Seria B39 - Volumul 5 - Operatiunea Soare - Haralamb Zincă
PARTEA ÎNTÂI.
I. Deschidere inedită.
Dintr-un colţ al cabinetului, maiorul Medoiu urmărea cu o vizibilă încordare lăuntrică fiece mişcare a medicului de gardă. Acesta, un bărbat parcă prea tânăr pentru profesiunea lui Esculap, cu o mustaţă stufoasă şi neagră ce nu izbutea să-l arate mai vârstnic, se aplecă peste ofiţerul întins pe canapeaua acoperită cu un cearşaf alb şi-i descheie vestonul, cămaşa, descoperindu-i pieptul muşchiulos şi năpădit de smocuri de păr auriu. Îi puse stetoscopul în dreptul inimii, îi ascultă bătăile. Puţin mai târziu, se îndreptă din mijloc, uitându-se dezorientat la Medoiu. Maiorul, din pricina încordării, părea gata să se repeadă asupra lui. Medicul însă îşi văzu mai departe de pacient. După ce-i luă pulsul, murmură ca pentru sine:
— Hm! Ciudat! Foarte ciudat!
— Ce-i ciudat, domnule doctor? izbucni Medoiu, nemaiputând să-şi stăpânească nervii.
Doctorul îi răspunse numai după ce mai ridică o dată pleoapele ofiţerului ce zăcea fără cunoştinţă:
— Zic ciudat, pentru că un asemenea caz n-am mai întâlnit până azi. Nu glumesc când afirm că e mort şi totuşi trăieşte.
Zâmbi hâtru şi mustaţa i se duse într-o parte.
— Moarte clinică? întrebă Medoiu în şoaptă, ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu fie auzit de cel în cauză.
— A, nu! E căzut într-o stare letargică… Provocată, probabil, de o substanţă chimică. Mai putea fi provocată şi pe cale hipnotică.
— Baţi câmpii, doctore! se înfurie Medoiu.
— Îmi sunteţi superior în grad şi puteţi să credeţi orice, îl înfruntă doctorul cu o linişte şi siguranţă care-l determinară pe maior să-şi regrete izbucnirea. Mort nu e şi nici nu cred că o să moară… anumite reflexe răspund, altele nu… Să nu vă faceţi griji, se va trezi singur. Îl lăsaţi la noi?
— Necesită vreo intervenţie?
— Trebuie să-l ţinem sub observaţie, preciză doctorul, privindu-şi din nou pacientul ca pe o curiozitate muzeistică.
Maiorul se întoarse cu gândul la misiunea lui Doinaş şi la incredibila stratagemă a nemţilor. „Ce s-o fi petrecut acolo, în vila aia? se întrebă el disperat, fără să-şi desprindă ochii de la străinul ce i se substituise lui Doinaş. De ce au avut nemţii nevoie de toată tevatura asta, că doar tratativele le erau favorabile? Ce s-a petrecut între Doinaş şi Brauner?”
În căutarea unor răspunsuri, maiorul se apropie de necunoscutul întins pe canapea şi-i cercetă cu luare-aminte faţa cadaverică: substituitul nu semăna deloc cu Doinaş. Chipul „mortului” avea trăsături frumoase, plăcute. Însă părul blond, moale şi rar, pieptănat peste cap, îl îndepărta din capul locului de imaginea lui „B-39”.
„Ce fel de substituire o mai fi şi asta? De ce, mama dracului, au avut nevoie de ea? Să mi-l ia pe Doinaş şi să-mi lase în loc un agent de-al lor în uniformă românească? Doar de noi depinde operaţiunea solicitată de Gehlen!”
Medoiu îi aruncă tânărului în halat alb o căutătură scurtă şi aspră, după care se apucă să pipăie, cu buricele degetelor, buzunarele străinului pândind totodată, cu teamă, somnul neobişnuit de adânc al căpitanului – nu cumva să facă ochi şi să-l surprindă scotocindu-i uniforma. Scoase la lumină, pe rând, o batistă, un pieptene, o tabacheră cu ţigări bulgăreşti, leva în bancnote de o sută. În buzunarul de la căptuşeala vestonului dădu peste un portvizit; găsi în el o legitimaţie ce atesta că necunoscutul întins pe canapea ca pe o năsălie se numea Tudose C. Mitai şi făcea parte din efectivele armatei române. O fotografie îl înfăţişa în uniformă de căpitan. Din portvizit, maiorul mai scoase un plic şi mare-i fu mirarea când constată că-i era lui adresat – „Domnului maior Constantin Medoiu. Personal.” Se răsuci şi întâlni privirile calme ale doctorului.
— Doriţi să vă las singur? nu ezită acesta să-l întrebe.
— Nu, nu, se apără maiorul părând că i-ar fi frică să rămână singur cu un mort-viu.
Deschise plicul şi dădu peste o scrisoare bătută la maşină, în româneşte. Citi pe loc, cu respiraţia tăiată:
Stimate domnule Maior Medoiu, Vă rog să binevoiţi a primi şi accepta respectuoasele noastre scuze pentru ceea ce veţi socoti a fi, pe bună dreptate, un incident penibil. Împrejurările, dar mai ales caracterul delicat al viitoarei noastre colaborări, m-au împins către o manevră, ştiu, supărătoare, dacă nu chiar jignitoare. Sper însă să manifestaţi, în continuare, faţă de mine o camaraderească înţelegere şi indulgenţă. În momentul în care mesagerul meu, a cărui stare cataleptică nu trebuie să vă alarmeze, va fi din nou apt să vorbească, veţi lua cunoştinţă de punctul nostru de vedere care, nutresc speranţa, vă va da depline satisfacţii.
Vă asigur de înalta mea stimă şi consideraţie, Lt. -col. R. Gehlen.
Ridicându-şi ochii de pe scrisoare, Medoiu se lovi iar de medicul de gardă şi, fără voie, se încruntă de parcă acesta ar fi jucat un rol ascuns în tot ce se petrecuse şi se mai petrecea încă în acea noapte. Mai citi o dată scrisoarea, după care îi aruncă mesagerului lui Gehlen o căutătură rea, furioasă, şi-l înjură printre dinţi: „Dormi, 'tu-s…! În timp ce noi stăm ca pe jăratec.” Apoi îl linişti pe doctor, prevenindu-l:
— Nu-i un caz… Aşa ne asigură scrisoarea. O să se trezească… Nu mi se spune peste cât timp, dar îşi va reveni.
Ieşi deschizând nervos uşa şi locotenentul Nica sări în picioare, ca împins de un resort.
— Îl iei de aici şi-l duci la cabinetul de la Mesteme, îi ordonă maiorul fără să-şi ascundă supărarea. O să-şi facă somnul la noi, auzi? Iar tu să nu te mişti de lângă el până ce nu mă întorc. Nimeni să nu-şi bage nasul în cabinet! Ai înţeles?
— 'nţeles, domnule maior!
— Eu plec.
Se împiedică din nou de figura de adolescent întârziat a medicului şi-i mulţumi scrâşnit. Nu departe de poarta spitalului îl aştepta „Ford”-ul. Se aruncă furios lângă şofer şi-l întrebă:
— Mă, tu mai ţii minte unde ai fost cu locotenentul Nica?
— Da, să trăiţi! răspunse şoferul. Pe Aviator Zorileanu.
— Ei, acolo să mă duci şi pe mine!
— La vilă?
— La vilă…
Maiorul Medoiu îşi simţea nervozitatea că pe o a doua temperatură a organismului, provocată parcă de un corp străin, stare de care niciunul dintre cei prezenţi nu era vinovat, nici măcar curierul lui Gehlen. Nu încerca să se calmeze. Ştia, din capul locului, că nu va izbuti. Îşi aprinse o ţigară şi, în timp ce automobilul gonea în noapte, retrăi intens cele petrecute în ultimele două ceasuri. Nu pricepea, oricât s-ar fi frământat, sensul răpirii lui Doinaş… căci răpire se numea acest act deliberat, întreprins de agenţii lui Gehlen. În ce scop l-au făcut? Ce i-a împins? Doar tratativele pe tema Operaţiunii doctor Ring intraseră pe făgaşul dorit de ei şi, în acest scop, Doinaş fusese împuternicit să comunice, odată cu consimţământul Biroului 2, şi condiţiile în care, „căpitanul Robert Iamandi” ar urma să acţioneze la Lisabona în sprijinul conspiratorilor germani… La ora asta, Doinaş trebuia să fie de mult „acasă” şi să-i raporteze rezultatele acestui prim contact din preliminariile operaţiunii.
Hm! Ciudată stratagemă! îşi spunea Medoiu, stăpânit de aceeaşi stare de febrilă nervozitate. Ce l-o fi determinat pe Gehlen s-o iniţieze? Neîncrederea în noi? Să fi scăpat Doinaş o vorbă nu prea bine cumpănită?”
Printre multe altele, convorbirile de lucru cu „B-39” luaseră în consideraţie şi ipoteza unei eventuale răpiri. Dar şi-o imaginaseră ceva mai târziu, având loc în Portugalia sau pe teritoriul altui stat şi nicidecum pe cel al României. Înaintând anevoie prin hăţişul întrebărilor, maiorului i se păru că începe să descopere cauza excesivei sale iritări.
Şoferul îl smulse însă din strânsoarea gândurilor.
— Am intrat pe Aviator Zorileanu. Unde să opresc?
— Chiar la poarta vilei.
Strada, ca dealtfel întregul Bucureşti, era prăbuşită în întuneric. Medoiu o scrută fără succes, deşi automobilul îşi micşorase viteza.
— Am ajuns, îl anunţă omul de la volan şi frână.
Medoiu coborî, şi cât timp cercetă vila, nu se depărtă de portiera „Ford”-ului. În noapte, clădirea cu un etaj, fără nici un licăr de lumină la ferestre, părea părăsită. Numai în momentul acela maiorul înţelese gratuitatea acţiunii sale. Mai mult ca sigur că reprezentantul sau reprezentanţii lui Gehlen părăsiseră de mult vila, luându-l şi pe Doinaş cu ei. Iar dacă mai erau în casă, nu-i vor deschide. Se îndreptă totuşi spre poartă; nefiind zăvorită, intră. O potecă din dale îl conduse spre o scară de piatră, urcă patru trepte şi se pomeni la uşa imobilului. Ca să poată citi numele locatarului înscris deasupra soneriei, îşi scoase bricheta. La pâlpâirea flacărei, desluşi: „Dr. Richard Steltzer. Consilier al Legaţiei Germane în România”.
„Ah, iată pe ce „teritoriu„ s-a produs răpirea lui Doinaş!”, îşi spuse maiorul, surprins de constatare. Personalitatea consilierului lui von Killinger îi era cunoscută, ceea ce nu-l determină să bată în retragere. Sună. Aşa cum se aştepta, nimeni nu veni să-i deschidă. Mai apăsă pe buton de câteva ori… Vila era şi ea… „moartă”. Nu mai avea nici un rost să stăruie. Se întoarse la maşină, înciudat acum pentru modul cum îşi risipise timpul.
— La Mesteme! ordonă Medoiu, căutându-şi tabachera.
Prin parbrizul maşinii, mai scrută o dată strada devenită de vreo doi ani un soi de proprietate a diplomaţilor germani. Şi, pe când trăgea cu sete din ţigară, se apropie iar de cauza reală a enervării sale.
La sediul Marelui Stat Major, maiorul Medoiu trecu mai întâi pe la cabinetul medical amenajat în subsolul clădirii. Deşi moţăia pe un scaun, lângă uşă, locotenentul Nica îi auzi paşii, se ridică, îndreptându-şi ţinuta.
— Ce face? întrebă maiorul, arătând cu capul în direcţia uşii.
— Doarme dus… poţi să tai şi lemne pe el…
Totuşi maiorul deschise uşa, dar nu intră, îşi vârî numai capul: în cabinet, la lumina unei lămpi de birou, doctorul Mihăilă citea o carte. În dreapta sa, agentul F. H. O.-ului zăcea în aceeaşi poziţie ca şi în camera de gardă a Spitalului militar: cu faţa în sus, cu braţele întinse de-a lungul trupului, rigid ca un cadavru. „Doarme! Fără să-i pese de nimic… 'tu-i…”, îl înjură Medoiu în gând.
— Intraţi, domnule maior! îl pofti doctorul, ridicându-se.
Medoiu rămase mai departe în uşă.
— Puteţi să-mi explicaţi prin ce-i cazul ăsta ieşit din comun?
— Cât timp nu ştim prin ce mijloace a fost adus în stare cataleptică, nu greşim socotindu-l un caz ieşit din comun, răspunse doctorul în şoaptă. Vreau să vă cer permisiunea să-l mut în camera cealaltă, am dincolo două paturi disponibile.
În semiobscuritatea cabinetului, neamţul părea că păşise de mult în lumea umbrelor. Şi nu-i trecuse nimănui prin minte să-i aşeze frumuşel mâinile pe piept…
— Două paturi? Foarte bine – încuviinţă maiorul, o să mai bag pe cineva… să-l supravegheze… Dumneata când te schimbi?
— Abia mâine seara, la orele 20.
— Doctore, discreţie totală, îi preveni Medoiu şi se întoarse spre Nica. Ai auzit şi dumneata?
— Da, să trăiţi!
— Îl trimit pe Petre să te schimbe, mai zise şi închise uşa.
Nici în biroul său nu-şi regăsi maiorul Medoiu calmul pe care, în împrejurări mult mai grele, izbutea să şi-l impună. Se întorcea mereu la cele cerute de Gehlen în scrisoarea găsită asupra neamţului: să aibă răbdare, să aştepte clipa redeşteptării la viaţă a curierului. Or, tocmai aşteptarea asta îl exaspera… Cum aşa, să-i fie răpit Radu Doinaş, iar el să stea în expectativă, cu braţele încrucişate?
Începu să umble iritat prin cabinet, trăgând cu năduf din ţigară, întrebându-se cu revoltă: „Unde puteau să-l ducă? Şi cum de-au îndrăznit?”
În uşă se ivi ofiţerul de serviciu.
— Îmi permiteţi, domnule maior? Vă raportez că de pe aerodromurile controlate de noi n-a decolat nici un avion. În schimb, punctul de supraveghere al aerodromului de la Otopeni ne informează că între orele 23 şi 24 au decolat trei avioane de transport tip „Junkers”… zboruri neanunţate. Un zbor spre Varşovia… altul spre Budapesta… cel de-al treilea spre Sofia. Vă mai raportez că am transmis ordinul adresat punctelor de frontieră.
Ofiţerul de serviciu tăcu, rămânând mai departe în poziţie regulamentară. Medoiu îi mulţumi şi se reaşeză la birou, copleşit de gânduri. Puţin mai târziu, căută scrisoarea lui Gehlen, o reciti, deşi o ştia de-acum pe de rost: Împrejurările, dar mai ales caracterul delicat al viitoarei noastre colaborări, m-au împins către o manevră, ştiu, supărătoare, dacă nu chiar jignitoare…
Manevra nu era altceva decât un act de răpire şi încă unul săvârşit pe teritoriul ţării, iar victima un ofiţer al armatei române. „Paştele şi grijania…! se pomeni Medoiu înjurând, de astă-dată cu glas tare. Operează ca la ei acasă!” Mai gândi că oricare dintre avioanele care decolaseră între orele 23 şi 24 de la Otopeni puteau să aparţină răpitorilor.
Oboseala îl împinse în singurul fotoliu din cabinet, se simţi cuprins de moleşeală şi îşi spuse că tare i-ar fi prins bine dacă cineva s-ar fi îndurat să-i scoată cizmele. Căscă şi adormi brusc, soldăţeştc. Puţin mai târziu, avu chiar un vis. Se făcea că Luiza Văitoianu se furişase în birou, ca o umbră. În prima clipă se indignase: agenta „B-40” încălcase cu insolenţă consemnul conspirativ. Cum de îndrăznise? Stabilise doar ca loc de întâlnire sediul Poliţiei şi nu al Mesteme-ului! Supărarea se transformase însă repede în fericire şi, ridicându-se să-i dea onorul, descoperi jenat că-i lipseşte chipiul. Luiza, înţelegătoare, îl invită să-şi reia locul în fotoliu, explicându-i că nu intrase decât să-l întrebe ce să-i pregătească de mâncare. „Ce-ai zice, dragule, de o tocană cu mămăliguţă?” Întrebarea îl înduioşă. Când apucase Luiza să-i afle preferinţele? Tocmai întinsese braţele să-i cuprindă mijlocul şi s-o tragă drăgăstos la piept, când constată nedumerit că nu „Nebuna din Sărindar” îi pusese întrebarea, ci maică-sa, îmbrăcată toată în negru, ca în ziua în care îşi îngropase bărbatul. „Unde e Luiza? Ce-ai făcut cu ea?” se nelinişti Medoiu. „E dincolo, răspunse bătrâna. Mi-a zis să-ţi gătesc eu, că-ţi place mai mult mâncarea mea.” „Mamă, de ce te amesteci mereu în viaţa mea intimă?” îi reproşă el bătrânei şi se repezi dincolo s-o împace pe Luiza. Nimeri într-o tranşee adâncă, deasupra cu un cer de plumb, foarte jos. Luiza dispăruse şi Medoiu porni s-o caute… Plouase… tranşeea era băltită… aluneca şi, de fiecare dată, cădea în noroi pe acelaşi genunchi, cel drept. Auzi, deodată, un râs sarcastic… îl recunoscu, era al ziaristei. „Nu-i singură… Iarăşi şi-a călcat cuvântul… Mi-a promis doar!” Râsul femeii deveni frivol şi el continuă cu disperare s-o caute. Istovit, se lipi de o uşă umedă. „Poate-i mai bine să n-o deschid, şovăi Medoiu cu mâna pe clanţă. Mi-am spus de atâtea ori să nu mă încred în fidelitatea ei!” Împinse uşa cu furia răzbunării. Încremeni speriat… în bordeiul acela de pe linia frontului se văzu pe sine. La lumina pâlpâitoare a opaiţului, se hârjonea, pe un „pat” de paie, cu Luiza, încercând să şi-o supună. În zburdălnicia ei echivocă, femeia când se lipea de el, când, cu mişcări feline, îi scăpa, hohotind aţâţător. Medoiu înregistra cu durere şi ruşine eşecurile, iar când „Nebuna” dădu într-un râs batjocoritor, se trezi din somn năduşit şi cu un gust amar în gură. Privi buimac în jur; îşi aminti de vis, se ridică tulburat din fotoliu. Simţi că se sufocă, stinse lumina şi deschise larg fereastra. Dinspre Cişmigiu, răcoarea nopţii de toamnă năvăli în încăpere, învăluindu-l ca o binecuvântare. Îşi aprinse o ţigară, apoi îşi afundă privirile în oceanul de întuneric în care plutea, noapte de noapte, Bucureştiul. Luiza Văitoianu. „agenta B-40”, i se furişa rareori în vise, dar mereu în acelaşi mod; îl ademenea, îl încuraja, iar el, asemenea unui neiniţiat, se lăsa atras în joc, trăind intens apropierea clipei când, în fine, avea să-i destăinuiască cât de mult o iubea… Pe neaşteptate însă, atitudinea Luizei se modifica, se retrăgea nemulţumită din braţele lui, strigându-i: „M-am lămurit şi cu tine… eşti la fel ca ceilalţi!” Se trezea atunci din vis, bucuros totuşi că eşecul se consumase într-o lume fără martori. „Mi-e tare dor de ea!” Medoiu recunoscu în sinea sa că aştepta cu nerăbdare să se întoarcă cu bine din misiunea în care tot el o expediase.
Mai aprinse o ţigară. Tutunul şi răcoarea îi făceau bine. Nopţile deveniseră mai lungi, mai obositoare, prevestind apropierea iernii. Deîndată îi apărură în faţa ochilor tranşeele Stalingradului, puternicile ciocane de foc ale artileriei ruseşti, care, în ultima vreme, se declanşau odată cu ivirea zorilor. Peste puţin timp îi vor parveni sintezele informative şi va căuta, în primul rând, rubrica Pierderi. Numărul morţilor, al răniţilor şi dispăruţilor fără urmă creştea de la o zi la alta, confirmând apropierea unui dezastru atât de previzibil pe harta operaţiunilor. Încă nu era prea târziu pentru a se salva flancurile frontului, dar führerul respingea cu încăpăţânare singura soluţie realistă – retragerea. „Într-o zi – îşi spunea Medoiu cu gândul la Stalingrad – şi ziua asta nu e prea departe, mareşalul va trebui să-i mulţumească lui Şteflea pentru cutezanţa de a nu-i fi executat întru totul ordinele… Ce s-ar fi întâmplat acum, dincolo de Don, dacă Şteflea n-ar fi „măsluit cărţile„ şi ar fi pus la dispoziţia neamţului tot ce a pretins – mai toată armata română?”
Din vârful unui plop, o pasăre de nopte ţâşni luându-şi zborul, şi fâlfâitul aripilor îl sperie pe Medoiu întocmai ca în anii copilăriei. Închise cu părere de rău fereastra, trase draperiile de camuflaj şi aprinse lumina. Brusc se trezi chinuit de aceleaşi întrebări: „Unde l-o fi dus pe Doinaş? Să-l fi scos din ţară? De ce acest efort când cheia misiunii de la Lisabona se afla în mâinile noastre?”
Spre seară, unul din cele patru telefoane sună o singură dată şi scurt. Fără a-şi ridica ochii de pe documentul ce-l citea, maiorul Medoiu întinse maşinal mâna şi ridică receptorul.
— Am onoarea, domnule maior… Vă deranjează căpitan doctor Mihăilă…
Maiorul se lumină dintr-o dată la faţă şi-şi trase de pe nas ochelarii, ca şi cum fără ei i-ar fi venit mai uşor să vorbească la telefon. Zise:
— Vă ascult, domnule doctor.
— Vă raportez că „mortu”-i pe picioare, bine mersi… Îmi cere să-i fac urgent o injecţie cu glucoză…
— Păpică nu cere?
— Nu… Apă şi glucoză… asta-i tot ce pofteşte…
— În ce limbă v-aţi înţeles? se interesă maiorul.
— Vorbeşte curent româneşte.
— După injecţie, expediaţi-mi-l sus, cu locotenentul Nica! Vă mulţumesc şi vă reamintesc: discreţie totală.
Rămase un timp gânditor, cu privirile în gol: nu şi-l imagina pe mesagerul lui Gehlen în picioare, mişcându-se, revenindu-şi. Mai mult ca sigur, şi-a controlat portvizitul. Dispariţia plicului trebuie să-l fi bucurat şi să-i fi redat încrederea în continuarea cu succes a misiunii…
Îi era clar acum că Gehlen sau Brauner a recurs la această stratagemă pentru a câştiga timp şi a bloca încă din start orice iniţiativă de căutare a lui Doinaş. „Să-l fi cărat peste hotare? Da' de ce?”
Simţind că se va enerva din nou, reluă cercetarea unor rapoarte şi telegrame expediate de ataşaţii militari de peste hotare; mai toate semnalau ecourile bătăliei din răsărit, comentau rezistenţa armatei roşii, iar, ca urmare firească a acesteia, prevedeau intensificarea activităţilor clandestine ale partizanilor comunişti din Grecia, Bulgaria şi Iugoslavia.
După o primă lectură a documentelor, se întoarse la raportul ataşatului militar de la Ankara: una dintre informaţii merita să fie exploatată, bineînţeles, dacă, în conexiune cu alte informaţii, va rezulta această necesitate.