Otrava si pumnalul familiei Borgia - Alexandre Dumas

În 8 aprilie 1492, în odaia de dormit a palatului Cavareggi, palat situat cam la o leghe de Florenţa, trei bărbaţi se aflau lângă patul unde un al patrulea trăgea să moară.

Primul dintre cei trei bărbaţi, care se aşezase la piciorul patului, pe jumătate învăluit de draperiile grele de brocart brodate cu fir de aur, pentru a-şi ascunde lacrimile, era Ermolao Barbaro, autorul tratatului Despre Celibat şi al Studiilor despre Pliniu; cu un an în urmă, aflându-se la Roma în calitate de ambasador al republicii Florenţa, fusese numit patriarh de Aquileea de către Papa Inocenţiu al VIII-lea. Al doilea, care stătea în genunchi ţinând în mâinile sale una din mâinile muribundului, era Angelo Politiano, supranumit Catul al secolului al XV-lea, spirit antic strălucit, ale cărui versuri în limba latină puteau fi luate drept ale unui poet de pe vremea lui Augustus. În sfârşit, al treilea, care stătea în picioare, sprijinit de una dintre coloanele răsucite de la capul patului şi urmărea cu o profundă tristeţe progresele bolii pe chipul muribundului, era faimosul Pico de la Mirandola, care, la vârsta de douăzeci de ani, vorbea douăzeci şi două de limbi străine şi se oferise să răspundă în fiecare dintre ele la şapte sute de întrebări ce i-ar fi fost puse de oamenii cei mai cultivaţi din lumea întreagă, dacă aceştia s-ar fi putut aduna la Florenţa.

Cât despre muribund, acesta era Lorenzo Magnificul, bolnav încă de la începutul anului de friguri crâncene, la care se adăugase şi guta, boală ereditară în familia sa. Văzând că perlele sfărâmate şi amestecate în diverse licori pe care i le tot pregătise şarlatanul de Leone de Spoleta erau inutile şi n-aveau nici o putere, a înţeles că trebuia să-şi ia adio de la iubitele sale cu vorba dulce ca mierea, de la poeţii care ştiau să cânte atât de frumos dragostea, de la palatele sale pline de bogăţii, aşa că porunci dominicanului Francesco Savo-narola să vină şi să-i acorde iertarea păcatelor.

Muribundul îl aştepta plin de teamă pe sumbrul şi severul predicator ale cărui vorbe cutremuraseră Florenţa şi în iertarea căruia îşi pusese toată nădejdea pentru a trece în lumea de dincolo. Într-adevăr, Savonarola era unul dintre acei oameni de marmură care, asemenea statuii comandorului{1} venea să bată la uşa dezmăţurilor şi a orgiilor din toiul serbărilor ca să le amintească petrecăreţilor că sosise ceasul când trebuiau să se mai gândească şi la cer.

Născut la Ferarra, unde familia sa ― una dintre cele mai ilustre din Padova ― fusese adusă de marchizul Niccolo d'Este, chemat de o vocaţie irezistibilă, la vârsta de douăzeci şi trei de ani a fugit din casa părintească şi a intrat la o mănăstire de călugări dominicani din Florenţa. Pus de superiorii săi să predea nişte lecţii de filozofie, tânărul novice a avut de luptat la început cu toate cusururile organismului său plăpând, cu pronunţia sa defectuoasă şi mai ales cu scăderea puterii sale fizice, diminuată de nişte posturi mult prea severe. Începând de atunci, Savonarola s-a condamnat la o retragere absolută dispărând în adâncurile mănăstirii, ca şi cum piatra tombală şi căzuse deasupra lui, închizându-l în mormânt. În chilia sa ascunsă, îngenuncheat pe dalele de piatră, rugându-se cu ardoare în faţa unui crucifix de lemn, a trecut de la contemplare la extaz şi a început să simtă acel impuls tainic şi profetic care-l îndemna să predice reforma Bisericii. Totuşi reforma lui Savonarola, mai plină de respect decât reforma lui Luther, care-l precedase cu aproape douăzeci şi cinci de ani, nu vizase manifestările credinţei, ci oamenii, având ca scop schimbarea dogmelor şi nu credinţa în Dumnezeu. El nu procedase aidoma călugărului german din raţiune, ci din entuziasm. Logica lui cedase întotdeauna în faţa inspiraţiei, aşa încât Savonarola nu era un teolog, ci mai curând un profet. Fruntea lui plecată în faţa autorităţii bisericii se ridicase în faţa autorităţii temporale. Religia şi Libertatea i se păreau două fecioare la fel de sacre: aşa că în mintea lui, Lorenzo de Medici i se părea la fel de vinovat slujind-o pe una, ca şi Papa Inocenţiu al VIII-lea, care o dezonorase pe cealaltă. Rezulta deci faptul că atâta timp cât trăise Medici, bogat, fericit şi plin de măreţie, Savonarola nu voise niciodată, cu toate insistenţele celor din jur, să-l ameninţe sau să-l pedepsească în vreun fel. Dar acum, când Lorenzo era pe moarte, lucrurile se schimbaseră. Aşa că austerul predicator porni la drum, cu capul descoperit şi în picioarele goale, nădăjduind să salveze, dacă nu sufletul muribundului, măcar libertatea republicii Florenţa.

Lorenzo, aşa cum am mai spus, aştepta sosirea călugărului cu o nerăbdare amestecată cu nelinişte. Când auzi lipăitul paşilor, chipul său şi aşa palid, căpătă o nuanţă cadaverică. Sprijinindu-se într-un cot, le făcu semn celor din jur să plece. Cei trei prieteni se îndepărtară imediat. Dar abia apucară ei sa iasă pe o uşă şi în pragul celeilalte se şi ivi călugărul eu chipul lui palid, încremenit şi grav. Zărindu-l, Lorenzo de Medici citi pe fruntea de marmură inflexibilitatea unei statui. Atunci recăzu pe pernă scoţând un oftat atât de adânc, încât ai fi putut crede că-şi dăduse duhul.

Călugărul aruncă o privire în jurul său pentru a se asigura că rămăsese singur cu muribundul. Apoi se îndreptă cu pas lent şi solemn către pat. Lorenzo îl privea îngrozit cum se apropie. Când fu lângă el, zise :

— Vai, părinte, am fost un mare păcătos!

— Mila Domnului este fără margini, răspunse călugărul.

— Crezi deci că Domnul îmi va ierta păcatele? rosti muribundul recăpătându-şi speran-ţa, după ce auzi acele cuvinte atât de neaşteptate ieşind de pe buzele călugărului.

— Domnul îţi va ierta toate păcatele şi crimele pe care le-ai săvârşit, răspunse Savonarola. Cel-de-Sus îţi va ierta toate plăcerile deşarte, adulterele şi orgiile săvârşite. Asta în ceea ce priveşte păcatele. Domnul te va ierta şi pentru faptul că ai făgăduit o mie de florini drept răsplată celui ce-ţi va aduce capul lui Dictisalvi, precum şi capetele lui Nerone Nigi, Angelo Antinoni şi Niccolo Soderini şi două mii celor ce ţi-i vor aduce vii. Domnul te va ierta, de asemenea, că le-ai tăiat capul sau i-ai spânzurat pe fiul lui Papini Orlandi, pe Francesco de Brisighella, Bernardo Nardi, Jacopo Frescobaldi, Amoretto Baldovinetti, Pietro Balduci, Bernardo di Boudino, Francesco Frescobaldi şi pe alţi peste trei sute ale căror nume, deşi mai puţin celebre, erau tot atât de îndrăgite de florentini. Asta în ceea ce priveşte crimele.

La fiecare din acele nume pe care Savonarola le rostea încet, privindu-l ţintă pe muribund, acesta scotea câte un geamăt, ca dovadă că duhovnicul avea o memorie mult prea bună. După ce Savonarola isprăvi, Lorenzo întrebă:

— Şi chiar crezi, părinte, că Domnul îmi va ierta şi păcatele şi crimele săvârşite?

— Şi le va ierta, dar cu trei condiţii.

— Care? întrebă cu glas sfârşit muribundul.

— Prima condiţie, răspunse Savonarola, e să fii convins în adâncul sufletului tău de mila şi de iertarea Domnului.

— Vai, părinte, răspunse Lorenzo Magnificul, sunt convins de acest lucru până în cele mai ascunse cute ale inimii mele!

— A doua condiţie, zise călugărul, e să înapoiezi tot ceea ce ai luai în mod nedrept ― proprietăţi, averi, bani ― de la alţii, lăsându-i pe drumuri.

— Crezi că mai am timp, părinte?

— Pentru o astfel de faptă Domnul îţi va mai dărui timp.

— Sunt gata să îndeplinesc şi această condiţie, răspunse Lorenzo. Şi ultima? Care-i cea de-a treia condiţie ?

— Să redai Florenţei libertatea şi independenţa! Deşi pe moarte, Lorenzo se ridică brusc în capul oaselor, uitându-se fix în ochii dominicanului, părându-i-se că nu înţelesese sau nu auzise bine. Savonarola repetă ceea ce spusese mai înainte.

— Niciodată! Niciodată! strigă cu ultimele puteri muribundul, recăzând cu capul pe pernă. Asta niciodată!

Fără să-i spună nici un cuvânt, călugărul dădu să se retragă.

— Părinte, şopti muribundul, nu pleca! Fie-ţi milă de mine!