Seria Oriental - Volumul 6 - Schut, Căpetenia Tâlharilor - Karl May

Capitolul I – Halef în pericol.

 Călătoria noastră se apropia acum, încetul cu încetul, de sfârşit, totuşi ne temeam, deoarece ne aştepta partea cea mai grea a acesteia. Pe de o parte, din cauza terenului, căci aveam de străbătut munţi stâncoşi, văi, defilee, codri seculari şi smârcuri şi, pe de altă parte, din cauză că evenimentele se precipitau spre un deznodământ, iar pe noi ne aşteptau eforturi şi pericole mult mai mari decât cele de până acum.

 Israd, călăuza noastră, s-a dovedit a fi un tovarăş de drum vesel şi foarte plăcut. Ne-a povestit nişte întâmplări atât de hazlii din viaţa lui şi ne-a relatat atâtea despre ţinuturi şi populaţie, încât nici nu ne-am dat seama cum a trecut timpul.

 Venisem dinspre fertila câmpie Mustafa, pe malul stâng al Vardarului şi călăream acum pe întinderi care urcau, treptat, pe malul drept al acestui fluviu, trecând pe lângă bogate câmpuri plantate cu bumbac şi tutun. Ce-i drept, Israd ne spuse că acestea se vor sfârşi în curând şi vom ajunge de partea cealaltă a Treskăi, în ţinuturi sterpe. De fapt, Israd nu le-a numit „sterpe”, ci meraly. Se referea la ultima din cele cinci categorii în care era pe atunci împărţit solul, din punct de vedere calitativ, în Imperiul Otoman.

 Prima categorie era mirije, adică pământul domeniului de stat, din care, fireşte, nu făcea parte solul sterp. Urma apoi wakuf, proprietate a aşezămintelor celor evlavioşi. Acestei categorii îi revenea tot pământul al cărui proprietar deceda fără să aibă moştenitori. Cea de-a treia categorie era mülk, proprietatea funciară privată. Din următoarea categorie, numită metruke, făceau parte uliţele, drumurile, pieţele şi terenurile comunităţii. Ultima categorie era numită mera şi desemna tot terenul pustiu şi sălbatic. Asta voise Israd să spună atunci când pomenise de meraly.

 A trebuit să urcăm vreo două sau trei terase netede şi am ajuns apoi pe podişul care, în vest, coboară abrupt spre malul Treskăi. Aici, am trecut prin câteva cătune.

 Întrucât ştiam că Israd ne va conduce pe drumul cel mai scurt, nu mai m-am ostenit să caut urmele lui Suef, care plecase înaintea noastră. Nu ne-ar fi fost de nici un folos, ba din contră, ne-ar fi întârziat din drum. După aproximativ patru ore, am trecut printr-o pădure rară. Acolo, am dat de urmele unui călăreţ, care, din stânga, se potriveau cu drumul nostru. Le-am privit, şezând în şa. Presupuneam că era vorba despre urmele lui Suef, mai cu seamă că armăsarul iuţise pasul ca şi cum călăreţul era foarte grăbit. Întrucât urmele duceau spre aceeaşi direcţie spre care ne îndreptam şi noi, am mers după ele, până într-un anumit punct, unde au apărut urmele mai multor cai, ce veneau din dreapta.

 Acum, am descălecat. Cine are ceva experienţă poate să-şi dea seama de la câţi cai provin urmele, dacă n-au fost prea multe animale. Am văzut că fuseseră aici cinci călăreţi. Probabil fuseseră cei pe care îi căutam. După urma imprimată de copită, care era destul de ştearsă, mi-am dat seama că respectivii trecuseră pe aici cu aproape şapte ore înainte.

 Pentru o asemenea apreciere, trebuie să ai în vedere mai multe lucruri: vremea, natura solului, dacă este dur sau moale, nisipos sau argilos, dacă este sterp, acoperit de vegetaţie sau de un praf fin. Trebuie să acorzi atenţie şi curenţilor de aer şi temperaturii, pentru că soarele sau vântul usucă repede urmele şi marginile lor devin sfărâmicioase, ceea ce nu se întâmplă dacă este frig sau nu bate vântul. Cel care nu are experienţă se poate înşela foarte uşor, cu ore sau chiar cu zile, când face o asemenea evaluare.

 Am pornit mai departe călare, după aceste urme. După un timp, am ajuns la capătul pădurii. Am ieşit din nou în câmp deschis. Un drum se încrucişa cu direcţia pe care o urmam noi. Am observat că urma se îndrepta spre dreapta şi o lua pe această cărare. Am oprit şi mi-am scos luneta, să cercetez dacă nu descopăr vreun sat ori vreo gospodărie care să-i fi determinat pe călăreţi să se îndrepte în această direcţie. Nu se vedea însă nimic.

 — Ce facem, sidi? întrebă Halef. Putem merge după urme sau putem merge pe drumul ales de Israd.

 — Optez pentru a doua variantă, am răspuns. Precis, călăreţii s-au abătut din drum doar pentru scurtă vreme şi probabil că se vor reîntoarce pe drumul nostru. Ştim încotro se îndreaptă, aşa că să ne grăbim să ajungem acolo. Deci, înainte!

 Am vrut să dau pinteni calului, dar Israd spuse:

 — Poate, totuşi, ar trebui să mergem după urme, effendi. În partea cealaltă se află o trecătoare pe care nu o puteam vedea de aici. E o casă ţărănească acolo, la care s-ar putea să fi tras cei pe care îi urmărim.

 — Şi ce-am putea afla acolo? Probabil că nici n-au stat prea mult; or fi cerut puţină apă sau ceva de mâncare. Nu prea cred eu că s-au întins la taclale cu locuitorii gospodăriei. Să mergem mai departe!

 Dar, nu după mult timp, m-am răzgândit. Urmele au apărut din nou, venind din dreapta. Aruncându-le o privire, mi-am dat seama că erau proaspete. Am descălecat, pentru a le studia mai atent şi am descoperit că nu erau mai vechi de două ore. Prin urmare, călăreţii zăboviseră aproape cinci ore la acea gospodărie ţărănească. Voiam să aflu motivul şederii lor acolo. Am dat pinteni cailor şi am luat-o spre dreapta.

 Gospodăria nu era prea departe. Curând am ajuns într-o vale, unde curgea un pârâu. Am descoperit păşuni şi ogoare bogate. Cu toate acestea, casa avea o înfăţişare sărăcăcioasă. Am văzut un bărbat care stătea în faţa uşii. Când ne zări, dispăru în casă şi trase uşa după el.

 — Effendi, se pare că ţăranul ăsta nu vrea să aibă de-a face cu noi, spuse Osko.

 — O să vorbească el cu noi. Presupun că se teme, pentru că bunii noştri prieteni l-au tratat cu brutalitate, aşa cum le stă în obicei. Tu nu-l cunoşti, Israd?

 — De văzut l-am mai văzut, dar nu ştiu cum îl cheamă, răspunse Israd. Nu ştiu dacă mă cunoaşte, căci n-am fost niciodată la el.

 Când am ajuns în faţa uşii, am descoperit că era încuiată. Am bătut, dar n-am primit nici un răspuns. M-am dus, călare, până în spatele casei. Se afla şi acolo o uşă zăvorâtă. Am început să batem şi să strigăm mai tare şi, atunci, s-a deschis un oblon şi a apărut ţeava unei arme. În acelaşi timp, s-a auzit o voce zicând:

 — Căraţi-vă, haimanalelor! Dacă nu încetaţi cu urletele, am să trag!

 — Ei, uşurel, uşurel, am replicat şi m-am apropiat de oblon, în aşa fel încât aş fi putut să apuc flinta de ţeava. Nu suntem haimanale şi nu vrem să-ţi facem nici un rău.

 — Aşa au spus şi ceilalţi. Nu mai deschid uşa nici unui necunoscut.

 — Dar poate îl cunoşti pe acesta de aici, am spus şi am arătat spre Israd.

 Văzându-l pe Israd, ţăranul lăsă arma jos şi spuse:

 — Acesta e Israd!

 — Da, eu sunt, confirmă Israd. Crezi că şi eu sunt o haimana?

 — Nu, tu eşti om de treabă.

 — Ei bine, şi aceşti bărbaţi care sunt cu mine sunt tot oameni de treabă. Îi urmăresc pe cei care au fost aici şi ar dori să afle ce-au vrut haimanalele alea de la tine.

 — În tine am încredere, aşa că o să deschid uşa.

 Când ieşi din casă, mi-am dat seama cam ce impresie le făcuse acest omuleţ temător unor oameni ca cei doi fraţi Aladschy. Părea că încă nu are deplină încredere în noi, căci ţinea strâns în mână flinta. Apoi strigă, adresându-se cuiva din interiorul casei.

 — Mamă, vino să-i vezi şi tu!

 Îşi făcu apariţia şi ne privi o femeie îndoită de spate de bătrâneţe, care se sprijinea într-o cârjă. Am observat că la cingătoare îi atârnau nişte mătănii. De aceea, am spus:

 — Lăudat fie Domnul Iisus Hristos, măicuţă! Vrei să ne izgoneşti de la uşa ta?

 Pe faţa-i adânc brăzdată de cute apăru un zâmbet prietenos. Răspunse:

 — Effendi, eşti creştin? Uneori, aceştia sunt tare răi. Dar tu ai chipul unui om bun. N-o să ne faceţi nici un rău?

 — Nu, cu siguranţă că nu!

 — Atunci, sunteţi bineveniţi! Descălecaţi şi intraţi.

 — Te rog să ne permiţi să rămânem călare, căci vrem să plecăm cât mai repede. Mai înainte, însă, aş vrea să ştiu ce-au făcut cei şase călăreţi aici la voi?

 — La început n-au fost decât cinci. Cel de-al şaselea a venit mai târziu. Au descălecat şi şi-au dus caii, fără permisiunea noastră, pe câmpul de trifoi, deşi era destulă iarbă aici. Animalele ne-au călcat în picioare frumuseţe de trifoi. Am vrut să cerem daune, pentru că suntem oameni sărmani. Dar nici n-am apucat să deschidem bine gura să zicem ceva că au şi pocnit din bici, aşa că a trebuit să tăcem.

 — Dar, de fapt, de ce au venit la voi? Au făcut un ocol ca să ajungă aici.

 — Unul dintre ei avea un braţ rănit care îl durea îngrozitor. I-au desfăcut legătura şi i-au spălat rana. Asta a durat mai multe ore. În vreme ce unul dintre ei s-a ocupat de cel rănit, ceilalţi au scotocit prin casă şi au luat ce-au poftit. Ne-au mâncat carnea şi toate proviziile. Pe fiul şi pe nora mea i-au zăvorât în pod şi le-au luat scara, să nu poată coborî.

 — Şi tu, tu unde ai fost în acest timp?

 — Eu? spuse ea, clipind şiret din ochi. Eu m-am prefăcut că nu aud. E uşor să crezi aşa ceva despre o femeie bătrână. De aceea, mi-au dat voie să rămân în colibă şi astfel am aflat tot ceea ce au vorbit.

 — Despre ce au vorbit?

 — Despre un anume Kara Ben Nemsi care trebuie să moară, împreună cu însoţitorii lui.

 — Eu sunt acela. Şi altceva?

 — Au vorbit despre un conac care se află pe malul Treskăi, unde vor să tragă în seara asta, şi despre un cărbunar al cărui nume iar l-am uitat.

 — Nu-l cheamă Scharka?

 — Ba da, ba da. Mâine vor să meargă la el. Şi au mai vorbit şi despre unul Schut, pe care vor să-l întâlnească la Kara-Kara… nu ştiu cum îi zice.

 — Karanirwan?

 — Da, pe care vor să-l întâlnească la Karanirwan-han.

 — Ştiţi cumva unde se află hanul acesta?

 — Nu, şi n-au spus nici ei. Dar au zis ceva despre un frate cu care unul dintre ei trebuie să se întâlnească acolo. I-au spus şi numele, dar, din păcate, nu pot să mi-l aduc aminte.

 — Nu cumva îl cheamă Hamd Al-Amasat?

 — Ba da, chiar aşa îl cheamă. Dar, effendi, văd că ştii mai multe decât mine!

 — Ştiu eu destule, dar, punându-ţi aceste întrebări, vreau doar să mă conving că nu mă înşel.

 — Au mai discutat şi despre faptul că la acel Karanirwan-han se află prizonier un negustor de la care vor să ceară bani de răscumpărare. Dar, îşi băteau joc de el, căci, şi dacă va plăti, tot n-or să-i dea drumul. Vor să-l stoarcă de toţi banii şi apoi să-l ucidă.

 — Bănuiam eu că asta le e intenţia. Dar cum a ajuns negustorul la Karanirwan-han?

 — L-a ademenit acolo Hamd Al-Amasat, cel de care ai pomenit tu.

 — N-au spus cumva cum îl cheamă pe negustor?

 — Era un nume străin, de aceea nu l-am reţinut, şi mai eram şi moartă de frică.

 — Îl cheamă Galingré?

 — Da, da, aşa îl cheamă. Acum îmi aduc aminte.

 — Şi despre ce au mai vorbit?

 — N-au mai vorbit, căci a sosit între timp şi al şaselea călăreţ. E un croitor, un cârpaci, şi acesta a povestit despre nişte duşmani din cauza cărora s-a prăbuşit în Vardar. Acum ştiu că voi eraţi acei duşmani. A trebuit să fac un foc mare, ca să-şi usuce hainele. Din cauza lui şi pentru că s-au ocupat de rana bătrânului au stat atât de mult la noi. Croitorul a povestit şi despre ciomăgeala pe care a primit-o. Abia putea să meargă şi era desculţ. Îşi înfăşurase picioarele cu cârpe, după ce le unsese cu seu. A trebuit să-i dau alte cârpe şi, pentru că nu aveam seu, ne-au înjunghiat capra, ca să facă rost de grăsime. Nu e asta o infamie?

 — Fără îndoială. Şi, cam cât preţuia capra?

 — Aproape cincizeci de piaştri, effendi.

 — Însoţitorul meu, Hagi Halef Omar, îţi va dărui cincizeci de piaştri.

 Halef scoase punga şi îi întinse o piesă de aur.

 — Effendi, întrebă ea stupefiată, dar ce, vrei să plăteşti tu pagubele pe care le-au făcut duşmanii tăi?

 — Nu, aşa ceva este imposibil, căci nu posed bogăţiile padişahului. Dar pentru o capră putem plăti. Ia liniştită banii.

 — Mă bucur că am avut încredere în voi şi nu mi-am închis casa şi gura în faţa voastră. Binecuvântată fie venirea voastră şi binecuvântat fie drumul vostru, binecuvântat fie orice pas al vostru şi tot ceea ce faceţi!

 Ne-am despărţit de ei, însoţiţi de cuvintele lor de mulţumire şi ne-am întors în locul de unde plecasem ca să facem acest mic ocol. Apoi, am pornit-o în direcţia pe care o urmasem iniţial.

 Mai întâi, am trecut printr-un câmp liber, unde, doar ici-colo, se putea vedea câte un copac. Călăuza noastră, atât de veselă mai înainte, căzuse pe gânduri. Când l-am întrebat care era cauza, mi-a răspuns:

 — Effendi, până acum nu mi-am dat seama ce mare este pericolul în care vă aflaţi. Abia acum văd în ce situaţie grea sunteţi. Asta mă îngrijorează. Dacă duşmanii voştri stau la pândă şi vă atacă pe neaşteptate, sunteţi pierduţi.

 — Asta n-o cred. O să ne apărăm.

 — Nici nu-ţi imaginezi cu câtă siguranţă se aruncă, pe aici, pe la noi, cu barda. Nici un om nu se poate apăra de barda azvârlită asupra sa.

 — Dar eu cunosc unul capabil s-o facă, am replicat.

 — Nu te cred. Cine poate fi acela?

 — Eu însumi.

 — O, o! mormăi Israd, zâmbind şi uitându-se la mine dintr-o parte. Probabil a fost doar o glumă.

 — Ba n-a fost nici o glumă. Omul acela chiar a atentat la viaţa mea.

 — Nu pricep. În orice caz, înseamnă că n-a fost vorba de bardă. Du-te în munţi. Acolo ai să cunoşti adevăraţi maeştri ai aruncării cu această armă îngrozitoare. Pune-l pe un schipetar sau chiar pe un miridit să-ţi arate cum mânuieşte barda şi ai să rămâi cu gura căscată.

 — Omul cu care am avut de-a face era un schipetar, ba chiar miridit.

 Dădu neîncrezător din cap şi continuă:

 — Dacă ai reuşit să te aperi de barda lui, înseamnă că a rămas dezarmat şi l-ai învins?