Seria Fracurile Negre - Volumul 2 - Inimă De Oţel - Paul Feval

Partea întâi (Prolog) – Marguerite de Bourgogne.

 Capitolul I – Cel dintâi Buridan

 — Scumpa mea doamnă, spuse doctorul Samuel, să fim drepţi: dacă cei care pot plăti nu vor s-o facă, nu ne rămâne decât să închidem prăvălia! Mulţumesc lui Dumnezeu, eu fac suficient de mult bine. Toată lumea ştie că nu cer nimic săracilor. Dar totul are o limită şi dacă cei cu posibilităţi nu vor să mai plătească.

 — Mi-aţi mai spus asta o dată, domnule doctor, îl întrerupse o voce foarte răguşită, al cărei ton dureros vorbea despre bucurii spulberate, dar şi despre o mândrie nepieritoare. Domnule doctor, adăugă bolnava, veţi fi plătit, îmi asum eu răspunderea.

 Doctorul Samuel era un bărbat între două vârste, blond, durduliu, roşu la faţă, îmbrăcat în costum din stofă de bună calitate, cu jabou la gât. În 1832, anul povestirii noastre, jaboul revenea la modă. Lenjeria plisată a doctorului Samuel, ca şi mantaua sa absolut nouă, nu dădeau impresia că ar fi fost prea curate. Era un medic atent şi blând, dar – nu se ştie de ce – nu inspira încredere. După o consultaţie gratuită, îşi trimitea pacientul la un anume farmacist, care chipurile ar fi fost singurul ce-i respecta întocmai reţetele. Despre el şi despre farmacist se spunea că lucrează mână în mână. Dumnezeu să ne ierte! Suntem capabili să căutăm lucruri josnice până şi în cele mai nevinovate acte de caritate.

 Scena se petrecea într-o cameră mică, mobilată sărăcăcios. Focul se stingea încetişor sub cenuşa din cămin. Aerul greu era impregnat de mirosuri ameţitoare, răspândite de preparatele farmaceutice, şi care nu erau altceva decât mirosul suferinţei. Bolnava stătea întinsă pe un pat strâmt, înconjurat de o draperie albă de bumbac. Chipul ei tras şi palid păstra amintirea unei mari frumuseţi. Sub boneta fără garnitură se zărea un păr negru, superb, cu câteva fire argintii ce sclipeau în lumina ultimelor raze de soare ale acestei zile de iarnă.

 Doctorul Samuel apucase mâna ca de ceară a femeii, ca să-i ia pulsul. În cealaltă mână avea un ceas superb, cu secundar, al cărui mers grăbit şi regulat îl urmărea cu o privire distrată.

 — Merge bine, murmură el cu conştiinţa împăcată, în timp ce un zâmbet descurajat apărea pe buzele palide ale bolnavei. Bronşita e pe drumul cel bun, însă în ceea ce priveşte pericardita. Aşadar, ascultaţi-mă! O să vă fac o nouă reţetă.

 — Inutil, doctore, spuse încetişor bolnava. Pentru că tratamentul e scump şi pentru moment suntem cam strâmtoraţi cu banii.

 Cuvinte „pentru moment”, sunară de-abia şoptit pe buzele neobişnuite cu minciuna.

 Pe palier se auziră paşi apăsaţi. La uşa alăturată răsună o bătaie puternică şi o voce rosti:

 — O caut pe Thérese1.

 Timbrul bărbătesc şi sonor al vocii pronunţase cuvintele atât de clar de parcă ar fi fost rostite chiar aici, în cameră.

 — Uşa de alături, se auzi răspunsul vecinului.

 Doctorul Samuel murmură:

 — Eu cel puţin spun „doamna Thérese”.

 Bolnava se ridicase în capul oaselor.

 — Sunt câteva săptămâni bune de când nu m-a mai căutat nimeni, gândi ea cu voce tare.

 Pe chip i se citea acea speranţă oarbă, caracteristică bătrânilor şi copiilor.

 Uşa se deschise. Intră un bărbat. Pe loc, doctorul Samuel se înclină şi întinse spre acesta mâinile grăsulii, pe care le spăla deseori, dar care parcă se opuneau efectului apei.

 — Dumneavoastră, dragul şi savantul meu confrate! exclamă el.

 Noul venit îl privi şi-i adresă un salut sobru din cap, apoi se îndreptă direct spre pat.

 — Sunteţi Thérese? întrebă cu aceeaşi voce clară şi gravă.

 Apoi, după o scurtă privire şi înainte de a primi răspunsul:

 — Doamnă, adăugă pe un ton de scuză, noi vedem multă lume şi uneori greşim mergând foarte direct şi lăsând deoparte politeţea.

 Doctorul Samuel ridică din umeri şi spuse:

 — Doctorul Lenoir este un fel de Sfântul Vicenţiu de Paul2.

 Privirea musafirului se oprise deja asupra figurii bolnavei, cu acea putere de pătrundere care-l făcuse celebru.

 Era încă tânăr. Avea un chip care purta amprenta unei mari inteligenţe. În mod ciudat, costumul său, deşi cu adevărat neglijent, nu trezea suspiciuni, ca în cazul toaletei inutil îngrijite a colegului său. Un gând îţi venea în minte, văzându-l pe acest bărbat: preţul timpului. Un om ca el ar fi trebuit să trăiască dublu şi totuşi să regrete că n-a trăit suficient. Astfel de oameni, inimi generoase care fac binele cu pasiune şi consecvenţă, ca şi cum ar fi angajaţi într-o meserie permanentă, aceşti fraţi sau surori de caritate au uneori un defect, care atrage asupra lor acuzaţia de egoism meschin. Chirurgul e calm în faţa unui picior amputat: nu este sensibil. Omul milostiv, blazat ca şi chirurgul, sau călit, pierde repede simptomele exterioare ale emotivităţii. Devine rece în exerciţiul sublimei sale îndeletniciri, pare grăbit, căci timpul său aparţine tuturor, devine dur, căci nu are dreptul să dea unuia ceea ce este de trebuinţă altuia. Săriţi aceste rânduri dacă doriţi, voi, îngeri de ocazie, voi, cei blânzi, care vă mândriţi cu această calitate, dar credeţi-mă pe cuvânt, dacă aveţi un picior de amputat, nu vă încredinţaţi niciodată unui chirurg impresionabil.

 — Doamnă, reluă doctorul Lenoir, ca şi cum fizionomia bolnavei i-ar fi impus această formulă, mă interesează fiul dumneavoastră, Roland, ucenic la atelierul lui Eugene Delacroix3, prietenul meu.

 — Dragul meu Roland, murmură bolnava, din ai cărei ochi mari se prelinse o lacrimă.

 — Doamna Thérese beneficiază de îngrijirile mele gratuite, rosti doctorul Samuel cu curaj. Vin s-o văd în fiecare zi.

 Doctorul Lenoir se întoarse către el şi se înclină:

 — Astm de gradul patru, având drept complicaţie o pericardită acută.

 Domnul Lenoir controlă pulsul Terezei. În acelaşi timp, doctorul Samuel se aşezase la o măsuţă, scriind la repezeală o reţetă.

 — Roland este un băiat bun şi drăguţ, spuse doctorul Lenoir. O să-l susţinem, vă promit. Trebuie să speraţi, doamnă: aveţi mare nevoie de speranţă.

 — Da, da, suspină din adâncul sufletului Thérese, am mare nevoie de speranţă.

 Doctorul Samuel terminase de scris reţeta. Cu un gest în egală măsură îngâmfat şi respectuos, o întinse doctorului Lenoir. Acesta o citi şi i-o înapoie.

 — Bine.

 După care se apropie de cămin şi-şi puse picioarele cu încălţări solide deasupra tăciunilor aproape stinşi. Gestul îi servi drept pretext pentru a lăsa discret un ludovic dublu în colţul raftului. Să nu vă aşteptaţi de la acest gen de oameni la o risipă exagerată. La ei risipa e un fel de furt, căci au o clientelă mult prea numeroasă.

 Cu toate acestea, în clipa în care voia să se retragă, după ce se prefăcuse că-şi usucă ghetele, doctorul Lenoir îşi opri privirea asupra unei miniaturi care atârna pe perete, în dreapta oglinzii îngrozitor de deteriorate. Miniatura reprezenta un bărbat în uniformă militară, cu epoleţi de general.

 Doctorul Lenoir mai puse un ludovic alături de primul, spunând:

 — La revedere, doamnă. Iată-mă devenit unul din prietenii dumneavoastră. Voi reveni.

 Ieşi. Îl auziră coborând scările cu aceeaşi vioiciune.

 O uşoară roşeaţă colorase obrajii bolnavei. Samuel bodogăni:

 — De Lacroix face pictură romantică, iar acest Lenoir face medicină romantică! Asta-i moda! N-a îndrăznit să vă ceară nimic în faţa mea, dar pretinde câte zece franci pentru o vizită. Eu am deja douăzeci de vizite a câte patru franci, iar sarcinile mele, sarcini grele, nu-mi permit, înţelegeţi?

 — Dacă mai există ceva aici, domnule, îl întrerupse Thérese cu o nespusă oboseală, trebuie să fie acolo, pe cămin. Luaţi ce găsiţi şi data viitoare nu vă mai deranjaţi. Apoi îşi lăsă capul pe pernă.

 Fără prea mare speranţă, doctorul Samuel se îndreptă spre cămin. Văzând strălucirea celor două piese de aur, ochii i se îmblânziră.

 — Ba da, scumpă doamnă, spuse el, ba da. Mă voi întoarce. Nu sunt dintre aceia care-şi părăsesc clienţii sărmani. E cam puţin, dar mă mulţumesc şi cu atât. Vedeţi, zece franci sunt un adevărat jaf! La revedere, scumpă doamnă, să trimiteţi reţeta la farmacistul meu, nu la altul! Zece franci vizita! E revoltător, zău aşa!

 Vocea doctorului Samuel se pierdu dincolo de uşa închisă. Bolnava era singură. Timp de câteva clipe tăcerea totală care domnea în încăpere făcu să răzbată zgomotele de afară.

 Ziua se sfârşea; oraşul răsuna de zarvă: era seara de Lăsata Secului.

 Prin murmurul continuu al miilor de voci ce străbăteau Parisul în sărbătoare, se auzeau din când în când trompetele de carnaval.

 După vreun sfert de oră, bolnava se întoarse şi se ridică, rezemându-se de pernă.

 — Ce mult întârzie Roland! şopti ea. Cred c-au trecut patru ore. Biroul notarului probabil că s-a închis.

 Cu un efort care-i smulse un suspin de slăbiciune, scoase de sub pernă un portofel din piele de Rusia, a cărui lucrătură aurită, acum ştearsă, vorbea prin încărcătura manoperei despre o fabricaţie germană. Scutură portofelul înainte de a-l deschide.

 Ochii ei strălucitori de febră se umeziră timp de o secundă. Însă lacrima i se zvântă imediat.

 În portofel se găseau douăzeci de bancnote, a câte o mie de franci.

 Bolnava îi numără încet. Degetele ei străvezii tremurau în contact cu hârtiile soioase. După ce numără şi ultima bancnotă, reluă numărătoarea.

 — Dumnezeu să ne apere! şopti.

 Deodată, privirea i se lumină; strecură portofelul sub cuvertură şi numele lui Roland îi reveni pe buze.

 Cineva urca scările în salturi. O uşă se deschise. Nu era cea a vecinului care-i răspunsese doctorului Lenoir.

 — Ce înseamnă asta, răutate? întrebă o voce certăreaţă, dar în acelaşi timp mângâietoare.

 — E un Buridan, răspunse o altă voce. Ascunde-mi costumul. Dacă n-aş fi pus mâna pe acest Buridan, aş fi înnebunit.

 Vocea care răspunsese era veselă şi mândră: vocea adolescentului fericit să trăiască şi dornic să lupte.

 O clipă mai târziu, uşa camerei în care se afla bolnava se deschise brusc, dar fără zgomot. Ultimele raze de soare luminară un tânăr superb: frumos şi îndrăzneţ, cu chipul încadrat de un păr lung şi şaten. Era înalt, cu o ţinută graţioasă, modest, spiritual, naiv, cu un aer de bunătate şi în acelaşi timp de ironie, scos în evidenţă de schimbările sale de expresie. Un bărbat tânăr în adevăratul sens al cuvântului – lucru rar întâlnit la Paris – care purta cu nobleţe regală acea splendidă mantie de pasiune, îndrăzneală şi fericire, care e tinereţea.

 Sigur că mama sa îl adora; ea şi multe altele.

 Traversă camera din doi paşi şi în mod aproape inexplicabil mişcările sale aveau graţia unei feline. Deşi hotărâţi, paşii săi făceau mai puţin zgomot decât cei ai unei fetiţe care se chinuie să meargă în vârful picioarelor.

 — Bună seara, mamă scumpă, spuse el, îngenunchind lângă pat şi apăsându-şi buzele roşii, pline de sănătate, pe mâinile acelea atât de reci şi de palide. Nu mă cerţi, doar pentru că eşti mai bună decât îngerii, nu-i aşa? Dar am întârziat. Sărută-mă.

 Îşi lăsă fruntea pe buzele bolnavei, care surâse, simţindu-şi sufletul în paradis. Era un sărut lung şi profund, un sărut de mamă.

 — Ei bine, te înşeli asupra mea, mamă, reluă băiatul, cu o intonaţie care dădea un farmec bărbătesc acestui mod copilăresc de-a vorbi, căci există într-adevăr oameni care reuşesc să învingă ridicolul, rămânând puternici, la fel cum Mithridate râdea de peşti. Am venit într-o fugă de la atelier, dar m-am întâlnit cu doctorul Lenoir şi am vorbit despre tine, mamă scumpă. Iar timpul a trecut.

 — Dar Buridan? întrebă bolnava, cu voce coborâtă.