Marchiza de Brinvilliers - Alexandre Dumas

Sub titulatura Marchiza de Brinvilliers se află 3 povestiri care fac parte din Ciclul: Crime celebre care numără 18 astfel de povestiri. Aceste 3 povestiri sunt: Marchiza de Brinvilliers, Contesa Vaninka şi Cherubino şi Celestino.

 Marchiza de Brinvilliers

Pe la finele anului 1665, într-o frumoasă seară de toamnă, o mulţime de oameni stăteau adunaţi pe acea parte de la Puntea-Nouă dinspre strada Delfina. Ceea ce atrăgea atenţia publicului era o trăsură bine închisă, a cărei uşă se chinuia să o deschidă un ofiţer de poliţie, pe când doi din cei patru sergenţi ce erau cu dânsul opreau caii iar ceilalţi îl ţineau pe vizitiul care, surd la chemările ce i se făceau, nu răspundea, ci încerca a-şi pune caii în galop. Felul acesta de luptă ţinea de ceva timp, când deodată uşa se deschise brusc şi un tânăr ofiţer, purtând o uniformă de căpitan de cavalerie, sări jos închizând cu aceeaşi iuţeală uşa, dar nu însă aşa de iute încât cei ce erau mai aproape să n-aibă timpul de a zări în fundul trăsurii o femeie înfăşurată într-o mantă şi acoperită cu un voal, care, după grija cu care se ascundea de toţi ochii, părea că avea cel mai mare interes pentru a rămâne necunoscută.

— Domnule, zise tânărul adresându-se cu un ton mândru şi imperativ către ofiţerul de poliţie, fiindcă presupun că, de nu te înşeli numai, ai de-a face cu mine, te voi ruga să-mi faci cunoscut dreptul în puterea căruia ai oprit această trăsură în care eram, şi acum când nu mai sunt în ea, te rog să dai ordin oamenilor dumitale a o lăsa să-şi urmeze calea.

— Mai întâi, răspunse ofiţerul fără a se speria de acel ton de mare domn şi făcând semn sergenţilor să nu lase nici trăsura nici caii, ai bunătatea de a răspunde întrebărilor mele.

— Ascultă!... zise tânărul încercând învederat a-şi păstra sângele rece.

— Dumneata eşti cavalerul Gaudin de Sainte-Croix?

— Eu sunt.

— Căpitan la regimentul de Tracy?

— Da, domnule.

— Atunci te arestez în numele regelui.

— În puterea cărui ordin?

— În puterea acestuia.

Cavalerul aruncă o privire rapidă asupra hârtiei ce i se înfăţişase şi, recunoscând imediat semnătura ministrului poliţiei, nu se mai îngriji decât de femeia care mai rămăsese în trăsură, astfel, se întoarse îndată la întâia întrebare ce o pusese:

— Prea bine, domnule, zise ofiţerului, dar acest ordin are numai numele meu şi îţi mai spun, nu-ţi dă dreptul de a expune, cum faci, la curiozitatea publică, persoana lângă care mă aflam când m-ai arestat. Ordonă prin urmare, te rog, oamenilor dumitale, să lase trăsura ca să plece, şi pe urmă, condu-mă unde vei dori, sunt gata a-ţi urma.

Această cerere păru dreaptă ofiţerului public, după cum se vede, căci făcu semn oamenilor săi ca să lase vizitiul şi caii, iar aceştia, ca şi cum ar fi aşteptat numai clipa plecării, porniră iute printre mulţimea care se depărta înaintea lor şi femeia, pentru care prizonierul părea atât de îngrijorat, se făcu nevăzută.

Sainte-Croix, după cum promisese, nu opuse nici o rezistenţă, urmă câteva momente călăuza sa în mijlocul lumii care era strânsă şi a cărei întreagă curiozitate era întoarsă către dânsul, pe urmă, în colţul cheiului Orologiului, un sergent făcând să înainteze o trăsură publică ce fusese ascunsă, se urcă în ea cu acelaşi aer mândru şi dispreţuitor pe care îl păstrase şi tot timpul cât ţinuse scena pe care o descriserăm. Ofiţerul se aşeză lângă dânsul, doi sergenţi se urcară în spate, iar ceilalţi doi, în puterea ordinelor ce le primiseră fără îndoială de la mai marele lor, se retraseră zicându-i vizitiului aceste din urmă vorbe: La Bastilia!

Acum, ierte-ne cititorii noştri, fiindcă dorim a-i lăsa ca să facă o cunoştinţă mai întinsă, cu acel personaj din această istorie, pe care l-am pus mai întâi pe scenă.

Cavalerul Gaudin de Sainte-Croix, a cărui origine nu se cunoştea, era, ziceau unii, bastardul unui domn mare, pe când din contră, ceilalţi pretindeau că era născut din părinţi săraci şi că, neputând suferi umilinţa naşterii sale, prefera o dezonoare aurită, vrând să treacă drept ceea ce nu era. Tot ce se ştia pozitiv în privinţa aceasta, era că el s-a născut la Montalban, cât despre starea sa actuală în lume, era căpitan la regimentul de Tracy.

Sainte-Croix, în epoca în care începe această istorie, adică pe la finele anului 1665, putea fi de douăzeci şi opt până la treizeci de ani, era un june frumos, cu o fizionomie fericită şi plină de spirit, voios, însoţitor de orgie şi brav căpitan, făcându-şi plăcerea din plăcerea altora şi al cărui caracter mişcător intra cu atâta veselie într-o partidă de desfrânare ca şi într-una de pietate, lesne a se înflăcăra de amor, gelos până la furie şi chiar pe o curtezană, când această curtezană îi plăcuse, foarte risipitor fără ca să fi avut vreun venit, în cele din urmă, simţitor la insultă, ca toţi cei care, aflându-se într-o stare excepţională, cugetă neîncetat că toată lumea, făcând aluzie la originea lor, are aminte a-i ofensa.

Acum, iată prin ce împrejurări ajunsese acolo de unde îl luarăm:

Pe la 1660, Sainte-Croix, fiind în armată, făcuse cunoştinţă cu marchizul de Brinvilliers, colonel la regimentul Normandiei. Vârsta lor, fiind cam aceeaşi, cariera lor, care îi conducea pe aceeaşi cale, calităţile şi defectele lor, care erau cam aceleaşi, schimbaseră îndată acest legământ simplu într-o amiciţie sinceră, astfel încât, la întoarcerea sa din armată, marchizul de Brinvilliers îl prezentase pe Sainte-Croix nevestei sale şi îl stabilise în casa sa.

Această intimitate nu întârziase de a aduce rezultate ordinare. Marchiza de Brinvilliers era pe atunci de douăzeci şi opt de ani: în 1651, adică nouă ani mai înainte, ea îl luase de bărbat pe marchizul de Brinvilliers, care avea un venit de treizeci de mii de livre şi căruia îi adusese o zestre de două sute mii de livre, fără a socoti speranţa moştenirii. Se numea Marie-Madeleine, avea doi fraţi şi o soră, iar tatăl său, domnul de Dreux d'Aubray, era locotenent la garnizoană din Paris.

Când era de douăzeci şi opt de ani, marchiza de Brinvilliers era în puterea frumuseţii sale, talia sa era mică dar bine făcută, obrazul ei rotund era foarte plăcut, trăsăturile sale, nesuferind niciodată vreo întipărire interioară, erau foarte regulate şi semănau cu ale unei statui care, printr-o putere magică, ar fi primit viaţa ca un reflex al seninătăţii unui suflet curat pentru un moment şi fiecare ar fi putut lua ca un reflex al seninătăţii unui suflet curat acea nepăsare crudă şi rece, care era numai o mască de acoperit remuşcarea.

Sainte-Croix şi marchiza se plăcură de la prima vedere şi îndată fură amant şi amantă. Cât pentru marchiz, sau că avea acea filozofie conjugală fără care nu se afla nici un bun gust în acea epocă, sau că plăcerile de care se ţinea el nu-i dădeau timp a vedea ce se petrece chiar sub ochii lui, că n-aduse nici o piedică la această intimitate prin gelozia sa şi urmă cheltuielile sale nebune care începură a-i vătăma tare de tot averea: îndată interesele merseră rău şi marchiza, care nu-l mai iubea deloc şi care, înflăcărată de un amor nou, dorea o libertate mai mare, ceru şi căpătă o despărţire. De atunci, ieşi din casa conjugală şi, nemaipăzind nici o măsură, se arătă pretutindeni în public cu Sainte-Croix. Aceasta nu făcu nici o întipărire marchizului de Brinvilliers, care urmă petrecerile sale ruinându-se, fără a se tulbura de ceea ce făcea femeia sa. Dar nu merse tot aşa şi cu domnul de Dreux d'Aubray, care păstrase scrupulul nobleţei. Scandalizat de aventurile fiicei sale şi temându-se ca aceasta să nu înnegrească şi numele său, căpătă un ordin care îl autoriză a-l aresta pe Sainte-Croix oriunde s-ar putea întâlni.

Am văzut cum s-a pus în aplicare acesta, chiar în momentul în care Sainte-Croix se afla în trăsura marchizei de Brinvilliers, pe care cititorii noştri au recunoscut-o fără îndoială în femeia ce se ascundea cu atâta îngrijire.

Este lesne de înţeles, cu caracterul lui Sainte-Croix, cât de multă silinţă a trebuit să-şi dea spre a-şi ţine mânia în frâu când se află deodată arestat în mijlocul străzii astfel, deşi pe tot drumul nu scoase nici o singură vorbă, era uşor de văzut că o furtună înspăimântătoare se îngrămădea în sufletul lui şi că n-ar fi întârziat de-a izbucni. Cu toate acestea, stătu în aceeaşi nepăsare pe care o arătase până atunci, nu numai când văzu că se deschiseră porţile fatale care, întocmai, ca ale infernului, comandaseră de multe ori acelora pe care îi înghiţea să-şi lase speranţa afară, dar şi chiar răspunzând la obişnuitele întrebări ce-i punea guvernatorul, îndată veni un grosar{1} care, după ce primi ordinele guvernatorului, zise prizonierului să-l urmeze şi, după câteva ocoale în acele coridoare umede şi reci, unde lumina pătrundea uneori, dar aerul niciodată, deschise uşa unei camere şi o reînchise îndată ce Sainte-Croix intră.

După închiderea uşii, Sainte-Croix se întoarse, grosarul îl lăsase fără altă lumină decât a lunii care, strecurându-se printre zăbrelele unei ferestre ridicate de opt sau zece picioare, cădea pe un aşternut prost pe care îl lumină, lăsând tot restul camerei într-o afundă întunecime. Prizonierul rămase în picioare ascultând, pe urmă, după ce auzi paşii pierzându-se în depărtare, încredinţându-se că era singur şi ajuns la acel grad de mânie unde inima trebuie să izbucnească sau să se sfarme, se trânti pe pat răcnind mai mult ca o fiară sălbatică decât ca o fiinţă omenească, blestemând oamenii care veniseră să-l ia din mijlocul vieţii sale voioase, ca să îl arunce într-o temniţă, blestemând cerul, oare îl lăsa în voia lor şi chemând în ajutoru-i o putere, oricare ar fi fost, care să-i aducă libertatea şi răzbunarea.