Mustangul Negru - Karl May

 Capitolul I – Metisul.

 Era o furtună groaznică şi o ploaie deasă biciuia pădurea seculară. Vârfurile brazilor se aplecau adânc, şiroaie de apă se scurgeau de pe tulpinile uriaşe şi se uneau la rădăcini, întâi în pârâiaşe, devenind apoi râuleţe din ce în ce mai mari, care se aruncau din stâncă, în stâncă, făcând nenumărate cascade, spre prăpastie, ca apoi, jos, în valea îngustă, să fie înghiţite de fluviul peste măsură de umflat. Se făcuse noapte. Dincolo de prăpastie, în fiecare clipă bubuia câte un tunet mânios şi ploaia cădea atât de des, încât, oricât de puternic lumina fulgerul de fiecare dată, nu se putea zări la cinci paşi.

 Îngrozitoarea furtună pătrunsese până sus, în pădurea seculară şi peste stâncile fluviului, totuşi nu ajunsese până în prăpastie, unde uriaşii brazi stăteau neclintiţi în întunericul nopţii. Nici acolo însă nu era linişte, căci apele fluviului vâjâiau şi mugeau atât de furios, încât numai o ureche neobişnuit de fină ar fi putut auzi că doi călăreţi singuratici veneau în susul apei. De văzut însă nu-i putea vedea nimeni.

 Dacă ar fi fost ziuă, fără îndoială că cei doi ar fi atras asupra lor privirea uimită a oricărui trecător şi nu atât prin îmbrăcămintea sau echipamentul lor, cât prin faptul că amândoi erau de o înălţime înfricoşătoare. Ar fi trebuit să cauţi mult şi bine în toată lumea ca să mai găseşti alţi doi la fel de lungi şi de uscaţi.

 Unul dintre ei era blond-deschis, cu capul mic, nespus de caraghios pentru înălţimea sa. Între doi ochi mici ca de şoricel, avea un năsuc cârn, care ar fi stat mult mai bine pe faţa unui copilaş de patru ani şi care, în nici un caz, nu se potrivea cu gura nesfârşit de largă, aproape de la o ureche la alta. Omul n-avea barbă şi lipsa asta părea să fie din naştere, căci peste faţa lui netedă ca de femeie, mai mult decât sigur, briciul nu trecuse niciodată. Purta o bluză de piele ce îi atârna de pe umerii înguşti ca o manta legată în falduri, pantaloni strâmţi peste nişte picioare de cocostârc, cizme până la genunchi şi o pălărie de paie, a cărei margine se pleoştise, iar ploaia, ce nu mai contenea, curgea în jurul ei în şiroaie. În spate îi atârna, întoarsă cu gura în jos, o armă cu două ţevi. Calul pe care călărea era o gloabă voinică şi ciolănoasă ce avea cu siguranţă cincisprezece primăveri în urma sa, dar care, după toate semnele, mai avea de trăit tot aşa de zdravănă, încă pe-atâta.

 Celălalt călăreţ avea părul închis şi purta o căciulă ponosită. Faţa îi era foarte lungă şi îngustă şi, tot aşa, foarte lungi şi înguste îi erau nasul, gura şi mustaţa, un fir de aţă ale cărei capete aproape că le puteai lega după urechi. Corpul lui de peste doi metri, era, invers ca la tovarăşul său de drum: strâmt în partea de sus şi foarte larg jos. Din pricina aceasta pantalonii ce-i purta erau foarte largi şi cu multe cute, iar haina de pâslă extrem de îngustă. Şi el avea o armă cu două ţevi. Că amândoi mai aveau câte un revolver şi câte un cuţit, asta se înţelege de la sine. El călărea un, mustang de nădejde, a cărui zi de naştere se repetase cam tot de atâtea ori ca şi a celuilalt cal.

 Niciunul dintre cei doi călători nu se plângea nici de drum, nici de ploaia torenţială. Ca să caute şi să găsească drumul, ei se lăsaseră în seama cailor lor ageri şi experimentaţi; iar în ce priveşte ploaia, nici nu le păsa, pentru că dincolo de piele nu le putea pătrunde, iar de acolo trebuia oricum să se scurgă.

 Cu toate tunetele şi fulgerele neîntrerupte şi cu toată apropierea primejdioasă de malurile fluviului răscolit şi zbuciumat, ei vorbeau nepăsători, de parcă ar fi călătorit în lumina zilei, pe o câmpie întinsă şi însorită.

 Cine i-ar fi putut însă vedea s-ar fi mirat că cei doi călători, cu tot întunericul, se observau foarte atent, căci se cunoşteau numai de o oră şi în Vestul Sălbatic o neîncredere iniţială este întotdeauna un lucru de înţeles. Se întâlniseră puţin după căderea nopţii şi începutul furtunii, în susul fluviului. Atunci au aflat că amândoi voiau să ajungă chiar în aceeaşi zi la Firwood-Camp2 şi se înţelegea de la sine că nu erau să călătorească singuri, ci împreună.

 Despre numele şi situaţia lor nu se întrebaseră, căci convorbirea ce-o avuseseră până acum fusese despre chestiuni străine de persoanele lor. Deodată răsună un trăsnet bubuitor, cu prelungiri numeroase şi fulgere repetate izbucniră orbitoare peste abisul îngust. Atunci cârnul cel blond exclamă:

 — Bless my soul! 3 A dracului furtună! Ca acasă, la moştenirea Timpe!

 La ultimele cuvinte, celălalt opri involuntar calul şi deschise gura ca să pună repede o întrebare. Se răzgândi însă şi-şi mână calul mai departe. Îşi amintise că la Vest de Mississippi nu trebuie să fii neprevăzător.

 Convorbirea fu continuată, bineînţeles cam monosilabic, după cum îngăduiau locul şi situaţia. Fluviul făcea o cotitură adâncă spre partea unde se aflau cei doi călăreţi, în acest loc, apa surpase malul. Calul celui blond nu putu să ocolească repede, lunecă pe pământul şubrezit şi se prăvăli; din fericire nu prea adânc. Călăreţul îl smuci în sus, îi dădu pinteni şi, cu o săritură îndrăzneaţă, fu din nou pe pământ zdravăn.

 — Good god! 4, zise el. Sunt destul de ud de ploaie; ce-mi mai trebuia şi-o astfel de baie? Puteam să mă înec. Aproape ca atunci, la moştenirea Timpe!

 Îşi luă o distanţă sigură de fluviu şi călări înainte. Tovarăşul său îl urmă în tăcere o vreme, apoi întrebă:

 — Moştenirea Timpe? Ce nume-i ăsta, sir?

 — Nu ştiţi? Fu răspunsul.

 — Nu.

 — Hm! Extraordinar! Toţi cunoscuţii şi prietenii mei îl ştiu!

 — Uitaţi că e mai puţin de o oră de când ne-am văzut pentru prima oară?

 — Adevărat! Atunci negreşit că nu puteţi şti ce este moştenirea Timpe. Poate însă c-o să aflaţi.

 — Poate?

 — Da, dacă rămânem mai mult timp împreună.

 — Şi dacă aş afla-o chiar de pe acuma, sir?

 — Acum? De ce?

 — Pentru că eu mă numesc Timpe.

 — Ce? Cum? Vă numiţi Timpe? Timpe e numele dumneavoastră?

 — Da.

 — Wonderful! 5 Caut un Timpe de ani şi ani, pretutindeni, peste toţi munţii şi în toate văile, la răsărit şi la soare-apune, ziua şi noaptea, prin arşiţă şi prin ploaie, iar acum, după ce-mi pierdusem de mult speranţa să-l găsesc, călăreşte pe furtuna asta lângă mine şi aproape să mă lase să mă înec în frumuseţea asta de fluviu, fără să-mi spună cine e!

 — Mă căutaţi pe mine? Întrebă însoţitorul său uimit. De ce?

 — Ei! Pentru moştenire! Pentru ce alta?

 — Moştenire? Hm! Dar cine sunteţi, în definitiv, sir?

 — Sunt tot un Timpe.

 — Tot un Timpe? De unde?

 — De dincolo.

 — Din Germania?

 — Desigur! Poate un Timpe să se nască în altă parte?

 — Totuşi se poate, căci eu, de exemplu, m-am născut aici, în Statele Unite.

 — Dar din părinţi germani?

 — Tatăl meu a fost german.

 — Astfel că limba germană vă este cunoscută?

 — Da.

 — Ei, atunci vorbeşte germana când ai un german în faţa ta.

 — Ei, sir, mai domol, mai domol! Că doar n-am ştiut că eşti german!

 — Dar acum ştii. Sunt german, sunt adică un Timpe şi cer ca germanul să vorbească cu mine nemţeşte.

 — În ce oraş te-ai născut?

 — Mă trag din Hof, din Bavaria.

 — Aici nu prea ne potrivim, căci eu mă trag din Plauen, din Voigtland.

 — Oho! Nu ne potrivim? Şi tatăl meu se trage din Plauen şi s-a mutat de acolo în Hof.

 Bărbatul cel brun îşi opri calul. După un trăsnet puternic, ploaia încetase deodată şi norii fuseseră împrăştiaţi de furtună. Printre ei, se vedeau, deasupra, pete senine, albastre, de cer şi cei doi bărbaţi putură să-şi cerceteze reciproc figurile.

 — S-a mutat din Plauen în Hof? Întrebă el. Atunci desigur că nu-i numai posibil ci şi foarte probabil că suntem rude. Ce-a fost tatăl dumitale?

 — Armurier şi eu tot aşa.

 — Se potriveşte, se potriveşte! Asta e o întâlnire miraculoasă! Dar să nu ne oprim aici, furtuna poate să se întoarcă cu uşurinţă şi mai avem înainte partea cea mai grea a văii; să întrebuinţăm pentru ea vremea îmbunătăţită de acum. O să putem vorbi mai bine mai încolo, când vom ajunge la locul hotărât. Aşadar, haide, sir sau vere, dacă aşa-ţi place mai mult!

 Ei călăriră mai departe. Valea deveni curând atât de îngustă că rămase numai puţin spaţiu între fluviu şi peretele vertical al stâncii. Şi acest spaţiu nu era acoperit cu ierburi, ci cu o mulţime de tufişuri printre care caii erau mereu siliţi să treacă. Dacă furtuna n-ar fi încetat şi ar fi rămas întunecimea de mai înainte, le-ar fi fost imposibil să meargă mai departe.

 Aşa a fost o bună bucată de drum, până când valea se lărgi iarăşi, ca după o jumătate de oră să formeze din nou un defileu îngust, de data asta nu atât de lung, ajungând foarte curând la locul numit Firwood-Camp, pentru că aici nu existau decât brazi, ce se ridicau spre cer ca nişte uriaşi.