Taina lui Old Surehand - Karl May

Jefferson City, capitala statului Missouri şi totodată principalul centru din Country Cole, se află pe un platou nu prea înalt al fluviului Missouri, de unde şi se oferă o privelişte captivantă asupra vieţii şi activităţii animate de pe fluviul ce curge în vale. Având pe atunci cu mult mai puţini locuitori decât azi, oraşul îşi avea însemnătatea lui, datorită şi faptului că acolo îşi desfăşura activitatea judecătoria districtuală. Mai multe hoteluri mari ofereau un adăpost acceptabil şi o mâncare destul de bună — dacă plăteai bine. Eu însă am renunţat la un astfel de adăpost, preferând să trag acolo unde puteam cunoaşte oamenii mai îndeaproape, si fiindcă ştiam un loc unde se putea sta şi mânca excelent şi cu mult mai ieftin. La mama Thick, pe Five street, la nr. l5, în hanul al cărui renume ajunsese de la Marile Lacuri până la Golful Mexicului şi de la Boston până la Sau Francisco. Un adevărat westman, dacă venea la Jefferson City, în nici un caz nu ocolea acest local. Intra acolo pentru un drink, mai lung sau mai scurt, ascultând poveştile care făceau ocolul meselor ocupate, de vânători, călăuze sau cercetaşi. În salonul mamei Thick puteai să faci întotdeauna cunoştinţă cu Vestul Sălbatic, fără să fii obligat să vizitezi personal acele dark and bloody ground, „meleaguri de beznă şi sânge”.

Era seară când am intrat în sala restaurantului, pe care până atunci n-o cunoscusem. Calul, şi armele le lăsasem la o fermă, în amonte pe fluviu, unde eram aşteptat de Winnetou. Lui nu-i plăceau oraşele, de aceea s-a hotărât să rămână câteva zile la fermă. Aveam intenţia să fac în City diverse cumpărături. Îmbrăcămintea mea avea nevoie de unele îmbunătăţiri, mai bine zis avea mare nevoie de ele, pentru că era tare ponosită. Cizmele, mai ales, deveniseră în câteva locuri foarte „deschise la suflet” şi erau foarte neascultătoare, căci oricât le-aş fi tras peste genunchi, carâmbii lunecau imediat în jos, până la gleznă.

Scurta mea prezenţă în oraş voiam s-o folosesc şi pentru a mă interesa de Old Surehand. La despărţire, când îl întrebasem când şi unde ne vom mai întâlni, nu putuse să-mi dea un răspuns precis, dar îmi spuse: „Dacă întâmplător o să ajungeţi la Jefferson City, atunci duceţi-vă la banca „Wallace et company”. Acolo sigur o să aflaţi unde mă găsesc”.

Acum eram în Jefferson City şi nu voiam să pierd prilejul să-l vizitez pe acest „Wallace et company”.

Deci, când am intrat la mama Thick, era pe înserat. Am zărit o sală lungă şi destul de lată, luminată puternic de mai multe lămpi, şi cu vreo douăzeci de mese. Cam la jumătate din ele se afla o societate foarte pestriţă, care împrăştia în jur un fum gros de tutun. Erau de faţă: câţiva gentlemeni bine îmbrăcaţi, cu manşete de hârtie scoase mult din mâneci, cu jobenul lăsat mult pe ceafă şi cu picioarele încălţate în cizme de piele lucioasă urcate pe masă; călăuze şi vânători de tot soiul, înveşmântaţi în hainele cele mai bizare; oameni de culoare, începând de la negrul închis până la măsliniul deschis, cu păr creţ, cârlionţat sau lins, cu buze groase sau subţiri, cu nas turtit de negru sau cu nas mai mult sau mai puţin caucazian; plutaşi şi marinari — cu carâmbii cizmelor traşi până peste genunchi, la brâu cu cuţite cu lama lucitoare şi revolvere gata să tragă; metişi şi alte amestecături de toate soiurile şi nuanţele.

Corpolenta şi respectabila mama Thick se învârtea peste tot, având grijă să nu le lipsească oaspeţilor nimic. Îi cunoştea pe toţi, pe fiecare îl striga pe nume, unuia îi arunca o privire prietenoasă, altuia una ameninţătoare, dacă i se părea că ar avea chef de ceartă, avertizându-l pe ascuns cu degetul. După ce mă aşezai la masă veni şi la mine şi mă întrebă ce doresc.

― Pot căpăta o sticlă de bere, mamă Thick?

― Yes, răspunse ea, dând din cap, ba chiar una foarte bună. Îmi place când oaspeţii mei beau bere. E mai bună şi mai sănătoasă decât brandy, care, uneori, îi scoate pe oameni din minţi. Sunteţi probabil neamţ, sir, nu?

― Yes.

― Mi-am dat seama de cum mi-aţi cerut bere. Nemţii beau întotdeauna bere şi bine fac. N-aţi mai fost pe la mine?

― Nu, aş vrea însă astăzi să mă bucur de ospitalitatea dumneavoastră. Aveţi un pat bun?

― Toate paturile mele sunt bune!

Mă măsură cercetător, se vede că faţa mea îi inspira mai multă încredere decât straiele mele, pentru că adăugă:

― Se pare că de multă vreme n-aţi mai schimbat lenjeria, dar îmi place privirea dumneavoastră deschisă. Vreţi o găzduire ieftină?

Găzduirea ieftină însemna să împart patul cu altul.

― Nu, răspunsei. Mi-ar conveni să am o cameră separată şi să nu fiu obligat să dorm în sala comună. În ciuda îmbrăcăminţii mele proaste, de plătit, pot plăti.

― Vă cred, sir. O să aveţi o cameră numai pentru dumneavoastră. Iar dacă vă e foame, iată şi lista de bucate.

Îmi dădu hârtia şi plecă să-mi aducă berea. Această femeie cumsecade era o gospodină bună, plină de înţelegere şi de prietenie, şi fericirea ei era să vadă în jur oamenii mulţumiţi. Familiar mi se părea şi aranjamentul din local, care era mai degrabă nemţesc decât american.

Luasem loc la o masă liberă ce se afla lângă una mai lungă, ocupată în întregime de consumatori, care întreţineau o conversaţie deosebit de animată. Povesteau fel de fel de peripeţii şi aventuri din Vestul Sălbatic, o parte auzite, altele la care participaseră direct. Unii dintre ei înfruntaseră ani în şir pericolele Vestului Sălbatic, iar pe la mama Thick veneau foarte rar, pentru a se întoarce din nou la îndeletnicirea lor istovitoare şl totuşi plină de bucurii. Din vorbele lor putui deduce destul de repede cine sunt acei oameni: un trapper{1}, un recrutor de braţe de muncă din rândul indienilor, un puitor de capcane, un negustor ambulant şi mai mulţi squatteri{2}. Aproape fiecare avea cu ce contribui la discuţie, povestind din propria s-a experienţă. Se povestea despre întâlniri şi întâmplări cu Old Firehand, Old Death, Sans-ear, şi cu prietenii mei vechi şi nostimi, Dick Hammerdull şi Pitt Holbers. S-a vorbit despre Old Surehand şi s-a pomenit, de asemenea, şi numele meu. Unul relata despre Canada Bill, altul despre Căpitan Caiman. Unul dintre povestitori locuia tot în han, fiind chiar detectivul Trescow, cel care participase la capturarea acestui pirat şi care se întâlnise şi cu Winnetou.

Mama Thick îmi umplu a doua oară paharul, şoptindu-mi confidenţial la ureche:

― Azi e deosebit de plăcut aici, sir. Totdeauna îmi place când e vorba de asemenea întâmplări frumoase, fiindcă atunci ascultă toţi în linişte şi pace. Adică, vreau să spun că e mult mai bine aşa, decât să se certe şi să se încaiere, distrugându-mi mese şi scaune, spărgând pahare şi sticle.

Trecură astfel câteva ore, cu povestiri urmărite în linişte, până când apărură câţiva consumatori noi. Erau şase persoane, intrând cu tărăboi, după ce probabil băuseră cam prea mult. Căutând un loc unde să se aşeze, aleseră tocmai masa mea, cu toate că erau destule locuri libere.

Aş fi preferat să mă ridic, dar desigur că acest gest ar fi fost considerat jignitor şi, nevoind să dau prilej de scandal, rămăsei pe loc. Cerură brandy, mama Thick îi servi, dar o făcu într-un fel din care reieşea că tare i-ar fi plăcut să-i vadă ieşind pe uşă afară...

Aveau la ei, pe lângă cuţite, revolvere şi puşti, aşa că nu puteau fi locuitori ai oraşului. Arătau ca nişte bandiţi şi erau aşa de băuţi că pur şi simplu puţeau. Ca să pot rezista să stau cu ei la masă, trebuia să fac un efort să mă stăpânesc. Îşi dădeau importanţă şi vorbeau întruna şi atât de tare, încât aproape că nu se mai auzea nimic din discuţiile celorlalţi consumatori. Dispăruseră liniştea şi intimitatea care domniseră mai înainte.

Cel mai gălăgios dintre ei era un individ înalt şi butucănos, cu o adevărată mutră de buldog. Trăsăturile şi conformaţia feţei lui păreau cioplite cu barda în lemn. Făcea pe şeful celorlalţi, care, la rândul lor, îl priveau cu un anumit respect.

Vorbeau de isprăvi eroice pe care le săvârşiseră sau aveau de gând să le săvârşească, despre averi pe care le-au avut şi le-au risipit, dar pe care aveau de gând să le înjghebeze din nou. Turnau în ei pahar după pahar, şi când mama Thick îşi permise să le zică să bea mai cumpătat, deveniră grosolani şi ameninţară că pun stăpânire pe rafturi şi că se vor servi singuri.

― Aşa ceva n-am să permit, zise patroana cu îndrăzneală. Iată revolverul meu; primul care se va atinge de agoniseala mea, primeşte un glonte.

― Te pomeneşti că da la tine?! râse cel cu mutră de buldog.

― Da, de la mine!

― Eşti o caraghioasă! în astfel de mâini n-are ce căuta un revolver; poate doar un ac de cusut. Chiar crezi că poţi să ne sperii?

― Ce cred eu, e treaba mea. În orice caz, nu mă tem de voi, şi dacă aş avea nevoie de ajutor, sunt destui gentlemeni aici care ar lua apărarea unei văduve lipsite de sprijin.

― Destui gentlemeni? repetă el cuvintele, ironic, ridicându-se de pe scaun şi privind provocator în jur. N-au decât să vină şi o să vedem cine o ia pe coajă: eu sau ei.

Nimeni nu-i răspunse, nici eu, fireşte. La mine, de fapt, nici nu se uitase, atât de puţin se aştepta la o împotrivire din partea mea. Poate că faţa mea liniştită i se părea atât de blândă, încât nici nu considera necesar să mă ia în seamă.

Fac parte dintre acei oameni la care, tocmai atunci când fierb mai tare pe dinăuntru, trăsăturile feţei iau un aspect deosebit de calm. Cineva, care se considera mare psiholog, căutase odată să-mi explice că atunci când omul devine introspectiv, mai întotdeauna pare nătâng; e firesc să fie aşa.

Văzând că nimeni nu-i răspunde la provocare, buldogul deveni şi mai agresiv.

― Mi-am închipuit eu. Nimeni nu se încumetă să se apropie! râse el. Chiar că aş vrea să văd şi eu cine ar îndrăzni să se măsoare cu Toby Spencer! I-aş întoarce mutra la spate! Mă cheamă Toby Spencer, şi cine vrea să ştie ce fel de băiat este acest Toby, n-are decât să poftească!

Ridicându-şi pumnii, privi din nou, provocator, în jur. Era poate frica, sau poate numai dezgustul faţă de un astfel de om, dar nici de rândul acesta nu se mişcă nimeni. Aşa că el râse şi mai tare, exclamând:

― Vedeţi, boys! E suficient ca Toby Spencer să spună un singur cuvânt şi tuturor li se face imediat inima cât un purice. Chiar că nu e nici unul, măcar unul singur, care să îndrăznească să se clintească? Şi ăştia vor să treacă drept gentlemeni!

Atunci, totuşi, unul dintre consumatori, care părea să fie fermier, un om masiv, dar care tot nu se putea măsura cu găliganul, se ridică şi făcu câţiva paşi, zicând:

― Te înşeli, Toby Spencer, dacă tu crezi că nimeni nu se încumetă să te înfrunte. Iată, eu sunt unul care îi la apărarea mamei Thick.

― Aşa, aşa! zise scandalagiul, privindu-l cu dispreţ. Dacă eşti atât de curajos, de ce te-ai oprit? De ce nu vii mai aproape?

― Vin numaidecât! răspunse celălalt, făcând câţiva paşi şi apropiindu-se din nou.

Vocea lui însă nu mai era atât de sigură. Şi cum Toby Spencer înaintase şi el, se aflau acum foarte aproape unul de altul.

― Well, deci dumneata eşti omul care nu se teme? întrebă provocatorul. Un băieţel pe care cu un singur deget îl fac să-şi piardă echilibrul!

― Dovedeşte-o, dacă poţi!

― S-o dovedesc? Se face imediat! Şi odată cu ameninţarea făcu doi paşi spre el.

― Da, come on! exclamă celălalt, făcând doi paşi înapoi.

― Opreşte-te, eroule, şi ţine-te bine, altfel te lipesc de perete ca pe un afiş.

Spencer înainta din nou, fermierul se dădu iar înapoi, încercând să se apere cu gura:

― Să nu-ţi închipui că ne poţi intimida cumva!

― Vreau să văd dacă poţi să mă înfrunţi sau nu! O să te agăţ acolo sus, pentru ca toţi să vadă ce apărător grozav are mama Thick.

Îi fulgeră două lovituri puternice, cu dunga mâinii, voind parcă să-i reteze grumazul, apoi îl prinse în braţe şi, ridicându-l, îl agăţă în cuier. Nu era o încercare de forţe chiar aşa de simplă, dar el o execută fără un efort prea vizibil. Pentru o clipă, celălalt rămase atârnat de cuier, dar, zbătându-se, gulerul hainei sale din piele de bivol se rupse şi el căzu pe podea. Spencer începu să râdă în hohote, banda lui îl acompanie, şi nici ceilalţi nu putură rămâne complet serioşi, cu toate că scandalagiul nu se bucura de aprobarea lor. Râsul acesta îl însoţi pe fermier, care, ruşinat, se întoarse la locul lui; apoi avui eu norocul să fiii luat în seamă. Spencer mă privi cu curiozitate şi întrebă:

― Şi dumneata eşti un ins la fel de viteaz ca cel de colo?

― Nu cred, sir, răspunsei eu liniştit.

 La mesele din jur tăcură toţi, să audă ce o să urmeze. Poate că aveau să asiste iar la ceva hazliu.

― Deci, nu, continuă el. Nu mi se pare să fii un erou. Spre norocul dumitale, căci altfel te-aş agăţa şi pe dumneata de un cui.

Întrucât tăceam, SE răsti la mine:

― Nu mă crezi?

― Hm! Sunt gata să te cred.

― Serios? Ei, află că Toby Spencer nu-i omul care să permită să se facă glume cu el!

Era clar că voia să se lege de mine. Văzui cum mama Thick mă priveşte îngrijorată şi-i făcui pe plac, răspunzând foarte politicos.

― Sunt convins, sir. Cine are atâta putere încât să agaţe dintr-o singură mişcare un om într-un cuier, acela n-are de ce să permită să fie luat în râs.

Privirea încruntată cu care mă fixa deveni mai blândă şi faţa lui luă o expresie aproape prietenoasă, în timp ce-mi zise pe un ton mulţumit:

― Ai dreptate, sir. S-ar părea că eşti un om la locul lui. Vrei să-mi spui ce meserie ai?

― Hm! Propriu-zis nici una, căci tocmai acum n-am nici o treabă.

― Totuşi trebuie să fii ceva, sau să faci ceva. Ori nu faci nimic?

― Fără îndoială că fac câte ceva. Am încercat diferite meserii.

― Şi nu ţi-a reuşit nici una?

― Din păcate!

― Ce ai făcut ultima dată?

― Ultima dată am fost în prerie.

― În prerie? Deci vânător? Ştii să tragi cu arma?.

― Oarecum.

― Ştii să călăreşti?

― La fel.

― Am impresia că eşti cam fricos din fire!

― Hm! Depinde de împrejurări. Numai la nevoie trebuie să dovedeşti că ai curaj, altfel e lăudăroşenie.

― Aşa e. Ştii că începe să-mi placă de dumneata. Eşti un boy modest, care poate fi folositor. Dacă aş şti că nu eşti un greenhorn sadea, atunci...

― Atunci? întrebai eu, deoarece nu terminase fraza.

― Te-aş întreba dacă ai chef să vii cu noi.

― Unde?

― În Vestul Sălbatic. Vrei să vii?

― Înainte de a vă răspunde, e firesc să ştiu unde vă duceţi şi ce vreţi să faceţi acolo.

― Well, şi asta e adevărat şi bine gândit. Mergem puţin sus, în Colorado, cam prin Parcul de la Saint Louis. Nu cumva ai mai fost pe acolo?

― Da.

― Cum? Aşa departe? Nu te-aş fi crezut în stare! Cunoşti regiunea care se cheamă Foam Cascade{3}?

― Nu.

― Acolo mergem. De curând s-a descoperit acolo, sus, în parcurile alea, atâta aur încât nu trebuie pierdut prilejul.

― Vreţi să faceţi săpături?

― Hm... da... a...” a... a, răspunse el tărăgănat.

― Şi dacă nu găsiţi nimic?

― O să găsească alţii, răspunse el cu un gest semnificativ dm umeri. Nu trebuie să fii neapărat un digger{4}, ca să câştigi ceva, în aceste digginsuri{5}.

Înţelesesem la ce se referea. Voia să culeagă de unde nu semănase.

― Nu trebuie să-ţi faci griji că n-o să găsim nimic, căută el să mă tenteze. Se gândea serios să mă ia cu el, deoarece, cu cât avea mai mulţi oameni, cu atât putea face afaceri mai bune, iar pe mine probabil mă taxase drept cineva de care poţi profita şi după aceea îl poţi goni, în cel mai bun caz. Suntem convinşi cu toţi, urmă el, că o să dăm de surse bogate; avem, cu noi un om priceput în meserie.

― Un geolog?

― E mai mult decât geolog; are toate cunoştinţele şi experienţa necesară la diggins. Spunându-ţi că e un ofiţer de cel mai înalt grad, un general, n-o să mai ai nici o îndoială.

― General? întrebai eu în timp ce îmi veni o idee. Cum îl cheamă?

― Douglas. A participat la numeroase bătălii şi apoi a întreprins cercetări ştiinţifice foarte amănunţite în munţi, ajungând la convingerea că vom găsi mult aur. Ei, ce zici, ai chef să vii?

Dacă ar fi vrut cu adevărat să caute aur, s-ar fi ferit desigur, să vorbească despre asta aici, de faţă cu atâţia martori. Deci, avea cu totul alte intenţii, iar faptul că pseudogeneralul aparţinea acestei societăţi, dovedea că nu era lucru curat. Păstrându-şi numele de Douglas, era o mare imprudenţă din partea lui, pe care cu greu puteam s-o înţeleg.

― Nu, sir, n-am chef, îi răspunsei.

― Şi de ce nu?

― Foarte simplu: nu-mi place afacerea.

― Şi de ce nu-ţi place?

Trăsăturile prietenoase de mai înainte se înăspriră tot mai mult, devenind, până la urmă, ameninţătoare.

― Fiindcă nu sunt pe gustul meu.

― Dar ce fel de gusturi ai, sir?

― De felul celor care ţin la cinste. Sărind în sus, ţipă la mine:

― Mii de draci! Vrei cumva să spui că nu sunt cinstit?

Se ridicară şi câţiva dintre ceilalţi clienţi. Voiau să vadă mai îndeaproape scena care avea să urmeze.

― Mă interesează la fel de puţin cinstea dumitale, cum nici pe dumneata nu te privesc gusturile mele.

― Rămăsesem liniştit pe scaun, urmărindu-l însă de aproape cu privirea, spunând, în continuare:

― N-avem nimic comun şi e bine să ne lăsăm reciproc în pace!

― Să ne lăsăm în pace? M-ai insultat şi trebuie să-ţi arăt cine e Toby Spencer.

― Nu mai e nevoie să-mi arăţi.

― Aşa? Ştii deja cine sunt?

― Da. Ceea ce de fapt sunt şi eu, şi anume un client al mamei Thick, şi ca atare trebuie să te porţi cuviincios, dacă vrei să fii tratat cum se cuvine.

― Aha! Şi cum vrei să mă tratezi?

― După cum meriţi. Nu ţi-am cerut să te aşezi la masa mea, mai erau destule locuri libere. Nu ţi-am cerut nici să vorbeşti cu mine. Iar după ce m-ai atras în discuţie, am rămas politicos şi la obiect. Numi pasă de planurile şi intenţiile dumitale, dar întrucât m-ai întrebat dacă vreau să te însoţesc în Colorado, ţi-am răspuns liniştit că n-am chef.

― Mi-ai vorbit despre cinste, boy, şi asta nu permit.

― Nu? Hm! Cred că un om cinstit poate să asculte liniştit vorbindu-se despre cinste, fără să se înfurie din cauza aceasta.

― Omule, păzeşte-te, iar îmi aduci o jignire, pe care eu …

Hangiţa îl întrerupse, cerându-i să păstreze linişte. Furios, el ridică mâna asupra ei.

― Nu trebuie să vă expuneţi primejdiei, mamă Thick, o rugai eu. Sunt obişnuit să-mi port eu însumi de grijă şi să mă apăr singur întotdeauna.

Scandalagiul se înfurie mai tare şi ţipă la mine:

― Te aperi singur? Apără-te! Na, pentru jignirile tale!

Ridicase pumnul să lovească, dar eu eram pregătit. Într-o clipă ridicai paharul cu bere, parând cu el lovitura: în loc să mă nimerească pe mine, lovi paharul, care se făcu ţăndări. În acelaşi timp, sării în picioare şi-i repezii cu atâta putere un pumn de jos în sus în bărbie, încât corpul său, cât era de mare şi solid, zbură înapoi, prăbuşindu-se pe podea, răsturnând o masă şi mai multe scaune.

De el deocamdată scăpasem şi trebuia să fiu cu ochii pe fârtaţii lui, care mă împresurară imediat, cu strigăte sălbatice. Cu doi pumni făcui ca unul să zboare în dreapta, altul în stânga; celui de-al treilea îi repezii ambii pumni în burtă, făcându-l să se prăbuşească icnind. Ultimii doi se dădură înapoi, uluiţi.

Între timp, însă, Spencer se ridicase, anevoie. Din cauza cioburilor de sticlă, o mână îi sângera, iar din gură îi curgea sângele gârlă: când îl pocnisem, îşi muşcase limba. Scuipând sânge spre mine, urlă:

― Câine, te omor! Un ţopârlan, care nici nu ştie ce meserie are, îndrăzneşte să-l înfrunte pe Toby Spencer! O să te...

― Stai! ia mâna de la centură! îl întrerupsei eu, pentru că dusese mâna la revolver; între timp, îl scosei pe al meu, îndreptându-l spre el.

― Ba am să pun mâna la centură, zise el spumegând. Glontele meu o să te…

― Îţi spun încă o dată, ia mâna de pe armă, altfel trag! îl avertizai eu din nou.

Îşi scoase revolverul. Îi ochii mâna; scoase un urlet, lăsă mâna în jos, iar revolverul îi căzu pe podea.

― Mâinile sus! Imediat, voi toţi, mâinile sus! Cine nu se supune, primeşte un glonte! strigai eu.

În Vest, „mâinile sus!” este o expresie periculoasă. Avantajul e de partea celui care are primul arma în mână. Pentru a se salva, nu are voie să-şi cruţe adversarul. Dacă cineva comandă „mâinile sus!” şi nu i se dă imediat ascultare, atunci trebuie să tragă. Acest lucru, ştiut de toţi, îl ştiau şi cei şase găligani: fără zăbavă îşi ridicară mâinile în sus, Scoasei şi pe cel de-al doilea pistol şi, cu ţevile îndreptate spre ei, îi prevenii:

― Nu cumva să lăsaţi mâinile jos, până nu terminăm! Mai am unsprezece gloanţe... Mamă Thick, ia-le, te rog, acestor indivizi, puştile, pistoalele şi cuţitele! Mâine dimineaţă pot trimite sau pot veni personal să şi le ia. Şi vezi dacă au bani în buzunare. Le scazi consumaţia şi preţul paharului spart de Spencer. Pe urmă, se pot căra.

Mama Thick se grăbi să-mi urmeze povaţa, şi, de fapt, era cam comic cum stăteau cei şase în jurul mesei, cu mâinile ridicate, fără să îndrăznească să se mişte. Din ceea ce aveau asupra lor, se putea vedea cam ce fel de oameni sunt; aveau numai câţiva cenţi peste ceea ce consumaseră. După ce hangiţa îşi încasă dreptul, zisei:

― Acum, mamă Thick, deschide uşa, ca să poată ieşi în pas de defilare! Afară, pot să lase mâinile jos, dar nu înainte de a ieşi, altfel trag şi în ultima clipă.

Uşa fu deschisă şi bandiţii ieşiră unul câte unul, cu mâinile ridicate. Spencer ieşi ultimul. Înainte de a păşi pragul, se întoarse şi strecură printre dinţi ameninţarea:

― La revedere! Dar atunci o să stai tu cu mâinile ridicate, câine!

Prin sală trecu un suspin de uşurare, destrămând tensiunea generală. Aceşti gentlemeni cumsecade nu şi-ar fi putut închipui un atare deznodământ. Aducându-mi încă un pahar cu bere, mama Thick îmi întinse mâna şi-mi zise:

― Trebuie să vă mulţumesc, sir. M-aţi scăpat de aceşti şnapani, care cine ştie ce ar mai fi făcut. Şi ce bine v-aţi descurcat! Am să vă dau cea mai bună cameră din câte am. Dar păziţi-vă de oamenii ăştia! Cu siguranţă că la prima întâlnire au să vă atace.

― Pshaw! Nu mi-e frică!

― Să nu luaţi lucrurile aşa uşor! Asemenea derbedei caută să lovească pe la spate, nu din faţă.

După aceea observai că oamenii o întrebară despre mine, dar nici ea nu putu să dea vreo lămurire. Voiau să ştie cine sunt, dar eu nu aveam nici un motiv să leg cunoştinţe care ar fi durat cel mult două, trei zile; mai mult de atât, nu voiam să rămân la Jefferson.

Când mi se arătă camera, am constatat că mama Thick se ţinuse de cuvânt. O cameră mai buna şi mai curată nici că puteam să-mi doresc, aşa că am dormit cu mult mai bine decât mi-aş fi putut închipui; pentru că, de obicei, un westman nici nu poate închide ochii când se află pentru prima dată între patru pereţi.

A doua zi, dimineaţa, prima mea grijă fu să arăt mai ca lumea, după oare căutai banca „Wallace & comp”, pentru a mă interesa de Old Surehand. Eram foarte curios să aflu ce fel de legături avea cu această firmă şi ce veşti o să aflu despre el.

De la mama Thick nu trebuia să merg prea mult, banca aflându-se pe aceeaşi stradă. La ghişeu, când întrebai de mister Wallace, îmi cerură să-mi spun numele, pe care însă îl trecui sub tăcere, neştiind cum stau lucrurile. Deseori, e bine să nu fii identificat. De multe ori, în peregrinările mele, am avut de câştigat numai datorită faptului că nu se ştia cine sunt.

― Spuneţi-i lui mister Wallace că sunt un cunoscut de-al lui Old Surehand.

Abia pronunţai acest nume, şi capetele tuturor funcţionarilor se întoarseră spre mine. Am fost anunţat în felul în care am dorit şi apoi condus într-o cameră unde, în spatele unui birou, se afla un singur bărbat, care, la intrarea mea, se ridică în picioare. Era un yankeu, de vârstă mijlocie, şi avea o înfăţişare plăcută. Privindu-mă cercetător şi întrebător, se prezentă:

― Mă numesc Wallace, sir.

― Iar pe mine mă cheamă Old Shatterhand.

― Ah! Fiţi binevenit şi luaţi loc, sir. Am auzit multe lucruri bune despre dumneavoastră. Desigur că abia aţi sosit la Jefferson City?

― Nu. Sunt de ieri aici.

― Cum, aţi venit fără să mă anunţaţi imediat? Unde aţi tras, sir?

― Aici în apropiere, la mama Thick.

― O cunosc, e o femeie bună şi cinstită, dar nu-i o gazdă destul de potrivită pentru un gentleman ca Old Shatterhand.

― Oh, dar stau minunat acolo şi sunt destul de mulţumit.

― Da, fiind obişnuit cu popasurile în aer liber, nu prea sunteţi pretenţios. Dar dacă ajungeţi, totuşi, într-un loc civilizat, trebuie să vă odihniţi şi să profitaţi de tot ce vă puteţi permite. Asta e o datorie faţă de sănătatea dumneavoastră fizică şi psihică.

― Tocmai de dragul acestei sănătăţi, nu vreau ca diferenţa să fie prea mare, sir.

― Se poate! Dar sper că nu o să-mi refuzaţi invitaţia si să staţi la mine cât vă mai aflaţi în oraş.

― Mulţumesc şi vă rog să mă iertaţi că vă refuz! Probabil că mâine o să plec deja, şi apoi îmi place să fiu complet independent, ca să pot acţiona liber, ceea ce n-ar fi cazul dacă aş locui la dumneavoastră. Pe urmă, sunt obligat faţă de mister Surehand să nu vă deranjez.

― Cum aşa?

― Îl cunoaşteţi bine?

― Mai bine ca oricine. O să vă spun că suntem chiar rude.

― Well. M-a rugat să nu mă interesez de situaţia lui. Dacă aş sta la dumneavoastră, probabil că aş sesiza vreun amănunt, sau aş ghici câte ceva ce n-ar trebui să ştiu.

― Hm! mormăi el dus pe gânduri. Fireşte,că trebuie să accept acest motiv, ca şi argumentul cu independenţa dumneavoastră. De aceea n-o să insist. Dar vreau să vă spun deschis că aţi fi cât se poate de binevenit.

― Mulţumesc, mister Wallace! Singurul scop al vizitei mele este să vă întreb dacă ştiţi unde se găseşte acum mister Surehand!

― A plecat sus, pe la Parcuri, la început în cel de la Saint Louis.

― Ah! Când a plecat de aici?

― De vreo două zile;

― Asta înseamnă că pot să-l ajung din urmă.

― Vreţi să vă duceţi acolo sus, la el?