Nomazii Nordului - James Oliver Curwood

 CAPITOLUL I.

 Pe la sfârşitul lui martie, când apune Luna Vulturului, Neewa1, ursuleţul negru, a văzut pentru prima oară lumea. Mama sa, Noozak2, era o ursoaică bătrână şi, ca orice persoană în vârstă, era plină de reumatisme şi-i plăcea să doarmă târziu. Aşa că, în iarna când s-a născut micuţul Neewa, în loc de un somn scurt şi obişnuit de trei luni, a dormit patru; de aceea Neewa, care se născuse în timp ce maică-sa dormea profund, avea ceva mai mult de două luni, în loc de şase săptămâni, când au ieşit din vizuină.

 Noozak îşi alesese bârlogul într-o grotă pe vârful unei culmi înalte şi golaşe şi de aici a privit Neewa întâia oară în jos, asupra văii. Trecând de la întuneric la lumină, câtăva vreme a fost ca orbit. Auzea, mirosea şi simţea multe lucruri înainte de a le putea vedea. Noozak, uimită că dă peste căldura şi lumina soarelui şi nu peste frig şi întuneric, a stat un timp neclintită, adulmecând vântul şi privind peste întinderile domeniului său.

 De două săptămâni, o primăvară timpurie săvârşise miracolul schimbării în acel ţinut încântător al Nordului dintre Jackson's Knee şi Shamattawa River şi de la nord spre sud, între God's Lake şi Churchill.

 Era o lume minunată. De pe piscul înalt unde se aflau, le apărea ca o imensă mare de lumină şi numai ici-colo mai stăruia albeaţa zăpezii îngrămădită de vânturile iernii. Creasta domina o vale largă. În jur, atât de departe cât ar fi putut cuprinde ochiul omenesc, se zăreau pete albăstrii şi întunecate de pădure, strălucirea lacurilor, în parte încă îngheţate, scânteierea pâraielor şi râurilor şi întinderile înverzite, de unde se ridicau miresmele pământului. Aceste miresme pătrundeau ca un întăritor, ca o hrană în nările lui Noozak, ursoaica cea mare. Acolo jos, pământul începuse să clocotească de viaţă. Mugurii plopilor se umflaseră şi stăteau gata să plesnească; ierburile dădeau lăstari gingaşi; cama se umplea de sevă; stelele-căzătoare, violetele dinte-de-câine şi frumoasele primăverii se înălţau spre strălucirea caldă a soarelui, chemând la ospăţ pe Noozak şi Neewa. Pe toate le simţea Noozak – cu experienţa şi cunoaşterea a douăzeci de ani de viaţă: aroma delicioasă a brazilor şi pinilor; parfumul dulceag şi reavăn al rădăcinilor de nufăr şi al bulbilor umflaţi de sevă care venea dinspre o mlaştină dezgheţată de la poalele munţilor. Şi peste toate, dominând dulceaţa fiecărui parfum într-un freamăt puternic de viaţă, însuşi mirosul pământului!

 Neewa le simţea şi el. Trupuşorul lui copleşit de emoţie tremura şi se înfiora pentru prima dată de freamătul tulburător al vieţii. Cu o clipă mai înainte în întuneric, se găsea, acum, într-o ţară a minunilor pe care nu o visase nicicând. În aceste puţine minute, natura pusese stăpânire pe el. N-avea experienţă, dar instinctul se născuse o dată cu el. Ştia că aceasta era lumea lui, că soarele şi căldura erau pentru el şi că bunătăţile pământului îl chemau să le ia în stăpânire ca pe un drept cuvenit. Şi-a încreţit năsucul brun, adulmecând aerul; simţea în nări mirosul aţâţător al atâtor lucruri plăcute şi ademenitoare.

 Asculta. Urechile lui ciulite erau îndreptate înainte; venea spre el zumzetul pământului ce se deştepta. Până şi rădăcinile ierburilor îşi cântau bucuria; de-a lungul văii însorite plutea murmurul molcom şi armonios al unui ţinut care trăia în linişte şi pace, prin lipsa omului. De pretutindeni se auzea clipocitul apei curgătoare, sunete ciudate despre care ştia că înseamnă viaţă: ciripitul unei păsărele de stâncă, trilul argintiu al unui sturz cu guşa neagră, jos, în baltă, cântul de slavă şuierător al unei gaiţe de Canada, splendid colorate ce-şi căuta loc de cuib într-un desiş catifelat de cedri. În înălţimi, deasupra capului, un ţipăt ascuţit l-a făcut să se înfioare. Din nou, instinctul i-a spus că acel ţipăt însemna primejdie. Noozak a privit în sus şi a zărit umbra lui Upisk, vulturul cel mare, trecând între soare şi pământ. Neewa a văzut umbra şi s-a strâns mai aproape de maică-sa.

 Şi Noozak, atât de bătrână că-şi pierduse jumătate din dinţi, atât de bătrână încât o dureau oasele în nopţile umede şi răcoroase, iar vederea îi slăbise, nu era, totuşi, chiar atât de bătrână ca să nu privească ou bucurie crescândă la ceea ce vedea în vale. Glodul îi călătorea dincolo de hotarele văii în care se deşteptaseră din somn; dincolo de zidul pădurii, dincolo de cel mai îndepărtat lac; dincolo de râu şi câmpie erau întinderile nesfârşite în care îşi făcuse căminul. Suia spre ea un zgomot pe care Neewa nu-l putea prinde – huruitul aproape imperceptibil al marii cataracte. El şi murmurul miilor de şiroaie ale apelor curgătoare, adierea blinda a vântului, jos, în arborii de cedru şi pin, împrăştiau în văzduh cântecul primăverii.

 În cele din urmă, Noozak a scos din piept un oftat adânc şi, cu un mormăit către Neewa, a pornit încetişor la vale, printre stânci, spre poalele muntelui.

 La iazul însorit al văii era mai cald decât pe creasta muntelui. Noozak s-a îndreptat direct spre malul bălţii. O jumătate duzină de grauri negri şi-au luat zborul cu un fâlfâit de aripi care l-a făcut pe Neewa să se dea aproape peste cap. Noozak nu le-a dat nici o atenţie. O lişiţă a scos un ţipăt de protest mimat de un strigăt răguşit la apariţia furişă a ursoaicei, care i-a zbârlit lui Neewa părul de pe spinare. Dar Noozak nu i-a dat nici o atenţie. Neewa era atent la toate. Instinctul îi şi înaripase picioarele şi, cu ochii aţintiţi la Noozak, era gata s-o ia la goană, dacă ea i-ar fi dat semnalul, în căpşorul lui caraghios încolţise foarte iute ideea că mama lui era cea mai extraordinară creatură. Era, incomparabil, cea mai mare dintre vieţuitoare – adică mai mare ca tot ce stătea pe picioare şi se mişca. A fost convins cam două minute, până când au ajuns la capătul mlaştinii. Acolo s-a auzit deodată un sforăit, un trosnet de ferigi sfărâmate, bălăceala unui trup uriaş prin noroiul până la genunchi şi un elan imens, de patru ori mai mare ca Noozak, a ţâşnit într-o goană nebună. Lui Neewa aproape că i-au ieşit ochii din cap. Şi totuşi Noozak nu i-a dat nici o atenţie!

 Atunci Neewa şi-a încreţit botişorul şi a mârâit, aşa cum mârâia în grota întunecoasă, la urechile, la părul lui Noozak şi la crengile pe care le rupea. O înţelegere plină de mândrie încolţise în mintea lui. Putea să mârâie la orice ar fi dorit. N-avea importanţă cât de mare era. Căci toată lumea fugea de mama sa, Noozak.

 În această primă şi minunată zi, Neewa a descoperit o mulţime de lucruri şi, cu fiecare ceas, devenea tot mai încredinţat că Noozak era stăpâna de necontestat a acestui mare şi însorit domeniu.

 Noozak era o ursoaică bătrână şi înţeleaptă, ce crescuse în viaţa ei pui de cincisprezece sau optsprezece ori, aşa că a umblat foarte puţin în prima zi, pentru ca picioarele plăpânde ale lui Neewa să prindă puţină putere. Cu regret au părăsit mlaştina, pătrunzând într-un crâng din apropiere, unde Noozak a zgâriat cu ghearele scoarţa unui brad, ca să ajungă la sucul şi substanţa lipicioasă de sub coajă. Lui Neewa i-a plăcut desertul, după ospăţul de rădăcini şi bulbi şi a încercat, pe contul lui propriu, să descojească cu gheruţele un copac. Pe la mijlocul după-amiezii, Noozak mâncase aşa de mult, că burta sta gata să-i plesnească, iar Neewa, după laptele maică-si şi nenumărate bucăţele şi resturi de alte lucruri, arăta ca o păstaie umflată. Alegând un loc unde soarele înspre apus încălzea ca un cuptor o stâncă mare şi albă, bătrână şi leneşa Noozak s-a tolănit ca să doarmă, în timp ce Neewa, rătăcind încoace şi-ncolo în căutarea unei aventuri personale, s-a trezit faţă în faţă cu o gânganie feroce.

 Creatura era o rădaşcă uriaşă, lungă de doi inci. Cei doi cleşti de luptă erau negri ca abanosul şi încovoiaţi ca nişte cârlige de fier. Avea o frumoasă culoare brună şi în lumina soarelui armura ei metalică strălucea orbitor. Neewa, lăţit pe burtă, o privea cu inima bătându-i repede. Gângania nu se afla la o distanţă mai mare de un picior şi înainta! Asta era partea curioasă şi, mai ales, surprinzătoare a faptului. Era prima vietate pe care o întâlnea în ziua aceea şi care nu fugea. Pe când înainta încetişor pe cele două rânduri de picioare, gângania scotea un clinchet pe care Neewa îl auzea foarte bine. Sângele de luptător al tatălui său, Soominitik, îndemnându-l spre aventură, a întins, ezitând, laba, dar în aceeaşi clipă Chegawasse, gângania, a luat o înfăţişare grozav de fioroasă. Aripile au început să-i bâzâie ca un fierăstrău circular, cleştii i s-au deschis atât cât ar fi putut cuprinde degetul unui om şi zbârnâia pe picioare, de părea că execută un fel de dans. Neewa şi-a tras iute laba înapoi şi după o clipă sau două Chegawasse s-a liniştit şi a început din nou să înainteze!

 Neewa, bineînţeles, nu ştia că raza vizuală a gânganiei se termina cam la patru în ci de vârful nasului ei; prin urmare, situaţia era îngrozitoare. Dar nu se născuse încă un fiu dintr-un tată ca Soominitik care să fuga din faţa unui gândac, chiar la vârsta de nouă săptămâni. În disperare de cauză, a întins din nou laba şi, din nefericire pentru el, una din ghearele lui ascuţite i-a făcut gânganiei o jumătate Nelson3 şi l-a ţintuit pe Chegawasse pe spatele-i strălucitor, încât nu mai putea nici să bâzâie, nici să zbârnâie. O mare bucurie l-a cuprins atunci pe Neewa. Şi-a tras laba centimetru cu centimetru, până când gângania a fost la îndemâna dinţilor lui mici şi ascuţiţi. Apoi a mirosit-o.

 Asta aştepta şi Chegawasse. Cleştele s-a strâns şi somnul lui Noozak a fost tulburat de un neaşteptat ţipăt de groază. Când şi-a ridicat capul, Neewa se rostogolea ca apucat de convulsii. Zgâria, mârâia şi scuipa. Noozak l-a privit gânditoare câteva clipe, apoi s-a ridicat încetişor şi a venit la el. Cu laba ei mare, l-a dat peste cap şi l-a văzut pe Chegawasse agăţat zdravăn şi cu hotărâre de nasul odraslei. Ţinându-l pe Neewa pe spate aşa ca să nu se poată mişca, a apucat gângania între dinţi, a strâns uşurel până când Chegawasse şi-a dat drumul, apoi a înghiţit-o.

 Din acel moment şi până în amurg, Neewa şi-a îngrijit nasul rănit. Cu puţin înainte de a se întuneca, Noozak s-a ghemuit lângă stânca cea mare şi Neewa şi-a luat masa de seară. Apoi s-a cuibărit la subsuoara braţului ei mare şi cald. În ciuda nasului care-l ustura, era un ursuleţ fericit şi la sfârşitul primei zile se simţea foarte curajos şi neînfricat, deşi avea numai nouă săptămâni. Păşise în lume, văzuse multe lucruri şi, chiar dacă nu fusese învingător, petrecuse o zi minunată.