Seria Oriental - Volumul 1 - Prin desert si harem - Karl May

Capitolul I – În luptă cu moartea

 — Ia spune, sidi, e chiar adevărat că vrei să rămâi un ghiaur, un necredincios, adică, ceea ce e mai vrednic de dispreţ decât un câine şi mai scârbos decât un şobolan, care nu mănâncă decât putreziciuni?

 — Da.

 — Effendi, eu îi urăsc pe necredincioşi şi le doresc să ajungă după moarte în Gheena, acolo unde sălăşluieşte diavolul, dar pe tine aş vrea să te scap de veşnica pierzanie, care te va ajunge fără doar şi poate, dacă nu te converteşti către Ikoar bil Lisan, Mărturia Sfântă. Tu eşti atât de bun, eşti cu totul altfel decât alţi sidi cărora le-am slujit şi de aceea te voi converti, fie că vrei sau nu.

 Astfel vorbi Halef, servitorul şi călăuza mea, cu care m-am căţărat prin văgăunile şi prăpăstiile lui Djebel Aures, şi apoi am coborât spre Dra el Hauna, pentru ca, străbătând Djebel Tarfaui, să ajung la Seddada, Kris şi Dgaşe, localităţi de unde duce un drum spre Fetnassa şi Kbilli, peste vestitul Şott Djerid.

 Halef avea înfăţişarea unui omuleţ interesant. Era atât de mic de statură, încât abia îmi ajungea până la coate şi atât de slăbuţ şi subţirel, încât ai fi putut spune că stătuse un deceniu întreg între foile de sugativă ale unui ierbar. Obrăjorul lui dispărea cu totul sub un turban uriaş cu un diametru de aproape un metru, iar burnusul său, care fusese cândva alb, dar care acum era unsuros şi murdar de-ţi venea rău când te uitai la el, fusese croit fără nici-o îndoială pentru un om mult mai împlinit la trup, astfel că, atunci când descăleca de pe cal şi voia să meargă pe jos, trebuia să-şi ridica poalele ca o amazoană în costum de călărie. Dar cu tot aspectul său firav, Halef merita toată stima. Era înzestrat cu un spirit de observaţie nemăsurat, cu mult curaj şi isteţime, şi cu o tărie care-l făcea să învingă toate greutăţile. Şi deoarece pe lângă însuşirile acestea mai stăpânea şi toate dialectele care se vorbesc între sălaşul tribului Uelad Bu Seba şi Delta Nilului, vă puteţi lesne închipui că eram pe deplin mulţumit de el, aşa că îl socoteam mai mult prieten decât servitor.

 Avea însă Halef acesta o însuşire, care uneori cam deranja: era un musulman fanatic şi, din dragoste pentru mine, luase hotărârea să mă convertească la islamism. Tocmai acum întreprinsese din nou una din încercările sale zadarnice şi-mi venea să râd privindu-l cât de caraghios arăta cu prilejul acesta.

 Călăream pe un mic armăsar berber pe jumătate sălbatic şi picioarele aproape că-mi atingeau pământul; el însă, ca să-şi scoată la iveală făptura, îşi alesese o iapă bătrână, uscată, dar înaltă cât o prăjină, şi stătea cocoţat atât de sus, încât mă privea de la înălţime. În cursul convorbirii dădu dovadă de o vioiciune neobişnuită; îşi bălăbănea picioarele care nu erau ţinute în scări, gesticula cu braţele sale subţiri şi tuciurii, însoţindu-şi cuvintele cu gesturi atât de însufleţite, încât îmi dădeam toată osteneala ca să nu pufnesc în râs.

 Văzând că nu prea mă grăbesc să-l răspund, Halef urmă:

 — Ştii tu, sidi, ce se întâmplă cu ghiaurii după moarte?

 — Ei?

 — După moarte, toţi oamenii – fie că sunt musulmani, creştini sau evrei – intră în barzakh.

 — Asta e starea aceea dintre moarte şi înviere, nu?

 — Da, sidi. Din starea aceasta sunt treziţi toţi prin sunete de trâmbiţe, căci a venit El Jaum el aakhar (Ziua de Apoi) şi El Akhiret (Sfârşitul), când totul se prăpădeşte, afară de El Kuhr (Scaunul Domnului), Er Rukh (Duhul Sfânt), El Lauhel mafus şi El Kalam (tabela şi pana predestinaţiei divine).

 — Şi altceva afară de asta nu mai dăinuie?

 — Nu.

 — Dar paradisul şi iadul?

 — Sidi, eşti deştept şi înţelept; tu bagi de seamă îndată ce am uitat eu şi de aceea e mare păcat că vrei să rămâi un blestemat de ghiaur. Dar jur pe barba mea că te voi converti, cu sau fără voia ta.

 Spunând acestea încruntă fruntea în şase cute ameninţătoare, îşi scărmănă cele şapte fire de păr din barbă, îşi răsuci cele opt de la dreapta şi cele nouă de la stânga buzei, care formau mustaţa, îşi azvârli picioarele în sus şi cu mâna pe care o avea liberă lovi cu atâta putere în grumazul bietei iepe, de parcă ea ar fi fost diavolul din ghearele căruia vroia să mă smulgă.

 Animalul, trezit din visare în chip atât de brutal, dădu să se ridice în două picioare, dar se răzgândi repede, din consideraţie pentru vârsta sa înaintată, şi renunţă. Halef însă îşi urmă cuvântarea:

 — Da, Djenet (paradisul) şi Djehenna (iadul) trebuie să dăinuiască şi ele, căci unde să se ducă altminteri fericiţii întru Domnul şi cei păcătoşi? Înainte de asta însă, cei reînviaţi trebuie să treacă puntea Sfirath, care duce peste lacul Handh, şi e atât de îngustă şi de ascuţită, ca tăişul unei spade.

 — Ai mai uitat ceva.

 — Ce anume?

 — Apariţia Deddjelului.

 — Aşa e! Sidi, tu cunoşti Coranul şi toate cărţile sfinte şi nu vrei totuşi să te converteşti la învăţătura cea adevărată! Dar n-avea grijă: voi face din tine un musulman credincios. Care vasăzică, înaintea judecăţii se va arăta Deddjelul, pe care ghiaurii îl numesc Anticrist – aşa e, effendi?

 — Da.

 — Apoi se deschide pentru fiecare cartea Kitab, în care sunt trecute faptele sale bune şi rele şi se faci Hisab-ul, examinarea acţiunilor sale, ceea ce ţine peste cincizeci de mii de ani, un timp care pentru cei buni trece ca o clipă, iar celor răi le apare ca o veşnicie. Asta este ceea ce se numeşte Hukm, cântărirea tuturor faptelor omeneşti.

 — Şi după aceea?

 — După aceea urmează sentinţa. Acei ale căror fapte bune sunt precumpănitoare, ajung în paradis, iar păcătoşii necredincioşi în iad, în vreme ce musulmanii care au păcătuit sunt pedepsiţi numai pentru scurtă vreme. Vezi, deci, sidi, ce te aşteaptă, chiar dacă ai făcut mai multe fapte bune decât rele. Dar vei fi salvat, vei veni cu mine în Djenet, în paradis, căci eu te voi converti, cu sau fără voia ta.

 Şi iarăşi începu să-şi bălăbănească picioarele atât de tare, încât bătrâna iapă ciuli urechile mirată şi privi pe furiş la el cu ochii ei mari.

 — Şi ce mă aşteaptă în iadul acela al vostru? îl întrebai.

 — În Djehenna arde Nar-ul, focul veşnic; curg acolo pâraie care miros atât de rău încât bietul păcătos, cu toată setea arzătoare care-l chinuie, nu se încumetă să bea din apa lor – şi mai sunt acolo copaci fioroşi, între care şi acela numit Zakum, pe crengile căruia cresc capete de diavoli.

 — Brrr!

 — Da, sidi, e înfiorător. Stăpânitorul Djehennei e îngerul răzbunător Thabek. Djehenna are şapte despărţăminte, la care duc tot atâtea porţi. În Djehennem, cel dintâi despărţământ, musulmanii păcătoşi trebuie să ispăşească până se curăţă de păcate; Ladha, al doilea despărţământ, este pentru creştini; Hothama, al treilea, e pentru evrei; Sair, al patrulea, pentru Sabiaţi; Sakar, al cincilea, pentru magi şi închinătorii focului, şi Gehim, al şaselea, pentru toţi acei care se închină la idoli sau fetişuri. Iar Zaoviat, al şaptelea despărţământ, care mai e numit şi Derk Asfal, este cel mai adânc şi mai fioros, în el ajung făţarnicii, ipocriţii. Toţi osândiţii sunt târâţi în aceste despărţăminte de către duhuri rele prin râuri de foc şi în vremea asta trebuie să mănânce din arborele Zakum capete de diavoli, care le sfârtecă măruntaiele. O, effendi, converteşte-te în credinţa Profetului, pentru ca să nu rămâi decât puţin timp în Djehenna.

 Clătinai capul şi răspunsei:

 — Atunci ajung în iadul nostru, care e tot atât de înfiorător ca al vostru.

 — Să nu-ţi închipui asta, sidi. Îţi jur pe Profetul şi pe toţi califii mei, că vei ajunge în paradis. Vrei să ţi-l zugrăvesc?

 — Da.

 — Djennetul se găseşte deasupra celor şapte ceruri şi are opt porţi. Mai întâi dai de fântâna cea mare, Havus Kevser, din care pot bea în acelaşi timp o sută de mii de fericiţi întru Domnul. Apa ei e mai albă ca laptele, mirosul e mai plăcut decât al moscului şi al mirtului, iar pe marginea acestei fântâni sunt milioane de cupe de aur încrustate cu diamante şi alte pietre preţioase. Ajungi apoi în nişte locuri unde preafericiţii se odihnesc pe nişte perne ţesute cu aur. Tineri nemuritori şi hurii veşnic tinere te servesc cu mâncăruri şi băuturi minunate. Urechea îţi este neîncetat încântată de cântecele îngerului Israfil şi de armoniile produse de copacii de care atârnă clopote mişcate de adierea venită de la tronul Domnului. Fiecare preafericit e lung de şaizeci de coţi şi îşi păstrează mereu vârsta de treizeci de ani. Deasupra tuturor copacilor, însă, se înalţă acela numit tubah, arborele fericirii, al cărui trunchi se află în palatul Marelui Profet şi ale cărui ramuri ajung până în locuinţele preafericiţilor, încărcate de tot ceea ce este nevoie pentru fericirea supremă. Din rădăcinile arborelui tubah izvorăsc toate apele paradisului, care poartă pe valurile lor lapte, vin, cafea şi miere.

 Oricât de frumoasă ar fi această prezentare, trebuie să observ că Mahomed a extras concepţia din creştinism şi a modelat-o pentru hoardele sale de nomazi. Halef mă privi cu o mutră în care se putea citi lămurit că se aştepta să vadă că zugrăvirea paradisului pe care o făcuse el, mă dăduse gata.

 — Ei, ce mai spui acum? mă întrebă dânsul, văzând că tac.

 — Ca să fiu sincer, trebuie să-ţi spun că nu vreau să ajung lung de şaizeci de coţi; şi nici de hurii nu vreau să ştiu nimic, căci sunt duşmanul tuturor femeilor şi fetelor.

 — Pentru ce? întrebă el, mirat peste măsură.

 — Pentru că Profetul spune: „Glasul femeii este ca şi cântecul bulbul1-ului, dar limba ei e plină de venin, ca limba viperei”. N-ai citit asta până acum?

 — Ba am citit-o.

 Halef lăsă capul în jos; îl bătusem cu vorbele propriului său Profet. Apoi îl auzii, întrebându-mă cu ceva mai puţină siguranţă ca până acum:

 — Nu e totuşi frumoasă fericirea noastră supremă? N-ai nevoie să te uiţi la nici-o hurie.

 — Eu rămân însă creştin.

 — Dar nu e greu de spus: La Illa, illa Allah, ve Muhammed Resul Allah.

 — Şi e mai greu oare, să te rogi aşa: Ia abana ‘Iledsi, si’s – semavati, jata – haddeso smoka.

 El mă privi furios.