.

— Oh, nu, dimpotrivă. Eu nu-i vreau răul regelui, şi cel mai mare rău pe care cineva îl poate dori regilor este de a-i face să săvârşească o nedreptate. Dar pesemne că ai avut de îndurat multe pentru asta, nu-i aşa? Hai, mărturiseşte, prietene.

— Eu? Câtuşi de puţin! răspunse muşchetarul râzând. Regele face tot ce doresc eu.

Aramis se uită la d'Artagnan şi văzu că acesta minţea. În schimb, Baisemeaux nu-şi mai lua ochii de la muşchetar, pătruns de o adâncă admiraţie pentru acest om care-l făcea pe rege să zică aşa cum voia el.

— Şi regele îl trimite pe Athos în surghiun? întrebă Aramis.

— Nu, nu chiar aşa; regele nici n-a adus vorba despre aşa ceva – răspunse d'Artagnan. Dar părerea mea e că acum contele nu are altceva mai bun de făcut, afară numai dacă nu ţine să-i mulţumească regelui...

— Nu ţin, într-adevăr – zise Athos zâmbind.

— Ei bine, eu cred că acum contele nu are altceva mai bun de făcut – reluă d'Artagnan – decât să se retragă la castelul său. De altfel, dragul meu Athos, vorbeşte, cere; dacă una din reşedinţe îţi place mai mult decât cealaltă, mă fac punte să ţi-o obţin pe aceea pe care o doreşti.

— Nu, mulţumesc – zise Athos – nimic nu-mi poate face mai multă plăcere, dragă prietene, decât să mă reîntorc în singurătatea mea, la umbra vajnicilor mei copaci, pe malul Loarei. Dacă Dumnezeu e cel mai mare tămăduitor al rănilor sufletului, natura este cel mai desăvârşit leac. Aşa că, domnule – continuă Athos întorcându-se către Baisemeaux – iată-mă liber, nu-i aşa?

— Da, domnule conte, aşa cred, aşa sper cel puţin – rosti guvernatorul întorcând pe o parte şi pe alta cele două bucăţi de hârtie – afară numai dacă domnul d'Artagnan nu are cumva un al treilea ordin.

— Nu, scumpe domnule Baisemeaux, nu – zise muşchetarul – execută-l pe-al doilea şi să ne oprim aici.

— Ah, domnule conte – reluă Baisemeaux adresându-se lui Athos – nici nu ştiţi ce pierdeţi! V-aş fi trecut la treizeci de livre, în rând cu generalii; ce spun, la cincizeci, în rând cu prinţii, şi aţi fi mâncat în fiecare seară aşa cum aţi mâncat astă-seară.

— Îngăduie-mi, domnule – răspunse Athos – să mă mulţumesc cu puţinul meu de-acasă. Apoi, întorcându-se către d'Artagnan, îi spuse: Să mergem, prietene.

— Să mergem – răspunse d'Artagnan.

— Îmi va fi dată bucuria – întrebă Athos – de a te avea ca tovarăş de drum, prietene?

— Numai până la poartă, dragul meu – răspunse d'Artagnan. După aceea, îţi voi spune ceea ce i-am spus şi regelui: "Sunt de serviciu".

— Dar tu, scumpul meu Aramis – zise Arhos cu un zâmbet – nu vrei să mă însoţeşti?