Volumul 9 - Tarzan si oamenii furnici - Edgar Rice Burroughs

CAPITOLUL I – Bariera preistorică.

De pe terasa reşedinţei de vară a moşiei din Africa a lordului Greystoke, coborau trei persoane, pornind încet spre poarta curţii, pe o cărare cu multe cotituri şi pe marginile căreia erau tufişuri de trandafiri înfloriţi.

Două dintre aceste trei persoane erau bărbaţi, iar cea de-a treia, o femeie, îmbrăcaţi în costum kaki. Cel mai în vârstă ducea într-o mână o cască de aviator şi o pereche de ochelari şi zâmbea liniştit, ascultând ceea ce spunea celuilalt.

— Sunt sigur că nu ai îndrăzni să faci aceasta, dacă mama ar fi aici, zise tânărul. Ea nu ţi-ar da voie.

— Mă tem că ai dreptate, fiule, a răspuns Tarzan. Dar numai de data asta vreau să zbor singur şi-ţi promit că nu mă mai urc până nu se întoarce şi ea.

Mi-ai spus-o singur că sunt unul dintre cei mai buni elevi, iar, dacă şi tu ai fi un profesor care se respectă, ar trebui să ai încredere deplină în mine, după ce mi-ai spus că sunt destul de competent ca să conduc aeroplanul şi singur.

— Ce zici tu, Meriem, nu-i aşa? a întrebat-o el pe tânăra femeie. Ea clatină din cap cu neîncredere.

— Ca şi scumpul meu bărbat, sunt întotdeauna îngrijorată de tine mon pere, a răspuns ea. Tu eşti în stare să încerci lucruri de asemenea natură, încât cineva ar considera că te crezi nemuritor. Ar trebui să fii mai prudent!

Bărbatul tânăr a prins-o de mijloc pe soţia sa.

— Meriem are dreptate, a zis el: ar trebui, tată, să fii mai prudent!

Tarzan a dat din umeri nepăsător.

— Dacă m-aş lua după mama ta şi după tine, apoi atât nervii cât şi muşchii mei s-ar fi atrofiat de mult.

Mi-au fost daţi de natură ca să-i întrebuinţez şi deci, am intenţia să-i întrebuinţez… bineînţeles, în limita posibilităţilor. Fără îndoială că am să fiu în curând bătrân şi neputincios pentru cine ştie câtă vreme.

În momentul acela a apărut pe terasă un copilaş, care cobora scările în grabă şi urmărit de o guvernantă foarte înfierbântată de alergătură, a fugit la Meriem.

— Mămico, a strigat el, merg şi eu? Merg şi eu?

— Lasă-l să vină cu noi până la aeroplan, insistase Tarzan.

— Nu, vezi! A exclamat băieţelul, întorcându-se triumfător spre guvernantă. Merg şi eu! Na!

Ajungând în câmpia care se întindea de la reşedinţă până la jungla din depărtare, a cărei masă de verdeaţă se distingea vag înspre nord-vest, au dat peste un aeroplan, la umbra căruia moţăiau doi războinici Waziri, care au fost iniţiaţi de Korak, fiul lui Tarzan, în atribuţiile de mecanic, după aceea învăţându-i şi să zboare.

Faptul acesta contribuise să-l hotărască pe Tarzan să se perfecţioneze în arta zborului, deoarece, ca şef suprem al Wazirilor, nu se cuvenea ca războinicii de un grad mai inferior ca el să-l întreacă în această privinţă. Aşezându-şi casca pe cap şi ochelarii, se urcase la volan.

— Mai bine m-ai lua şi pe mine cu tine, l-a sfătuit Korak.

Tarzan a dat din cap negativ, zâmbindu-i binevoitor.

— Ia pe unul din „băieţi” măcar, a insistat fiul său. Cine ştie dacă nu vei avea o pană, trebuind să aterizezi şi dacă nu ai cu tine un mecanic care să facă reparaţiile necesare, ce ai să faci?

— Vin pe jos, a răspuns Tarzan.

— Dă-i drumul, îi spuse negrului.

După câteva clipe, aeroplanul pornise pe teren, de pe care s-a ridicat numaidecât într-un zbor elegant: făcuse un ocol pe deasupra celor rămaşi, se ridicase la o înălţime şi mai mare. Apoi a pornit înainte în linie dreaptă, în timp ce jos, de pe pământ, trei perechi de ochi îl urmăreau până nu s-au mai văzut decât un punct negru la orizont, după care a dispărut.

— Unde crezi tu că s-ar putea duce el acum? a întrebat Meriem.

Korak clătină din cap, nesigur.

— Ştiu şi eu? Nu prea ar avea unde să se ducă, a răspuns el. Nu-i decât prima lui încercare de a zbura singur cu maşina, dar, fiindcă ştiu cine este, nu m-aş mira să aud că i-a trecut în cap să zboare până la Londra, ca să vadă pe mama.

— Bine, dar asta nu poate s-o facă niciodată.

— Altcineva, cu mai putină experienţă decât el, sigur n-ar putea s-o facă; dar, vezi bine, suntem nevoiţi să admitem că tata nu e tocmai un om de rând.

Tarzan a zburat mai mult de o oră şi jumătate, fără să schimbe direcţia şi fără să-şi dea scama de trecerea timpului, nici de distanţa mare parcursă.

Atât de încântat era de uşurinţa cu care controla maşina şi atât de mişcat era de noua aptitudine ce-i acorda libertatea păsărilor, singurele fiinţe din jungla sa iubită pe care le invidia.

După puţin, a descoperit înaintea lui o lumină. Era înconjurată de dealuri împădurite.

Imediat după aceea, a recunoscut în stânga acelei lunci, cotiturile râului Ugovo; dar întinderile de pământ cu adânciturile ei îi era cu totul necunoscută, amănunt de care era cât se poate de nedumerit.

Îşi mai dădea seama şi de altceva: că se află la mai bine de două sute de kilometri depărtare de casă. S-a hotărât atunci să se întoarcă numaidecât.

Totuşi, misterul acelei lunci îl atrăgea atât de mult, încât nu-şi putu stăpâni dorinţa s-o vadă mai de aproape, înainte de a porni spre casă.

Cum se făcuse oare că el nu venise niciodată prin partea aceea, cu toate că a călătorit atât de mult şi atât de departe de moşia lui? Cum se făcuse că nu auzise nimic, nici chiar de la indigeni, cum că ar exista un astfel de loc prin apropiere?

A coborât mai jos ca să examineze din apropiere lunca şi adânciturile şi l-a văzut acum că nu sunt decât o serie de cratere astupate ale unor vulcani stinşi, probabil, de vreme îndelungată.

A mai văzut păduri, lacuri şi râuri a căror existenţă nu a visat-o vreodată: apoi, în acelaşi timp, a găsit şi dezlegarea misterului cum că ar fi putut exista, într-o ţară pe care el o cunoştea atât de bine de la un capăt la altul, un ţinut atât de întins care să-i fi fost cu totul necunoscut.

Acum a observat şi cauza: presupusa pădure de copaci ghimpaţi. O cunoştea de ani de zile şi era convins că pădurea aceea acoperea un teritoriu întins, în care nimeni nu putea pătrunde în afară de cele mai mici animale.

Acum, însă, a văzut că nu era decât o fâşie relativ îngustă, înconjurând un ţinut plăcut şi populat, dar o fâşie atât de deasă şi de încâlcită de copaci ghimpaţi, care protejase din timpuri imemoriale secretul pe care-l ascunsese de privirile omeneşti.