Dama cu camelii - Alexandre Dumas, fiul

Eu sunt de părere că nu poţi crea personaje decât dacă ai studiat îndelung oamenii, după cum nu poţi vorbi o altă limbă decât cu condiţia să o fi învăţat temeinic.

Nefiind încă la vârsta la care imaginezi, mă voi mulţumi doar să povestesc.

Îl rog, deci, pe cititor să fie convins că această povestire este adevărată, iar personajele, cu excepţia eroinei, sunt toate în viaţă.

De altminteri, se găsesc la Paris destui martori care au asistat la cea mai mare parte a faptelor adunate aici şi care ar putea să le confirme dacă mărturia mea nu este îndestulătoare. Printr-o împrejurare deosebită, numai eu puteam să le aştern pe hârtie, fiindcă am fost singurul confident al celor din urmă amănunte, fără de care ar fi fost cu neputinţă să se închege o povestire interesantă şi completă.

Iată cum am aflat aceste amănunte.

În ziua de 12 martie 1847 am văzut, pe rue Lafitte, un afiş mare, galben, care încunoştinţa pe trecători despre vânzarea la licitaţie a unor mobile şi a unor obiecte rare şi scumpe. Vânzarea avea loc în urma unui deces. Anunţul nu menţiona numele persoanei decedate; vânzarea urma să aibă loc în rue d'Antin nr. 9, în ziua de 16, între orele 12 şi 5 după amiaza.

Afişul mai spunea că atât apartamentul, cât şi mobilele puteau fi văzute în zilele de 13 şi 14.

Am fost totdeauna amator de curiozităţi. Mi-am spus că nu trebuie să scap această ocazie; chiar de n-ar fi să cumpăr nimic, cel puţin să văd despre ce este vorba.

A doua zi m-am dus în rue d'Antin nr. 9.

Era încă devreme, dar apartamentul roia de vizitatori şi chiar de vizitatoare, care, deşi îmbrăcate în catifele scumpe, învăluite în caşmiruri şi aşteptate la intrare de cupeurile lor elegante, priveau cu mirare, cu admiraţie chiar, la luxul ce se desfăşura sub ochii lor.

Ara înţeles mai târziu această admiraţie şi uimire; privind şi eu mai cu atenţie, mi-am dat cu uşurinţă seama că mă aflam în apartamentul unei femei întreţinute. Or, dacă există un lucru pe care doamnele din lumea bună doresc să-l privească — şi se aflau acolo destule doamne din lumea bună — este tocmai interiorul unor asemenea femei, ale căror echipaje le împroaşcă zilnic cu noroi pe ale lor, care au, ca şi ele şi alături de ele, loja rezervată la Operă sau la „Théâtre des Italiens", şi care îşi etalează, la Paris, neruşinata opulenţă a frumuseţii lor, a bijuteriilor şi a scandalurilor.

Aceea la care mă aflam nu mai era în viaţă: chiar femeile cele mai virtuoase puteau deci să pătrundă până în alcovul ei. Moartea purifica aerul acestei splendide cloace, şi, de altminteri, ele puteau invoca, la nevoie, scuza că nimeriseră la o licitaţie fără să ştie despre cine era vorba. Citiseră afişele, voiau să vadă lucrurile despre care era vorba în aceste afişe şi să-şi facă alegerea din vreme; nimic mai simplu; ceea ce nu le împiedica să adulmece, în mijlocul tuturor acestor minunăţii, urmele vieţii de curtezană, despre care, fără îndoială, li se spuseseră atâtea lucruri stranii.

Din nenorocire, tainele muriseră o dată cu zeiţa, şi, cu tot zelul lor, doamnele nu putură să afle decât ceea ce era de vânzare după deces, dar nimic din ce se vindea în timpul vieţii locatarei.

De altfel, aveai de unde să alegi. Mobilierul era superb. Mobile din lemn de trandafir, mobile de Boule, vase de Sèvres, vaze chinezeşti, statuete do Saxa, atlazuri, catifele şi dantele, nimic nu lipsea.

M-am plimbat şi eu prin apartament şi m-am luat după doamnele curioase care sosiseră înaintea mea. Ele intrară într-o cameră tapisată cu stofă persană, şi eram să intru şi eu acolo, când deodată le-am văzut cum se dau înapoi zâmbind, ca şi cum le-ar fi fost ruşine de această nouă curiozitate. Acum doream cu atât mai mult să pătrund în acea încăpere. Era camera de toaletă, din care nu lipseau nici cele mai minuţioase detalii, unde setea de risipă a celei ce murise părea să fi atins culmea.

Pe o masă mare, lipită de perete, o masă lată de trei picioare şi lungă de şase, străluceau toate comorile lui Aucoc şi Odiot. Era o colecţie magnifică, şi nici unul din zecile de obiecte atât de necesare toaletei unei femei de felul aceleia la care ne aflam nu era din alt metal decât din aur sau argint. Totuşi, această colecţie nu putuse fi adunată decât încetul cu încetul, şi nu acelaşi amor o completase.

Pe mine, care nu mă înspăimânta spectacolul camerei de toaletă a unei femei întreţinute, mă amuza să examinez detaliile, oricare ar fi fost ele; am observat că toate aceste ustensile splendid cizelate purtau iniţiale felurite şi coroane diferite.

Priveam la toate aceste obiecte — care dezvăluiau fiecare prostituarea sărmanei fete — şi îmi spuneam în sinea mea că Dumnezeu a fost îndurător cu ea, pentru că a cruţat-o de obişnuita pedeapsă, lăsând-o să moară în mijlocul luxului şi în plină frumuseţe, înainte de bătrâneţe, această primă moarte a curtezanelor.

Într-adevăr, ce poate fi mai jalnic decât bătrâneţea viciului, mai cu seamă la femei? Este lipsită de orice demnitate şi nu inspiră nici un interes. Această căinţă veşnică, nu din pricina drumului greşit pe care au apucat, ci a socotelilor proaste şi a banilor rău întrebuinţaţi, este unul din cele mai triste lucruri ce pot fi auzite.

Am cunoscut o bătrână curtezană căreia, din tot trecutul ei, nu-i mai rămăsese decât o fată, care, după spusele contemporanilor săi, era aproape tot atât de frumoasă pe cât fusese şi mama. Această biată copilă, căreia mama sa nu-i spusese „tu eşti fata mea" decât pentru a-i porunci să-i aducă bani ca să aibă cu ce-şi îngriji bătrâneţele, după cum şi ea o îngrijise pe când era copil, această biată fată, cu numele de Louise, ascultându-şi mama, se dăruia fără voinţă, fără pasiune, fără plăcere, ca şi cum ar fi făcut meseria, dacă s-ar fi gândit cineva s-o înveţe vreuna.

Neîncetatul spectacol al desfrâului, un desfrâu precoce, întreţinut şi de veşnica stare bolnăvicioasă a fetei, stinseseră în ea puterea de înţelegere a răului şi a binelui, pe care poate că Dumnezeu i-o sădise, dar pe care nimeni nu se gândise să i-o cultive.

N-am să uit niciodată această tânără fată, care ieşea pe bulevarde, mai în fiecare zi la aceeaşi oră. Mama sa o însoţea de fiecare dată, cu conştiinciozitatea unei adevărate mame care şi-ar fi însoţit o adevărată fiică. Eram tinerel pe vremea aceea şi dispus să accept morala uşuratică a secolului în care trăiam. Îmi amintesc totuşi că spectacolul acestei supravegheri revoltătoare îmi inspira şi dispreţ, şi dezgust.

Mai adăugaţi faptul că niciodată pe chipul vreunei fecioare nu s-a desluşit un asemenea sentiment do nevinovăţie, o asemenea expresie de suferinţă melancolică.

Părea întruchiparea resemnării.

Într-o zi, însă, figura fetei se lumină.