Testamentul Incasului - Karl May

ESPADA

 „Corrida de toros, corrida de toros!” răsuna glasul crainicilor care, împodobiţi cu cocarde şi panglici multicolore, străbăteau oraşul Buenos Aires în lung şi în lat.

 Corrida de toros, lupta cu taurii, era de câtva timp evenimentul comentat cu mare lux de amănunte în toate gazetele oraşului.

 Corrida de toros forma subiectul de discuţie în toate localurile publice şi particulare.

 Corrida de toros înflăcărează pe orice spaniol, ca şi pe orice ins în vinele căruia curge măcar o picătură de sânge latino-american. Puţin îi pasă de adversarii distracţiei sale favorite, de cei care susţin că e vorba de un sport imoral şi în toate privinţele reprobabil. Spaniolul arde de nerăbdare să-şi găsească un loc, să chiuie bucuros la vederea animalului torturat şi, încântat peste măsură, să uite de sine şi de tot când taurul îndârjit şi fără teamă spintecă burta unui cal sau ia în coarne pe vreunul din toreadori.

 Da, corrida de toros! De câtă vreme nu se mai văzuse la Buenos Aires o corrida! De când nu se mai auzise în Plaza de toros nechezatul cailor, mugetul taurilor, strigătele luptătorilor, aclamaţiile mulţimii! Trecuseră ani de la ultimul spectacol de acest gen şi vina o purta grava situaţie politică a ţării.

 Războiul în care Lopez, dictatorul paraguayan, târâse Confederaţia Argentinei, costase până atunci 40 de milioane de dolari şi 50 de mii de morţi pe câmpul de luptă, fără a mai vorbi de cele 200 de mii de victime ale holerei, rezultat al mizeriei provocate de război. Nimeni nu se mai gândea la petreceri. Armata Confederaţiei se afla în permanentă inferioritate faţă de trupele lui Lopez. Dar, în săptămâna precedentă, un succes remarcabil îi aduse lauda întregii ţări. Izbânda fusese sărbătorită la Buenos Aires prin iluminaţii şi alaiuri festive. Şi pentru a fi pe placul populaţiei, Sarmiento, preşedintele nou ales, găsi nimerit să îngăduie organizarea unei lupte cu tauri.

 Deşi pregătită la repezeală, această corrida de toros avea să devină extrem de pasionantă datorită unui anume concurs de împrejurări, îndreptăţind astfel aşteptările mulţimii.

 Buenos Aires număra mulţi toreadori faimoşi pe care nici un taur nu reuşise încă să-i doboare. Mânaţi de invidie şi gelozie, toţi aceştia râvneau să-şi dovedească superioritatea unul faţă de celălalt, să arate că ei sunt mai puternici, mai dibaci.

 Când deodată se ivi acolo un străin, un spaniol din Madrid. Descinsese cu câteva zile în urmă la hotelul „Labastie” şi, din primul moment, ceruse permisiunea de a concura la întrecere. Când îşi rosti numele, domnii din comitet aprobară bucuroşi, căci bărbatul cu pricina nu era nimeni altul decât însuşi señor Crusada, cel mai vestit espada din regatul spaniol.

 Suficient pentru ca întreaga populaţie a oraşului să se pună în mişcare! Şi totuşi avea să se întâmple ceva şi mai senzaţional. Adică se mai prezentară doi señores ale căror oferte stârniră la culme interesul mulţimii. Unul era posesorul unor mari cirezi de vite. Investise cu câtva timp în urmă sume considerabile pentru achiziţia unui număr de bizoni nord-americani în vederea încrucişării lor cu vite de rasă autohtonă. Dar bizonii se dovediseră atât de sălbatici, de neîmblânziţi, încât stăpânul lor îi meni exterminării. Oferi deci în mod gratuit pe cel mai masiv dintre aceşti bizoni pentru corrida ce avea să se desfăşoare. Animalul urma să lupte în arenă alături de taurii obişnuiţi.

 Celălalt señor era proprietarul unei hacienda1 din regiunea San Nicolas. Peonii, adică argaţii lui, săpând şanţuri circulare şi pândind apoi cu dibăcie, avuseseră norocul unic să prindă de viu şi nevătămat un jaguar ce dădea târcoale turmelor de oi. Fiara n-au omorât-o, nădăjduind s-o vândă unui eventual cumpărător. Şi acum stăpânul haciendei propunea să aducă jaguarul în oraş şi să-l ofere în dar comitetului.

 E lesne de imaginat că toate aceste împrejurări, prezenţa faimosului espada madrilez, ca şi perspectiva înfruntării cu bizonul şi cu jaguarul, atrăgeau în chip deosebit atenţia publicului şi, în primul rând, a luptătorilor băştinaşi. Aceştia se numesc de obicei toreadores sau toreros, cuvânt care provine din toro, taur pe spaniol este şi se împart în mai multe categorii, având fiecare o anume sarcină şi specialitate. Primii sunt picadorii, care se avântă călări şi hărţuiesc taurii cu suliţele. Apoi chulos, numiţi şi banderilleros, care, mânuind eşarfe viu colorate, atrag atenţia taurilor asupra lor şi le înfig în ceafă nişte vergele cu cârlig ascuţit la capăt, în sfârşit espadas, adevăraţii luptători, care încearcă să răpună taurul cu spada, de unde şi numele. În plus mai sunt şi matadorii – de la matar, a măcelări. Aceştia nu fac parte de fapt dintre luptători. Sunt un fel de argaţi ai arenei. Când taurul nu a fost lovit mortal, ci numai doborât la pământ, ei aleargă şi îi dau lovitura de graţie.

 Aşadar, crainicii străbăteau străzile din Buenos Aires vestind lumea că spectacolul va avea loc a doua zi. Din când în când se opreau din mers ca să anunţe cu glas tunător programul şi alte amănunte. Negustorii care şi-o puteau îngădui trăgeau repede oblonul, închideau prăvăliile şi se duceau la restaurant, la cafenea, la confiteria, ca să comenteze acolo evenimentul. Confiteria, ca şi la noi, nu oferă decât îngheţată şi prăjituri.

 „Café de Paris”, cel mai elegant local de întâlnire din Buenos Aires, gemea de consumatori; nu mai era nici un locşor liber. O mare animaţie domnea la toate mesele, dar mai ales la una din ele către care se îndreptau privirile celorlalţi clienţi. Căci în jurul ei şedeau cei trei espadas argentinieni care aveau să-şi arate a doua zi măiestria în arenă.

 Cu toată invidia ce-i învrăjbea, dumnealor erau unanim de acord că membrii comitetului săvârşiseră o greşeală gravă acceptându-l pe spaniol. Îşi propuneau chiar să facă tot posibilul ca să-i întunece faima de care se bucura. Unul, mai ales, care conducea discuţia, dădea depline asigurări că va doborî din prima lovitură bizonul nord-american şi întru aceasta era gata să pună rămăşag cu oricine şi pe oricât.

 În preajma lor, la o altă masă, şedeau patru domni îmbrăcaţi cu mult gust, dintre care unul atrăgea în mod deosebit atenţia. Era de statură aproape uriaşă. Deşi nu părea trecut cu mult peste cincizeci de ani, avea capul cărunt şi o barbă albă ca zăpada, lungă şi deasă. Din pricina obrajilor arşi de soare putea fi luat drept un gaucho sau, în orice caz, drept un om dedat vieţii în aer liber, într-o pampa sau chiar în sălbăticie. Dar eleganţa costumului său croit după cel mai nou model parizian sugera contrariul. Comesenii, trei la număr, aveau chipuri la fel de bronzate. Unul din ei vorbi:

 L-ai auzit pe palavragiul ăsta, Carlos?

 Bărbosul confirmă din cap.

 Şi ce zici?

 Cel numit Carlos ridică din umeri şi un zâmbet rece, superior, îi apăru în colţul gurii.

 Sunt cu totul de părerea ta, reluă primul. Nu e joacă să răpui cu spada un taur de pe-aici înainte de a-l istovi de tot. Tu, care ai trăit atâţia ani în America de Nord şi te-ai ocupat ce vânătoarea de bizoni, ştii prea bine ce înseamnă un asemenea animal. Nu văd cum espada ta ar putea să-şi ţină făgădui ala.

 Cred şi eu. Nu se omoară bizonii cu gura.

 Rostise aceste cuvinte mai tare decât ar fi vrut. Espada îl auzi şi ţâşni de pe scaunul lui. Se apropie de masa celor patru şi zise pe un ton aproape poruncitor:

 Señor, n-aţi vrea să-mi spuneţi cum vă cheamă?

 Uriaşul cu barba albă îl măsură din ochi cu mare indiferenţă, apoi răspunse calm:

 De ce nu?! Însă după ce voi fi cunoscut mai întâi numele dumitale.

 Numele meu e vestit în lung şi în lat. Mă cheamă Antonio Perillo.

 Ochii străinului licăriră o clipă foarte ciudat, dar, coborându-şi pleoapele, omul vorbi pe acelaşi ton liniştit:

 Numele meu nu e chiar atât de faimos. Mă cheamă Hammer.

 Nume nemţesc?

 Da.

 Sunteţi neamţ?

 Desigur.

 Atunci păziţi-vă gura când ie vorba de chestiuni locale! Eu sunt un porteno, aţi înţeles?

 Rostise cuvântul apăsat, plimbându-şi privirea trufaşă pe chipul interlocutorului său.

 Portenos îşi spun locuitorii băştinaşi ai ţării, spre deosebire de imigranţi.

 Perillo crezuse că astfel va face mare impresie, dar se înşela. Uriaşul părea că nici nu cunoaşte semnificaţia acestui termen. Drept care espada continuă pe un ton şi mai arogant:

 V-aţi referit cu dispreţ la persoana mea. Vă retrageţi cuvintele?

 Nicidecum. Am spus că un bizon nu poate fi ucis cu gura şi, pentru că aşa mi-e felul, nu susţin decât ceea ce ştiu.

 Carracho! Asta-i bună! Eu, cel mai de seamă luptător din această ţară, să rabd batjocura unui neamţ! Mă rog, ce-ai spune dumneata dacă ţi-aş cere să ne măsurăm cu spada?

 Nimic, nimic n-aş spune, fiindcă nu m-aş sinchisi deloc, răspunse Hammer, sprijinindu-se de speteaza scaunului şi aruncând celuilalt o privire care însemna orice în afară de teamă.

 Aceasta îl stârni şi mai mult pe argentinian. Cu ochii scăpărând, făcu încă un pas, ridică braţul ca pentru a lovi şi strigă:

 Cum, nu retragi ofensa şi nu-mi dai satisfacţie?

 Nu.

 Bine! Atunci eşti un infam, un laş. Na!

 Şi îşi porni pumnul către obrazul lui Hammer. Dar acesta pară lovitura cu braţul ridicat. Ţâşni în picioare, îl prinse pe agresor de ambele mâini, îl imobiliza şi, ridicându-l ca pe o minge, îl izbi de perete, încât îi trosniră oasele.

 Toţi cei de faţă se ridicară de la locurile lor, curioşi să vadă urmarea. Perillo, ca de altfel şi ceilalţi consumatori, nu purta haine obişnuite în pampa şi nu era de aşteptat să aibă vreo armă sub costumul lui franţuzesc. Totuşi, după ce-şi reveni din zdruncin, băgă mâna sub veston, scoase la iveală un cuţit lung şi urlând de furie, se repezi la uriaş. Acesta nici nu se mişcă din loc, ci doar îl ţintui pe adversar cu privirea şi, fulgerător, îi apucă braţul înarmat răsucindu-l în aşa fel, încât agresorul ţipă de durere şi scăpă din mână cuţitul. Apoi Hammer îl somă:

 Astâmpără-te, Perillo! Cu mine nu-ţi merge! Ne aflăm la Buenos Aires, nu în Salina Mare del Condor. Ai înţeles?

 Vorbind, îl pironea cu privirea de parcă ar fi vrut să-i pătrundă până în fundul inimii. Perillo se dădu îndărăt şi îl măsură speriat. Era palid, de-o paloare cadaverică. Teama îi tulburase ochii, glasul şi tremura.

 Salina del Condor? întrebă el. Ce-i cu asta? Nu cunosc.

 Lasă că ştii tu prea bine. Ţi se vede pe faţă.

 Nu înţeleg nimic. Nu am avut nici o legătură cu dumneavoastră…

 Ai şi motive temeinice să nu pricepi, Antonio Perillo! Deci fii atent!

 Băgă mâna în buzunar, zvârli pe masă câteva bancnote pentru consumaţie, îşi lua pălăria din cuier şi se îndreptă spre uşă, fără ca nimeni să cuteze a-i sta în drum. De cum se ridică în picioare, toţi îşi dădură seama că n-ar fi plăcut lucru să te încaieri cu acest Goliath. Cei trei însoţitori plecară şi ei.

 Abia după ce uşa se închise în urma lor, Perillo îşi regăsi curajul. Căută să-şi prezinte înfrângerea într-o lumină mai favorabilă, căci unul dintre amici îl cam lua în râs:

 Măi ce ruşine, Antonio! Ţi-ai găsit naşul!

 Poftim, aleargă tu şi măsoară-te cu el! Ăsta-i uriaş, dom'le, cine se încumetă…

 O fi, însă te-a tutuit. Şi cu ce dispreţ! Iar tu? După ce că înghiţi găluşca, îi mai şi vorbeşti cu dumneavoastră ca la început.

 Nici n-am băgat de seamă că m-a tutuit.

 Şi cu Salina del Condor, mă rog… Ce-a vrut să spună?