Alain Vanatorul - Alexandre Dumas

CUVÂNT ÎNAINTE

În poemul său Don Juan, lordul Byron spunea:

Oh, mare, tu eşti singura dragoste căreia i-am fost credincios!

Mi-am amintit adesea versul poetului englez, în ceasurile de melancolie, atunci când parcă te simţi atras de o forţă tainică şi necunoscută.

Cele mai frumoase versuri ale lui Hugo, cele mai frumoase versuri ale lui Lamartine tot mării îi sunt adresate.

De-aş fi avut norocul să fiu poet ca ei, şi nu un simplu prozator, sunt încredinţat că cele mai pasionante strofe le-aş fi închinat fie Mediteranei, cea cu rochie albastră, fie oceanului, cu mantia lui verde.

Totuşi, ca să fim sinceri, Mediterana nu poate fi socotită drept o adevărată mare; e mai degrabă un lac frumos, cu ţărmuri încântătoare. Dar oceanul, cu fluxul şi refluxul lui, cu valurile ce se desprind din continentul american şi străbat o mie opt sute de leghe sub privirea lui Dumnezeu până să ajungă în Europa, oceanul, care taie ecuatorul în două, care scaldă cei doi poli, iată adevărata mare, iată singura oglindă în stare să reflecte faţa Marelui Demiurg.

Aşadar, mie îmi place mai mult, oceanul.

Oare pentru că am dat cu ochii întâi de el? Se prea poate!

Dar am spus-o şi-o mai spun: oricât de melodios ar fi cântecul talazurilor în Golful Baia sau la Agrigento, oricât de duios ar fi murmurul valurilor care mângâie Palermo sau al lagunei care scaldă Veneţia, în locul molatecei Amfitrita, eu prefer mugetul înfundat al mării dezlănţuite în Golful Doarnenez sau vuietul tânguitor ale Mării Mânecii izbindu-se de stâncile ţinutului Calvados.

De fapt, toată coasta aceea, de la Ostende la Brest, îmi este binecunoscută. Acolo mi-am risipit cele mai frumoase zile ale tinereţii, acolo am adunat cele mai duioase amintiri.

Plaja de la Blankenberghe, ruinele de la Arques, stâncile de la Etretat, falezele de la Le Hâvre, dunele de la Courseule, recifele de la Saint-Malo, landele de la Plougerneau, toate îmi sunt la fel de binecunoscute ca şi câmpiile şi pădurile ţinutului meu natal. Am umblat de-a lungul acestui ţărm cu puşca la umăr, fie într-o bărcuţă ce mă legăna pe valuri, atunci când porneam la vânătoare de pescăruşi şi de goelanzi, fie mărşăluind pe coastă, unde îmi veneau parcă într-adins în bătaia puştii raţele sălbatice.

Ah, unde sunt zilele de la Trouville, când scriam Carol al VII-lea şi Richard Darlington!

Ah, unde sunt nopţile de la Luc, când priveam de pe celălalt mal farurile din Le Hâvre, sclipind ca două stele!

Amintiri din tinereţe, de clipe fericite, faruri mai luminoase decât farurile din Le Hâvre; ori de câte ori privesc în urmă, voi îmi luminaţi negura trecutului; şi vai! De câte ori, sătul de prezent, nesigur de viitor, nu m-am întors şi nu mă voi întoarce către voi?

Oamenii care s-au consacrat lucrărilor spiritului simt uneori imboldul, necunoscut celorlalţi semeni ai lor, de a-şi limpezi sufletul şi de a-şi împrospăta imaginaţia. Este imboldul către singurătate şi tăcere.

Pe pereţii unei chilii din mânăstirea Grande-Chartreuse am citit odată această cugetare: „În singurătate, natura vorbeşte cu sufletul omului; în tăcere, omul vorbeşte cu sufletul naturii.”

Cine altul decât poetul ar putea simţi mai adânc nevoia acestei tainice comunicări?

Şi care este cea mai tainică dintre singurătăţi?

Aceea a valurilor.

Dintre toate tăcerile, care e cea mai grăitoare?

Aceea a mării.

De câte ori nu mi s-a întâmplat ca, fără o anume pricină, fără să pot da măcar o explicaţie raţională plecării mele, să părăsesc pe neaşteptate Parisul şi să alerg să ocup un loc într-o diligenţă sau într-un vagon de tren, strigând:

— La Dieppe! La Le Hâvre! La Trouville! Sau la Délivrande!

Mă duceam la marginea mării să regăsesc nepreţuita mea singurătate; mă duceam să-i cer mării poetica ei linişte; mă duceam s-o rog să asculte ce aveam să-i spun, s-o întreb dacă nu avea ceva să-mi răspundă.

Şi de fiecare dată mă întorceam mai puternic; adunasem infinitul în suflet, nemărginirea în imaginaţie.