Seria Pardaillan - Volumul 4 - Fausta invinsa - Michel Zevaco

I

BICIUIREA LUI ISUS

O mulţime de oameni se adunaseră în piaţa Grève. Aşteptau plecarea marii procesiuni organizate pentru a duce regelui Henric al III-lea plângerile bunului oraş Paris.

Pentru marea majoritate a parizienilor, asta însemna împăcarea regelui, cu capitala sa.

Pentru o altă categorie, mai puţin numeroasă şi care avea cunoştinţă de anumite proiecte al monseniorului de Guise; asta însemna să i se vâre frica în oase lui Henric al III-lea şi să se obţină din partea lui, cu preţul supunerii Parisului şi al căinţei sale pentru ziua Baricadelor, un război nemilos împotriva hughenoţilor, adică exterminarea lor.

Pentru o a treia categorie, asta însemna să se pună mâna pe rege şi să i se ia tronul, după ce mai înainte i se va tunde părul.

În sfârşit, pentru o a patra categorie, care se reducea la o duzină de iniţiaţi, asta însemna uciderea lui Henric al III-lea.

Nu numai piaţa Grève era neagră de lume, dar şi străzile dimprejur gemeau de târgoveţi care, cu un baltag într-o mână şi cu o lumânare în alta, se pregăteau să pornească în procesiune până la Chartres.

Călătoria spre Chartres, ţinând seama de încetineala cu care se mişca un asemenea exod, trebuia să dureze patru zile. Ducele de Guise pusese crainici să strige că pregătise trei popasuri de-a lungul drumului şi că, la fiecare popas, se vor înjunghia cincizeci de boi şi două sute de oi pentru hrana norodului drumeţ.

În ziua aceasta deci, pe la ora nouă de dimineaţă, clopotele parohiilor din Paris prinseră să bată. În piaţa Grève veniră să se înşiruie, pe rând, delegaţii primăriei, reprezentanţii feluritelor biserici, apoi breslele, şirurile de călugări, cum ar fi cistercienii, capucinii şi, în sfârşit, penitenţii albi.

Printre rândurile fără de sfârşit ale lumânărilor şi archebuzelor, în această procesiune se vedeau lucruri minunate. Mai întâi cei doisprezece apostoli în carne şi oase, îmbrăcaţi cu veşmintele care se purtau pe vremea lui Isus Hristos, şi câţiva soldaţi romani ducând uneltele patimilor lui Isus.

Într-adevăr, însuşi Isus Hristos era reprezentat prin Henri de Bouchage, duce de Joyeuse, care îmbrăcase rasa de capucin sub numele de fratele Anghel şi care, mai târziu, avea să-şi lepede anteriul pentru a se război, ca apoi să intre din nou în călugărie.

Ducele de Joyeuse, deci, sau fratele Anghel, cum doriţi, purta pe umeri o cruce care, din fericire, era de carton. Pe cap, o cunună de spini tot din carton zugrăvit şi, în jurul gâtului, printr-un anacronism bizar, mătăniile celor din Sfânta Ligă Catolică.

În spatele lui Joyeuse deghizat în Hristos, veneau doi voinici care îl biciuiau sau se prefăceau că îl biciuiesc, ceea ce îndemna norodul să scoată strigăte de revoltă. Şi revolta asta, adevărată sau prefăcută, căpăta proporţii de furie când, printr-un anacronism încă şi mai bizar (dar nimeni nu lua în seamă asemenea amănunte), cei doi biciuitori strigau din douăzeci în douăzeci de paşi:

— Astfel s-au purtat hughenoţii cu Domnul nostru Isus Hristos!

— Moarte nelegiuiţilor! răspundea mulţimea.

La vreo douăzeci de paşi în urma lui Isus, sau a fratelui Anghel, sau a ducelui de Joyeuse, mergeau alături patru penitenţi care, ţinându-se de braţ, cu capul plecat şi gluga trasă peste faţă, băteau la ochi prin mătăniile enorme şi prin smerenia lor nemaipomenită. Puţin câte puţin dezordinea dând iama în rândurile procesiunii, cei patru penitenţi se pomeniră în cele din urmă în spatele lui Isus în clipa când acesta, cu glas tunător, striga:

— Fraţilor! Moarte hughenoţilor care m-au biciuit!...

Ovaţii salutară aceste cuvinte ale lui Hristos care, ştergându-şi sudoarea ce-i şiroia pe frunte, spuse mai departe:

— Întrucât mergem să-l vedem pe Irod...

— Pe rege! întrerupse un glas poruncitor. Spune: pe rege, jupâne, fiindcă Parisul doreşte împăcăciune cu majestatea-sa!

— E-adevărat, domnule de Bussi-Leclerc! zise Isus Hristos. Deci, fraţilor, întrucât mergem să-l vedem pe rege, mai înainte de toate trebuie să-i cerem să-i trimită la plimbare pe lefegiii lui!...

— Bine spus, întări Bussi-Leclerc. Moarte celor Patruzeci şi cinci!

— La moarte! La moarte! îngână gloata penitenţilor.

Procesiunea se întindea pe o lungime de o leghe. Cu mult înaintea acestei turme, de Guise, Mayenne şi fratele lor, călare şi înconjuraţi de vreo cincizeci de gentilomi înarmaţi până în dinţi, vorbeau în şoaptă despre lucruri tainice.

În ce-i priveşte pe cei patru penitenţi, despre care am pomenit, vorbeau între ei fără teamă.

— Ia spune, Chalabre, zicea unul dintre ei, l-ai auzit pe fratele Anghel?

— Tare mă mai mănâncă palmele să-i rup puţin coastele jupânului Isus!

— Te-ai întremat, dragul meu Loignes?... Şi rana?

— Ei! Lovitura a fost bine dată. Ducele, dragul de el, când loveşte n-o face cu mâna moale. Am crezut că mor. Oricum, vreau ca de Guise să, primească din mâna mea aceeaşi lovitură pe care mi-a dat-o!...

— Eşti nerecunoscător, Loignes! zise Monisery. Cum am îi ieşit noi din Paris dacă n-ar fi avut el ideea să meargă în procesiune pentru a-l vedea pe rege?...

— Da, bombăni Loignes. Se duce la Chartres să-i ceară regelui capetele noastre!

— Şi să le dăruiască apoi lui Bussi-Leclerc şi lui Joyeuse! continuă Sainte-Maline.

— Domnilor, zise Chalabre, Joyeuse a strigat adineauri: "Moarte Lefegiilor!" Bussi-Leclerc a strigat: "Moarte celor Patruzeci şi cinci!"... Joyeuse este un păcătos nebun şi nu merită nici măcar o împunsătură de pumnal. Insă Leclerc nu va apuca să ajungă la Chartres. Ne-am înţeles?

— Ne-am înţeles! răspunseră ceilalţi trei.

Lăsându-i pe cei patru spadasini — patru dintre Lefegii lui Henric al III-lea — să-şi urzească planurile de răzbunare şi de omor, să ne întoarcem la fantastica procesiune care se îndrepta spre Chartres şi să ajungem din urmă o litieră închisă, care venea la câteva sute de prăjini în urma coloanei..

Litiera era înconjurată de zece călăreţi. Înăuntru se aflau două femei: Fausta şi Marie de Montpensier.

— Şi omul? întrebă Fausta în clipa când noi ne apropiem de litieră.

— S-a amestecat în mulţimea penitenţilor şi merge în tăcere.

— Eşti sigură că acest călugăr se află în rândurile procesiunii? stărui Fausta.

— L-am văzut, răspunse ducesa, l-am văzut cu ochii mei.

— Pardaillan nu m-a minţit, suspină Fausta. Jacques Clement, liber, merge spre împlinirea destinului său. Ce mai! Valois este condamnat. Acum nimic nu-l mai poate scăpa...

— Ce spuneţi, frumoasa mea suverană? Mi se pare că aţi rostit un nume... numele domnului de Pardaillan...

— Da! spuse Fausta, privind-o drept în faţă pe ducesă.

— Vedeţi, fratele meu şi gentilomii lui rostesc adesea numele acesta de vreo trei sau patru zile...

— Ei bine, dacă doreşti ca fratele domniei-tale să nu mai rostească acest nume...

— Eu? Puţin îmi pasă! zise Marie râzând.

— Da, domniei-tale puţin îi pasă. Dar e nevoie ca ducele de Guise să aibă mintea neîmpovărată de gânduri pentru ceea ce se va înfăptui. Şi, pentru a-i despovăra mintea...

— Ce-i de făcut? întrebă Marie.

— Spune-i, trimite-i veste, de îndată ce vom intra în Chartres, că Pardaillan e mort!... Şi, spre a nu avea nici o îndoială, spune-i că eu l-am ucis...

Rostind aceste vorbe, Fausta plecă fruntea şi închise ochii, dând parcă de înţeles că doreşte să se închidă în gândurile ei. Şi aceste gânduri ale ei erau de bună seamă funebre, întrucât chipul neclintit părea că oglindeşte moartea.

Personajele noastre sunt deci astfel împărţite: în fruntea acestui şarpe lung alcătuit de gloata, care mărşăluia pe drum, un grup de călăreţi: de Guise, fraţii săi, gentilomii săi. Alături de el, Maineville nepăsător şi Maurevert neliniştit. Bussi-Leclerc supraveghează procesiunea, fără îndoială, deoarece îi străbate rândurile şi este văzut când într-un loc, când în altul.

Apoi, în urma acestei bande de seniori, la o oarecare distanţă. Începe procesiunea.

Apoi, aproape la coada coloanei, un călugăr merge singur, cu gluga trasă peste faţă, strângând în mâini, la piept, un pumnal lung: este Jacques Clément.

În sfârşit, foarte în urmă, vine litiera Faustei.

După a treia zi de mers, procesiunea se odihni în satul Latrape, unul dintre popasurile organizate de domnul Cruce, însărcinatul cu încartiruirea acestui exod. Penitenţii ajunseră în sat pe la ora patru şi, de îndată, se aşezară la masă, adică năvăliră pe o pajişte întinsă unde se lungiră pe iarbă.