Fiica regentului - Alexandre Dumas

O STAREŢĂ DIN SECOLUL AL XVIII-LEA.

 La 8 februarie 1719, o trăsură având ca însemne heraldice trei flori de crin ale Franţei, cu blazonul de Orléans în frunte, intra, precedată de doi însoţitori călare şi de un paj, sub arcada romană a mănăstirii Chelles în clipa în care bătea ora zece.

 Ajungând sub peristil, trăsura se opri; pajul descălecase de-acum, portiera fu aşadar deschisă fără întârziere, iar cei doi călători care se aflau înăuntru coborâră.

 Cel care se arătă cel dintâi era un bărbat de patruzeci şi cinci sau patruzeci şi şase de ani, de statură mică, destul de durduliu, roşu la faţă, foarte degajat în mişcări şi având în gesturi un oarecare aer de superioritate şi de autoritate.

 Celălalt, care cobora încet şi una câte una treptele scăriţei, era de asemenea mărunt, dar slab şi în vârstă; figura lui, fără a fi într-adevăr slabă, oferea, în ciuda inteligenţei care scânteia în ochii săi şi a expresiei de maliţiozitate pe care o evidenţia colţul buzelor sale, ceva dezagreabil; părea foarte sensibil la frig, care într-adevăr ciupea destul de tare, şi îşi urma însoţitorul tremurând de-a binelea sub mantia lui largă.

 Cel dintâi dintre aceşti doi bărbaţi se avântă repede către scară şi urcă treptele ca o persoană care cunoaşte locurile, intră într-o vastă anticameră salutând pe mai multe călugăriţe care se înclinară până la pământ şi alergă mai curând, decât se îndreptă spre un salon de primire situat la mezanin şi în care, trebuie s-o spunem, nu se remarca nici o urmă din acea austeritate care este de obicei prima condiţie a interiorului unei mănăstiri.

 Cel de-al doilea, care urcase scara încetişor, trecu prin aceleaşi încăperi, salută pe aceleaşi călugăriţe, care se înclinară aproape la fel de mult precum o făcuseră în faţa însoţitorului său, pe care până la urmă îl ajunse în salon, însă de altfel fără a se grăbi.

 — Iar acum, spuse cel dintâi dintre cei doi bărbaţi, aşteaptă-mă aici şi încălzeşte-te; mă duc la dânsa şi în zece minute voi termina cu toate abuzurile pe care mi le-ai semnalat; dacă neagă şi dacă voi avea nevoie de probe, te chem.

 — Zece minute, monseniore, răspunse bărbatul în mantie, vor trece mai mult de două ceasuri înainte ca Alteţa Voastră să fi abordat măcar subiectul vizitei sale. Oh! doamna stareţă din Chelles este un mare cleric; ignoraţi oare acest lucru, din întâmplare?

 Şi, spunând aceste cuvinte, se întinse pur şi simplu într-un fotoliu pe care îl trăsese aproape de foc şi îşi lungi picioarele slabe pe marginea căminului.

 — Ei! Doamne, nu, reluă cu nerăbdare cel care era calificat cu titlul de alteţă, iar dacă voi fi în stare să uit, te vei însărcina să mi-o aminteşti, slavă Domnului! destul de adeseori. Diavol împieliţat, na! de ce m-ai făcut să vin aici astăzi pe vântul ăsta şi pe zăpada asta?

 — Pentru că n-aţi voit să veniţi aici ieri, monseniore.

 — Ieri, a fost imposibil, aveam întâlnire exact la ora cinci cu milord Staer.

 — Într-o căsuţă de pe strada Bons-Enfants. Milord nu mai locuieşte aşadar la hotelul ambasadei Angliei,

 — Domnule abate, mi se pare că v-am interzis de a mă urmări

 — Monseniore, datoria mea este să nu vă dau ascultare.

 — Mă rog, nu-mi daţi ascultare, dar lăsaţi-mă să mint după cum îmi place, fără a avea impertinenţa, spre a-mi dovedi că poliţia dumneavoastră e bine pusă la punct, să mă faceţi a remarca faptul că vă daţi seama că mint.

 — Monseniorul poate să fie liniştit, de acum înainte voi crede tot ce-mi va spune.

 — Nu mă angajez să fac la fel cu dumneavoastră, domnule abate, pentru că aici, într-adevăr, mi se pare că aţi comis o eroare

 — Monseniore, ştiu ce am spus şi nu numai că repet ceea ce am spus, dar afirm acest lucru încă o dată.

 — Bine, dar priveşte, nici un zgomot, nici o lumină, o pace de mănăstire; raporturile tale sunt întocmite prost, dragul meu, se pare că suntem în întârziere, cu agenţii noştri.

 — Ieri, monseniore, se afla aici unde sunteţi o orchestră compusă din cincizeci de muzicanţi; acolo, unde îngenunchează cu atâta smerenie această soră tânără folosită la treburile gospodăreşti, exista un bufet, ceea ce se afla pe acest bufet, nu vă spun, dar o ştiu, iar în acea galerie, acolo, la stânga, unde se pregăteşte o cină modestă cu linte şi cu brânză cu smântână pentru sfintele fiice ale Domnului, se dansa, se bea şi se făcea…

 — Ei bine! ce se făcea?