Un bal mascat - Alexandre Dumas

Am dat ordin majordomului să spună că nu sunt acasă pentru nimeni în următoarele ore, unul dintre prietenii mei a insistat în mod deosebit.

Servitorul meu mi-a spus că dl Antony R… a descoperit în spatele livrelei lui Iosif, pelerina mea neagră. Era probabil, prin urmare, ca purtătorul acesteia, la rândul său să fie acasă. Prin urmare era imposibil să mă mai ascund:

— Foarte bine! Lasă-l! am spus cu voce tare. Ducă-se la dracu’! am spus în şoaptă.

Când lucrez, doar femeia pe care o iubesc poate să mă întrerupă fără a primi o pedeapsă, pentru că, într-o anumită măsură, aceasta este întotdeauna cumva inconştientă în ceea ce face.

Prin urmare, l-am primit pe jumătate furios pe autorul întreruperii muncii mele, mai ales că eram în unul din momentele de inspiraţie. L-am văzut atât de palid şi desfigurat, încât primele cuvinte cu care m-am adresat au fost următoarele:

— Ce ai? Ce s-a întâmplat?

— Oh! Lasă-mă să respir, a spus el. Îţi voi spune, dar ce spun! Vei crede cu siguranţă că e un vis sau că sunt nebun.

El s-a aruncat pe o canapea şi a lăsat capul în mâini.

Mă uitai surprins la el, părul îi era ud, cizmele şiroiau de apă, genunchii şi partea inferioară a pantalonilor lui erau acoperite de noroi. M-am uitat pe fereastră şi l-am văzut pe vizitiul său stând liniştit în cabrioletă. Nu am înţeles nimic.

El a văzut surprinderea mea.

— Am fost în cimitirul Père-Lachaise, a spus el.

— La ora zece?

— Am fost acolo la şapte… Doamne ce masquerade! La naiba!

Nu mi-am putut da seama de relaţia care ar putea fi între „o mascaradă” şi cimitirul Père-Lachaise. Aşa că încurcat m-am îndreptat spre cămin, am scos o ţigară din tabachere, am frecat-o între degetele mele, am luat un tăciune, am aprins-o cu răbdare, an tras un fum şi apoi trasei în foc o flegmă spaniolă.

Când am terminat, m-am întors spre Antony, care aştepta foarte recunoscător pentru faptul că nu am reacţionat ca de obicei, ci l-am urmărit cu atenţie.

Am făcut un semn de mulţumire şi l-am condus spre uşă, dar el a refuzat mâna mea.

Din partea mea vizita se terminase, m-am aplecat şi i-am făcut semn cu ţigara, Antony m-a oprit.

— Alexandre, a spus el, ascultă-mă, te rog.

— Dar de un sfert de oră eşti aici şi eu nu ai spus nimic.

— Oh! Rareori trăieşti aşa o aventură!

M-am aşezat, am pus ţigara mea în scrumieră şi am împreunat braţele mele, ca un om resemnat care abia acum începe să creadă că are de-a face cu un nebun.

— Îţi aminteşti Balul Operei, unde te-am întâlnit? a spus el după o clipă de tăcere.

— La ultimul l-a care am fost erau mai mult de 200 de oameni?

— Acela! Iniţial am plecat cu intenţia de a merge la Variety, unde am auzit că se juca ceva curios pentru timpul nostru, în mod ciudat soarta m-a împins în alt loc. Oh! După cum ai văzut şi tu, era o adevărată paradă a costumelor! Bine că Hoffman de Callot a fost acolo să picteze acele imagini fantastice şi burleşti în acelaşi timp, desfăşurate în faţa ochilor mei? De obicei Opera îmi pare goală şi tristă, nu m-am aşteptat s-o găsesc plină de viaţă şi bucurie, muzică, dansatori, tacâmuri, farfurii… şi câtă lumină.

M-am plimbat în jurul sălii, vreo douăzeci de măşti m-au chemat pe nume şi s-au mirat de ţinuta mea. Celebrităţi aristocratice sau financiare erau înţolite cu costume de meserii ruşinoase: de pierrots1, de postilions2, clovni sau zarzavagii.

Erau acolo tineri de familie, cu inima largă, plini de merite, care acolo, uitând de familie, arte şi politică, au reconstruit un moment din epoca Regenţei, transpunând în mijlocul nostru o eră uitată. Dacă n-ai fi fost acolo nu m-ai fi crezut! Am urcat nişte scări, şi sprijinindu-mă de o coloană, şi jumătate ascuns după ea, m-am uitat la acel val de fiinţe umane care se mişcau la picioarele mele. Acele costume de toate culorile, acele rochii extravagante şi acele măşti groteşti, formau un spectacol care nu avea nici o asemănare cu nimic uman. Muzica a început să cânte.

Oh! Deci, ce clipe trăiam! Acele creaturi ciudate s-au trezit la acordurile orchestrei, a căror armonie ajungea la urechile mele, pe fondul strigătelor, râsetelor şi veseliei, s-au apucat de mâini, braţe, gât, au format un cerc mare, începând o mişcare circulară, dansatori şi dansatoare lovind pentru a face zgomot podeaua din care se ridicau atomii de praf care erau vizibili în lumina tot mai slabă a lămpilor de petrol, deodată au mărit viteza, se aşezau în ipostaze ciudate, cu gesturi, cu strigăte sălbatice, se mişcau din ce în ce mai repede, se aruncau la pământ ca nişte oameni beţi, ţipau ca femeile care au găsit multă bucurie în delir, cu o furie mai mare decât plăcerea, ca un şir de condamnaţi care şi-au primit pedeapsa biciului în iad, un iad al penitenţei. Asta se întâmpla în prezenţa mea şi la picioarele mele. M-am simţit cuprins de o scârbă teribilă, fiecare dintre cei care mă cunoşteau mi-a spus, în trecere, un cuvânt care îmi făcea să mi se urce sângele în obraz. Tot acel zgomot, tot cel ce bâzâit, toată ceea mizerie, toată acea muzică, atentau la urechile mele, încât am vrut să părăsesc de urgenţă acea sală. Curând am ajuns să mă îndoiesc şi eu de ceea ce se desfăşura în faţa ochilor mei, era un vis sau realitatea, m-am întrebat dacă eram prost sau nu mai am simţul realităţii; ce tentaţie ciudată m-a aruncat în mijlocul acelei destrăbălări, eram ca Faust prin regiunile infernale, şi am simţit atunci că şi dumneavoastră priviţi toate acelea cu un profund dispreţ. Oh! Până la nebunie nu exista decât un singur pas. Am ieşit uimit şi grăbit din sală, urmărit până la uşa de la stradă de hohotele, de urletele care păreau că însoţesc pe acei care părăsesc o cavernă de animale feroce.