Fiul Vanatorului de ursi - Karl May

Puţin spre apus de ţinutul unde se întâlnesc hotarele celor trei state nord-americane Dakota, Nebraska şi Wyoming călăreau fără grabă doi bărbaţi a căror apariţie ar fi făcut senzaţie în orice altă parte, decât în acest loc din Vest.

Erau cu totul deosebiţi la înfăţişare. Unul era lung, mai lung de doi metri şi avea o faţă atât de uscăţivă, de parcă era bântuită de secetă, iar celălalt scund şi rotofei, aproape ca o sferă. Totuşi, chipurile celor doi se găseau la aceeaşi înălţime, căci lunganul călărea un catâr mic şi slab, iar cel scund o gloabă costelivă, cu picioare lungi şi ciolănoase. Aşa se face că la cel din urmă, curelele de piele folosite drept scări nu-i ajungeau calului nici până la pântece, iar lunganul nici n-avea nevoie de aşa ceva, căci picioarele îi atârnau până aproape de pământ, pe care l-ar fi atins la cea mai mică mişcare în lături, fără să coboare din şa. De fapt nu putea fi vorba de o şa adevărată la nici unul din ei, căci la cel scund aceasta era de fapt o blană de lup, iar uscăţivul avea sub el o pătură veche şi atât de zdrenţuită, încât călărea de-a dreptul pe spinarea goală a catârului.

La fel şi îmbrăcămintea lor avea o înfăţişare dintre cele mai curioase. Lunganul avea nişte pantaloni de piele pe cât de largi, pe atât de scurţi: fuseseră cu siguranţă croiţi pe vremuri pe măsura cuiva mult mai voinic şi, tot trecând prin ploi, arşiţă şi bătaia vântului, se încreţiseră şi se scurtaseră în aşa fel, încât partea lor de jos nu acoperea genunchii, iar folosirea îndelungată, drept batistă ori prosop de către stăpânul lor, îi înzestrase cu un strat lucios şi protector de grăsime. Ghetele, în care-şi vârâse picioarele goale, arătau şi mai ciudat. Ai fi crezut că au fost ale lui Noe, care le-a purtat în timpul Potopului, şi că de atunci încoace, o dată la o sută de ani, li s-a mai adăugat câte un petec. În afară de asta, nimeni n-ar fi putut spune cu hotărâre ce culoare aveau, pentru că fiecare porţiune a lor avea o nuanţă proprie. Pe trupu-i deşirat, călăreţul purta o cămaşă de vânătoare, din piele, cu franjurile tocite şi fără nasturi, care-i lăsa descoperit pieptul negricios. Din mânecile prea scurte ieşeau braţele slăbănoage, străbătute de vine umflate, iar gâtul lung îi era înfăşurat într-un şal de bumbac, despre care nici posesorul nu mai ştia dacă fusese odinioară alb sau negru, verde sau galben, roşu sau albastru.

Partea luxoasă a acestei costumaţii era pălăria. Fusese pe vremuri un joben de culoare cenuşie, care poate că împodobise pe atunci capul vreunui lord englez, dar coborâse totuşi, mereu, treptele sorţii, ajungând acum la bătrâneţe pe capul lunguieţ şi ascuţit al acestui vânător din preerie, care nu avea însă deloc gustul rafinat al lordului din vechea Anglie.

Socotindu-i marginile de prisos, le smulsese pur şi simplu, lăsând numai în faţă o bucăţică pentru a-i ţine umbră şi ca să aibă de ce apucă atunci când voia să-şi descopere creştetul. Afară de asta, originalul posesor socotea că mintea să are nevoie de aerisire, astfel că găurise cu briceagul fundul şi laturile a ceea ce mai rămăsese din joben, încât înăuntrul acestuia se întâlneau toate cele patru vânturi.

Drept cingătoare, lunganul purta un ştreang gros, înfăşurat de câteva ori în jurul şalelor, din care se iţeau mânerele a două revolvere şi un pumnal. Mai atârnase de el cartuşiera, punga cu tutun, un săculeţ din piele pentru făină, un amnar şi încă alte diferite obiecte a căror întrebuinţare era un mister pentru un profan. Pe piept îi atârna, legată de o curea, pipa. Dar ce pipă! Era opera personală a vânătorului, care, având obiceiul fumătorilor pătimaşi de a mesteca ciubucul când se sfârşea tutunul, o tocise în aşa hal, încât din aceasta rămăsese doar o bucăţică găunoasă din lemn de şoc.

În cinstea westmenului nostru, trebuie spus că îmbrăcămintea să nu se compunea numai din ghete, pantaloni, cămaşă şi pălărie. O, nu! Mai avea el ceva, de care nu oricine dispunea: o mantă de cauciuc, şi chiar una americană, adică cu acea calitate de a se strânge în lung şi în lat după cea dintâi ploaie, de rămâne jumătate din ce a fost. Şi fiindcă din acest simplu motiv n-o mai putea îmbrăca, o agăţase de umeri cu o sfoară ca pe o pelerină, într-un chip foarte pitoresc. Mai purta şi un lasou încolăcit, atârnând de pe umărul stâng peste şoldul drept. În faţă, de-a curmezişul picioarelor, ţinea o puşcă dintr-acelea cu ţeava lungă, cu care un vânător încercat nu greşeşte ţinta.

Era peste putinţă să ghiceşti vârsta acestui om după înfăţişare. Pe chipul lui uscăţiv erau nenumărate cute şi cutişoare. Şi totuşi părea tânăr datorită privirii când poznaşe, când pătrunzătoare, dar întotdeauna atât de sinceri, încât ai fi luat-o drept privirea unul copii. Ochii mori, albaştri, dădeau feţei lui acea trăsătură specifică marinarilor sau locuitorilor câmpiilor întinse. Ciudăţenia e că, deşi se afla într-un ţinut neprimitor, avea bărbia şi obrajii proaspăt bărbieriţi; căci în Vest mulţi îşi fac din acest lucru o chestiune de onoare.

Catârul îşi purta cu uşurinţă călăreţul greu, osos, şi, dacă uneori se mai opunea cu îndărătnicia specifică rasei lui. Părea că o face mai mult în glumă: după scurte opriri, la o strângere din pulpe a stăpânului, o luă repede din loc, parcă mulţumit că şi-a susţinut şi el punctul de vedere.

Cât îl priveşte pe celălalt călăreţ, ar fi trebuit să ne surprindă: deşi rotofei, rezistând deci mai greu căldurii, purta pe arşiţa aceea o haină de blană lungă, cu gulerul şi reverele jupuite de îndelungata folosinţă. De sub şubă ieşeau, în dreapta şi în stingă, nişte cizme uriaşe, iar mânecile acesteia erau atât de lungi, că mâinile nu i se putea vedea. Pe cap, omul purta o pălărie cu boruri late şi prea largă, astfel că trebuia să o împingă mereu pe ceafă ca să poată vedea. De sub pălărie se iţea uneori o chelie lucioasă, presărată ici-colo cu câte un smoc mic de pâr, întocmai cum în pustiurile nesfârşite dai, din când în când, peste câţiva cactuşi. Faţa merita să fie luată în seamă: obrajii roşii, fără urmă de barbă, erau aşa de plini. Încât născiorul încerca zadarnic să iasă la iveală dintre ei. Tot aşa se întâmpla şi cu ochii, mici, întunecaţi, îngropaţi între sprâncene şi obraji. Căutătura lor arăta, deodată, bunătate şi viclenie, părând să spună: „Priveşte-mă, sunt un omuleţ încântător cu care e o plăcere să ai de-o face dacă eşti de treabă; altfel s-or putea să o păţeşti!

În bătaia vântului, blana rotofeiului se desfăcuse puţin în faţă. Lăsând să se vadă o pereche de pantaloni albaştri din bumbac şi o bluză la fel. Într-un brâu de piele, peste care se revărsa burta, purta acelaşi arsenal ca şi lunganul, la care se adăuga şi o măciucă indiană. Mai avea şi un vechi puşcoci cu două ţevi care arăta că a fost deseori folosit ca armă, în luptele corp la corp.

Cine erau aceşti doi originali westmeni? Cel mic se numea Jacob Pfefferkorn, iar lunganul purta numele de David Holbers. Dacă ai fi spus aceste două nume unui om din Vest, unui squatter sau unui vânător, ţi-ar fi răspuns că n-a auzit nicicând de ele. Totuşi, cei doi erau renumiţi şi de ani de zile la focurile popasurilor se istoriseau isprăvile lor. Numele de familie şi de botez le mai erau cunoscute, cu siguranţă, doar lor, căci în preerie nu te întreabă nimeni de actul de naştere. Acolo fiecare capătă un nume potrivit isprăvilor sau înfăţişării sale. Primul se făcuse cunoscut cu porecla de Dick Hammerdull, sau „Rotofeiul” Dick, iar lunganului i se spunea „Pitt” Holbers. Deşi deosebiţi şi după origine (unul era din îndepărtata Germanie, iar cel de-al doilea american get-beget), cei doi erau inseparabili. Cel puţin nu există om care să-şi aducă aminte să-l fi văzut pe unul fără ca peste puţin să apară şi celălalt. Lumea se obişnuise într-atât cu acest lucru, încât dacă Dick intra într-o prăvălie să-şi cumpere praf de puşcă şi tutun, cu siguranţă era întrebat ce cumpără pentru lunganul Pitt.

Tot aşa de nedespărţite se simţeau şi cele două animale ale lor. Oricât de sete i-ar fi fost iepei lui Dick, aceasta n-ar fi băut dintr-o apă dacă o dată cu ea catârul nu şi-ar fi aplecat capul să bea; iar acesta or fi rămas nemâncat în mijlocul ierbii celei mai grase, dacă n-ar fi venit şi iapa sforăind încetişor, de parcă ar fi spus: „Vezi, ăştia doi şi-au pus la fript pulpă de bivol. Hai să cinăm şt noi”. Se apărau unul pe celălalt în faţa oricărui duşman, aşa cum stăpânii lor îşi salvaseră de multe ori unul altuia viaţa. Dar, cu totul, cei patru, oameni şi animale, erau strâns legaţi unul de celălalt, formând o familie pe cât de trăsnită, pe atât de unită.

Acum mergeau voioşi spre nord. De dimineaţă animalele avuseseră parte de o păşune bogată şi apă din belşug, iar vânătorii de o ciozvârtă de cerb. Cei doi mai aveau provizii, astfel că nimeni nu se temea de foame. Între timp, soarele începuse să coboare uşor spre asfinţit. Era într-adevăr foarte cald, dar adia asupra preeriei un vânt răcoritor, iar covorul de iarbă presărat cu mii de flori nu avea încă înfăţişarea arsă de toamnă. Verdele său proaspăt înviora ochiul; departe, în zare, Munţii Stâncoşi erau luminaţi pieziş de razele soarelui ce stă să apună, strălucind într-o splendoare de culori care se pierdeau spre răsărit în tonuri tot mai şterse, mai întunecate.

 Pitt, şobolan bătrân, cam cât mai mergem astăzi? Întrebă într-o doară Rotofeiul, după ce ore întregi nu scoseseră o vorbă.

 Cât am mers şi ieri, răspunse acesta.

 Bine!, râse dispus Dick. Adică până când ne oprim.

 Îhî.

Pitt avea obiceiul să dea aparenţa unui veşnic sâcâit, prin răspunsurile sale nu tocmai protocolare şi presărate cu interjecţii şi alte prescurtări de acest fel, care aveau darul să taie elanul vorbăreţilor. Nu şi lui Dick, însă. Mai trecu o vreme. Rotofeiul tăcea, ferindu-se să mai capete un astfel de răspuns fără echivoc la vreo întrebare, dar îşi privea din când în când tovarăşul cu o privire vicleană şi aştepta ocazia să se răzbune. În cele din urmă, liniştea deveni apăsătoare şi pentru lungan. Arătă cu dreapta în direcţia în care mergeau şi întrebă:

 Cunoşti aceste locuri?

 Foarte bine!

 Ei, ce sunt?

 America!

Supărat, Pitt îşi depărta picioarele lungi şi-i dădu catârului o lovitură. Apoi spuse:

 Mare afurisit!.

 Cine?

 Tu!

 Eu? De ce? Se miră Dick, cu inocenţă.

 Eşti răzbunător ca un bivol rănit.

 Ba, deloc. Când îmi răspunzi atât de prosteşte, nu văd de ce m-aş strădui eu să-mi consum inteligenţa la întrebările tale.

 Inteligent! Tu şi inteligent! Pufni lunganul. Ai atâta carne pe tine, încât inteligenţa n-a mai avut loc.

 Păi, ce, ai uitat ce am făcut eu în bătrâna mea patrie?

 Îhî, o clasă de liceu. Ştiu asta şi n-am cum s-o uit, că-mi aminteşti de cel puţin treizeci de ori pe zi.

Hammerdull se umflă în pene:

 Se şi cuvine. De fapt, ar trebui să-ţi amintesc de patruzecişicinci de ori pe zi, ca să arăţi respectul cuvenit unui om ca mine. Că n-am făcut numai o clasă de liceu, ci trei.

 Ca să mergi mai departe n-ai avut destul cap.

 S-o crezi tu! Bani n-am avut. Minte aveam mai multă decât îmi trebuia. Uite, ştiu şi la ce te-ai gândit când m-ai întrebat de locurile astea. Colo, după culmile alea, ne-am cunoscut.

 Îhî, fusese o zi grea. Când mi-am terminat praful de puşcă, sioucşîii ăia m-au doborât şi m-au legat cobză.

 Da, ai avut noroc. Proştii ăia aprinseseră un foc mare, de se putea vedea din Canada. L-am văzut, m-am furişat şi i-am zărit pe cei cinci sioucşi şi pe tine legat. Am făcut ceva risipă de gloanţe să le dau impresia că-s mai mulţi atacatori şi i-am pus pe fugă. După care te-am dezlegat.

 Păi, da. Eram liber şi furios pe tine.

 De ce? Fiindcă doar îi rănisem pe doi dintre indieni! Dar şi ei sunt oameni şi nu-mi trece prin cap să ucid pe cineva dacă nu e neapărată nevoie! Eu sunt german, nu canibal.

 Eu ce-oi fi?

 Tu! Bombăni Dick. Parcă te-ai mai schimbat, începi să semeni a om. Noroc că te-am mai învăţat câte ceva, că ştiai numai să omori indieni.

 Ce să zic. Când te-aude lumea, zice că eşti moale ca untul şi blând ca un predicator. Dar ce-i cu bâta aia de la brâu?

Rotofeiul nu răspunse. Ochişorii lui mici priveau nu departe, la poalele unei stânci, unde prin iarbă se zărea o dungă ştearsă. Pitt opri şi el catârul, puse mâna streaşină la ochi şi exclamă:

 Pariez pe o pulpă de bivol nefriptă că alea-s urme!

 N-ai cu cine, că tot aşa zic şi eu. Hai, bătrâne şobolan, să le vedem mai de aproape. Vrei?

 Să vreau? Păi, trebuie! N-ai învăţat că dacă nu vrei să te trezeşti dimineaţa mort, trebuie să ştii cine dă târcoale în jurul tău prin preerie?

Merseră călare până lângă stâncă şi acolo se opriră, cercetând urmele cu ochi cunoscători. Dick sări de pe gloaba lui şi se lăsă în genunchi, tăcut. Iapa vâri şi ea botul în iarba călcată şi sforăi încetişor. Catârul se apropie la rândul lui, mişcând din coadă şi din urechi, dându-şi parcă cu părerea în legătură cu ceea ce vedea.

 Ei? Întrebi lunganul, părându-i-se cercetarea prea lungă. Ce-i aşa de important acolo?

 Sunt urmele unui indian, spuse fără urmă de glumă Dick.

Pitt deveni şi el serios.

 Crezi, tu? Ar fi într-adevăr surprinzător, căci nu suntem pe domeniul de vânătoare sau păşunea vreunui trib. Eşti sigur că-i aşa?

 Da. Calul nu era potcovit.

 Totuşi, putea să fie un cal indian călărit de un alb.

 Da, la asta mă gândesc şi eu, dar... dar... Dădu din cap gânditor şi cercetă urma mai departe, apoi strigă: Ia vino-încoace! Vezi? Calul era foarte obosit, s-a poticnit de mai multe ori. Totuşi a fost mânat în galop. Călăreţul era deci foarte grăbit...

Pitt descălecă şi el, aplecându-se asupra urmelor. Animalele îi urmau încet, parcă aşteptând concluziile celor doi.

 Ascultă, vorbi lunganul. Cine goneşte un cal istovit în halul ăsta, trebuie să aibă motive temeinice. Ori e urmărit, ori se grăbeşte să ajungă, cu orice preţ, într-un loc anume.

 Aşa e.

 Cam cât de vechi zici că-s urmele?

 Nu mai mult de două ore.

 La fel cred şi eu. Dar nu se vede că l-ar fi urmărit careva, şi când călăreţul ăsta are înainte un avans de două ore, nu-şi omoară calul, gonindu-l să-şi scape pielea. De altfel, la câte stânci sunt pe aici, ar fi putut să facă neobservat un ocol şi să cadă în spatele urmăritorului.

 Aşa-i, şobolan bătrân. Nouă ne-ar trebui două minute să-l înfundăm pe urmăritorul cu nasul cel mai fin. Deci, omul ăsta vrea să ajungă repede undeva; dar unde? Îşi învârti Rotofeiul intrigat ochişorii lui mici împrejur.

 În orice caz, nu departe de aici. Dick îl privi mirat.

 De unde dracu' ştii?

 M-am gândit un pic.

 Păi şi eu mi-am bătut capul, dar degeaba.

 Nu e de mirare din partea ta.

 Cum aşa?

 Eşti prea îndesat. Până să te pătrundă vreo idee, pot să treacă ani. Păi nu putea să fie ţinta acestui călăreţ prea departe, altfel şi-ar fi cruţat cât de cât calul, că doar nu l-a urmărit nimeni.

 Nu e rău ce spui tu, dar eu tot mă mir.

 De ce?

 După treizeci de ani de hoinăreală prin savană, ai scos şi tu ceva deştept din tine. În orice caz, omul e un curier. Era zorit. Misiunea lui e de cea mai mare importanţă, şi, după toate probabilităţile, dacă e indian, pe aici pe aproape sunt piei roşii. Un indian nu poate fi decât trimisul indienilor, e clar.

Lunganul fluieră uşor, lăsându-şi privirea să alunece gânditoare împrejur.

 Rău, foarte râu, mormăi el. Ne găsim între indieni şi habar n-avem pe unde sunt ei. Foarte uşor putem da peste o ceată, care să ne ducă scalpurile la iarmaroc. Adică de la tine nu prea au ce lua, adaugă privind chelia lui Dick.

Acesta se făcu că n-aude.

 Da. Asta cam aşa e.

 Măcar suntem în avantaj, că ştim la ce ne putem aştepta. Totuşi, grozav aş vrea să ştiu, la wigwamurile cărui trib mi s-o odihni scalpul, dac-o fi să fie.

 Greu de ghicit. Acolo, sus, în Montana de Nord, trăiesc indienii Picior Negru şi indienii Pigan.

 Nu vin ei până aici. La cotul fluviului Missouri îşi au sălaşul cei din tribul Riccarees, dar nici ei n-au ce căuta pe-aici. Rămân sioucşii. Ai auzit că în vremea din urmă ar fi dezgropat securea războiului?

 Nu!

 Acum, ce să ne mai batem capul; dar prevăzători tot trebuie să fim. Ne găsim într-un ţinut paşnic, şi dacă nu facem prostii, nu ni se poate întâmpla nimic. Haide!

Au încălecat, pornind după urme, fără să le piardă din ochi şi privind atent în toate părţile. Trecu o oră şi mai bine; soarele asfinţise şi căldura zilei scăzuse simţitor.

De la o vreme băgară de seamă că indianul lăsase calul la pas, iar într-un loc cu ridicături se părea că acesta, de oboseală, se poticnise şi căzuse în genunchi. Pitt Holbers descăleca îndată şi cercetă locul.

 Ai avut dreptate, grăsane. E un indian. A sărit jos de pe cal. Are mocasini împodobiţi cu ţepi de porc spinos. Uite un vârf de spin rupt. Şi aici... da, omul ăsta trebuie să fie încă foarte tânăr. Dacă n-o fi vreo femeie...

 Pe dracu', mormăi Dick. Femeile n-au ce căuta pe aici.

 Atunci e un tânăr de cel mult optsprezece ani.

 Asta nu-i prea bine. Ştii şi tu că la multe dintre triburile indienilor tocmai puştii ăştia sunt folosiţi ca iscoade, şi-s daţi naibii. Să fim atenţi.

Au pornit mai departe. De unde până atunci trecuseră călare prin iarbă şi printre florile preeriei, acum începuse să se ivească ici-colo câte un tufiş răzleţ, iar în depărtare se zăreau câţiva copaci. Au ajuns apoi într-un loc în care ghiciră după urme că indianul se oprise ca să-i lase calului câteva clipe de odihnă şi îşi continuase drumul pe jos, ducând calul de căpăstru. Tufişurile stânjeneau deja privirea; încât se cerea şi mai multă băgare de seamă. Pitt călărea înainte, Dick după el. Deodată, cel din urmă spuse:

 Ascultă, şobolan bătrân, să ştii că a fost un cal negru.

 De unde ştii?

 Aici, în tufiş, atârnă un fir de păr smuls din coadă.

 Îhî. Mai răcneşte-ţi tu mult concluziile pe aici, şi-o să dăm nas în nas cu nişte oameni pe care o să-i vedem numai după ce ne-au împuşcat.

 De asta nu mi-e frică. Iapa mea nu-i suportă p-ăia care vor să mă împuşte, şi-o să înceapă să sforăie îndată ce-i miroase a duşman.

Lunganul nu-l mai asculta. Îşi oprise catârul şi privea încruntat în pământ.

 Pe toţi dracii, murmură el. Aici s-a petrecut ceva.

Dick Hammerdull îşi îndemnă calul până la câţiva paşi de un tufiş, spre un loc gol. În faţa lor se ridica una din acele stânci răzleţe, des întâlnite în preerie. Urmele duceau chiar până lângă ea, apoi, deodată, se abăteau la dreapta. Cei doi văzură foarte lămurit acest lucru, şi încă ceva pe deasupra: de cealaltă parte a stâncii, alte urme. Mai numeroase, veneau din lateral peste cele ale indianului.

 Ce-ţi ciripeşte creieraşul, grăsane? întrebă Pitt.

 Că în dosul acestei stânci au poposit urmăritorii călăreţului nostru în clipa în care l-au zărit, la stai tu aici, după tufişuri! O să-mi vâr puţin nasul acolo, după colţ.

 Vezi să nu-l vâri în ţeava unei puşti!

 Nu. Pentru asta ar fi mai potrivit nasul tău. Descălecă şi lăsă frâul în mâna lunganului, apoi o luă la fugă spre stâncă. „Vulpoi şiret”, mormăi Pitt, mulţumit. „Ca să se furişeze, i-ar fi trebuit prea mult timp. Cine ar fi crezut că grăsanul e aşa de vioi!” Când ajunse după stânca, Dick se strecură încet, precaut, pierzându-se după o creastă ieşită mai în afară. Curând însă apăru iar şi-i făcu lunganului un semn, descriind cu braţul o curbă. Acesta înţelese că nu trebuie să ajungă de-a dreptul la stâncă, aşa că înainta uşor printre tufişuri, ocolit, apropiindu-se de Dick.

 Ce crezi, băi mălai-mare? Întrebă acesta, arătându-i locul dinaintea lor.

Acolo fusese un ascunziş. Pe jos, în iarbă, erau împrăştiate mai multe lopeţi şi topoare, câteva pachete mari şi mici, două ceaune, o râşniţă de cafea şi alte mărunţişuri. Urme de foc nu se vedeau.

 Ei, răspunse Pitt, cei care s-au aşezat aici aşa gospodăreşte, merită câteva ciomege pe spinare, ca nişte ageamii ce sunt. Au venit în Vest ca la picnic. Uite-aici, urmele a cel puţin cincisprezece cai, dar unul n-a fost priponit sau împiedicat.

 Chiar că merită. Ce fraieri! Sigur, nu oricine a învăţat la liceu...

 ... ca tine, completă Pitt pe dată.

 Da. Ca mine. Da' ia lasă asta! Fii atent: simt că pe aici, pe undeva, e pe cale să se petreacă o nelegiuire.

 Păi, să ne grăbim, să vedem ce putem face.

 Mult drum n-o să avem de făcut. Calul indianului e prea istovit ca să-l mai fi dus prea departe.

Încălecară din nou, mergând cu prudenţă după urme. După câtva timp, Rotofeiul opri deodată calul. Auzise glasuri şi se trase repede după un tufiş, urmat de Pitt. Amândoi erau numai urechi. Se auzeau mai mulţi bărbaţi vorbind deodată.

 Stau pe loc, spuse primul. Hai să tragem cu urechea. Priponeşte-ţi catârul, că n-oi vrea s-o fac eu şi pe asta, adaugă Dick în timp ce-şi lega iapa scurt, cu frâul de nişte arbuşti.

Se furişară în partea dinspre care veneau glasurile. Un pârâiaş puţin adânc, dar ale cărui maluri înalte arătau însă că primăvara se umple cu multă apă, le tăia calea. La un cot al acestuia se aflau nouă bărbaţi, unii în picioare, alţii trântiţi în iarbă. În mijlocul lor era un indian tânăr, legat foarte strâns de mâini şi de picioare, cu nişte curele de piele. Dincolo de apă, unde malul era mai jos, calul indianului lovea din picior şi sforăia, căci simţise prezenţa celor doi vânători. Ceilalţi cai erau în apropierea stăpânilor lor.

Aceştia, luaţi la un loc, nu prea făceau o bună impresie. Privindu-i, orice om din Vest şi-ar fi zis că are în faţă o ceată de vagabonzi, numai buni de dat pe mâna judecătorului, dacă între timp nu şi-ar lăsa din prostie scalpurile în seama indienilor.

Dick şi Pitt se tupilară după un tufiş, ascultând. Se hotăra soarta prizonierului.

 Cum îţi plac? Întrebă Rotofeiul încetişor.

 Ca şi ţie; adică deloc. Nişte mutre de-ţi vine să-i pălmuieşti. Mi-e milă de bietul tânăr indian. Din ce trib crezi că e?

 Încă nu sunt dumirit. Nu e vopsit, dar nici nu poartă alt semn deosebit. E sigur însă că el nu le-a căutat pricină. Îl luăm sub protecţia noastră?

 Se înţelege. Hai să vorbim puţin cu ei.

 Şi dacă nu vor să ne asculte?

 Vedem noi, dar să fim atenţi.

 De aceşti şmecheri nu mă tem, dar la fel te poate doborî şi glonţul unui mişel.