Misterul Narcisei Galbene - Edgar Wallace

 O OFERTĂ RESPINSĂ

 — Mă tem că nu vă înţeleg, domnule Lyne.

 Odette Rider îl privea cu un aer grav pe tânărul aplecat cu nonşalanţă peste birou. Pielea albă a fetei se îmbujorase uşor, iar în ochii cenuşii avea o sclipire care ar fi pus în gardă un om mai puţin convins de geniul şi de puterea sa de seducţie decât Thornton Lyne.

 Numai că el nu-i vedea ochii. Privirea sa aprobatoare detalia perfecţiunea siluetei, spatele drept, ţinuta admirabilă a capului, mâinile fine şi graţioase.

 Tânărul îşi azvârli spre spate şuviţele negre de păr şi surâse. Îi plăcea să creadă că are un cap de intelectual şi că tenta puţin bolnăvicioasă a pielii sale putea fi numită „paloare de poet”.

 Ochii săi o părăsiră curând. Privi prin fereastra uriaşă ce dădea spre holul plin de animaţie al magazinelor Lyne. Biroul era construit anume aici şi astfel pentru a putea supraveghea, oricând voia, marile magazine pe care avea fericirea de a le conduce. Din când în când un cap se întorcea spre el şi el ştia că atenţia tuturor vânzătoarelor era concentrată asupra micuţei scene la care lua parte, deşi împotriva voinţei sale, una dintre salariate, Odette, realiză şi ea acest lucru şi stinghereala i se accentuă. Făcu gestul de a se retrage, dar el o reţinu.

 — Nu mă înţelegi, Odette, zise el. Vocea îi era dulce melodioasă, aproape mângâietoare. Mi-ai citit cărticica? întrebă brusc.

 Ea făcu un semn afirmativ.

 — Da… am citit un fragment.

 Faţa i se îmbujoră şi mai tare.

 El râse scurt.

 — Probabil găseşti bizar ca un om cu poziţia mea să se apuce de scris versuri, nu? Am scris cea mai mare parte înainte de a intra în acest magazin, draga mea… înainte de a deveni un comerciant.

 Ea nu răspunse şi el o privi întrebător.

 — Cum ţi s-au părut? întrebă.

 Buzele fetei tresăriră, dar el nu observă nimic.

 — Mi s-au părut detestabile, spuse ea în şoaptă, detestabile!

 El înălţă din sprâncene.

 — O! ce spirit burghez ai, domnişoară Rider! zise pe un ton ironic. Aceste versuri au fost aclamate de cei mai buni critici din ţară ca reproduceri ale frumuseţilor vechii poezii greceşti.

 Fata fu pe cale de a replica, dar se răzgândi şi rămase cu buzele strânse.

 Thornton Lyne ridică din umeri şi făcu câţiva paşi spre fundul biroului său luxos mobilat

 — Gustul poeziei ca şi cel al castraveţilor e un gust care se câştigă, declară după o clipă. Anumite genuri de literatură cer o cultură specială. Va veni o zi, sunt sigur, când îmi vei fi recunoscătoare că ţi-am oferit prilejul de a aprecia gânduri magnifice exprimate într-o limbă de rară frumuseţe.

 Fata ridică privirea.

 — Pot pleca, domnule Lyne? întrebă ea.

 — Nu încă, răspunse el calm. Mi-ai spus adineauri că nu înţelegi unde vreau să ajung. Îţi voi vorbi mai simplu. Eşti o fată foarte drăguţă, cum ştii foarte bine, şi eşti sortită aproape sigur să devii nevasta unui individ mediocru şi burghez, care te va obliga să duci o viaţă de sclavă este, cum ştii, destinul tuturor femeilor din clasa de mijloc. De ce să te supui acestui jug? Numai fiindcă un oarecare în redingotă neagră şi guler alb va mormăi cuvintele consacrate, fără nici o noimă pentru o persoană inteligentă? Eu n-o să-mi dau osteneala să respect o asemenea ceremonie stupidă, dar voi face orice ca să fii fericită.

 Încet se îndreptă spre ea şi-i aşeză o mână pe umăr. Istinctiv ea se crispă; el începu să râdă.

 — Ce zici?

 Fata îl privi în faţă, cu ochii strălucitori. Vorbi cu o voce fermă:

 — Se întâmplă să fiu una dintre acele persoane mediocre şi burgheze care dau importanţă cuvintelor mormăite despre care vorbeaţi. Totuşi, sunt destul de deschisă la minte pentru a şti că ceremonia matrimonială nu te face nici mai fericit, nici mai puţin fericit dacă e sau nu respectată. Însă fie că e vorba despre căsătorie, fie despre alt fel de legătură, aş vrea ca măcar să întâlnesc un bărbat.

 El încruntă sprâncenele.

 — Ce vrei să spui? întrebă cu o voce care-şi pierduse dulceaţa.

 Tânăra cu lacrimi de mândrie în glas, îi răspunse:

 — Nu-mi doresc o creatură suspectă care pune sentimente oribile în versuri insignifiante. Vă repet că îmi doresc un bărbat.

 Figura lui Lyne deveni lividă.

 — Îţi dai seama cu cine vorbeşti? întrebă el ridicând vocea

 — Vorbesc cu Thornton Lyne, răspunse ea repede, proprietarul magazinelor Lyne, patronul Odettei Rider care-i smulge în fiecare săptămână trei lire sterline.

 El se sufoca de furie.

 — Fii atentă! zise el. Fii atentă!

 — Vorbesc cu un om a cărui viaţă e un reproş la titlul de om! continuă ea grăbit. Un om care nu e sincer în nimic, care trăieşte pe seama inteligenţei şi reputaţiei tatălui său; pe banii câştigaţi din munca unor oameni care valorează mai mult decât el. Nu mi-e frică de dumneavoastră, îi aruncă ea cu dispreţ. Da, ştiu că va trebui să părăsesc această casă şi o voi face chiar în seara asta!

 Lyne era rănit, umilit, aproape distrus de dispreţul fetei. Ea realiză situaţia dintr-o dată şi delicateţea naturii sale feminine o făcu să se oprească.

 — Regret că am fost atât de dură, spuse cu un ton îmblânzit, dar dumneavoastră m-aţi provocat, domnule Lyne.

 Era incapabil să scoată un cuvânt, clătina doar din cap arătându-i cu un deget tremurător uşa.

 — Ieşi, şopti în sfârşit.

 Odette Rider părăsi încăperea; tânărul nu se clinti câteva secunde. Apoi se ridică, se apropie de fereastră şi urmări silueta elegantă a fetei care traversa, fără grabă, mulţimea cumpărătorilor îndreptându-se spre caserie.

 — O să mi-o plăteşti, fetiţo, murmură.

 Era rănit de moarte. Băiat de oameni bogaţi, fusese ţinut departe de lumea obişnuită. Avantajele şcolii publice fiindu-i refuzate, se înconjurase, la universitate, de paraziţi şi pozeuri ca şi el. Niciodată nu-l atinsese suflul criticii, cu excepţia împunsăturilor obişnuite din revistele de scandal.

 Îşi trecu limba peste buzele uscate şi, apropiindu-se de birou, apăsă butonul unei sonerii. După o clipă de aşteptare, fiindcă fusese anume îndepărtată, secretara apăru.

 — Domnul Tarling a venit? întrebă Lyne.