Fiul Diavolului - Volumul 1 - Paul Feval

 Prolog – Cei trei oameni roşii.

 Capitolul I – Mahalaua evreiască.

 Uşile Palatului Poştelor din Frankfurt-pe-Main se deschiseseră pentru public. Strada începea să se umple de oameni de tot felul.

 Era o mişcare neîntreruptă şi zgomotoasă.

 Era ora nouă dimineaţa. Toată lumea venise să ia scrisorile, să oprească locuri pentru diligenţe sau să comande cai de poştă de călărit.

 Curţile interioare ale hotelului, unde prinţul de Turn şi Taxis a instalat birourile poştei, erau pline de trăsuri de tot felul aparţinând tuturor popoarelor.

 Era pe la sfârşitul lui octombrie 1824.

 În sala călătorilor mulţimea se primenea în fiecare minut.

 Din toată grămada aceasta de lume care vorbea toate limbile şi care purta toate costumele vom înfăţişa cititorului pe doi oameni care stăteau unul de o parte şi altul de cealaltă parte a sălii.

 Unul din ei îşi rezerva un loc pentru trăsura publică de Heidelberg. Îmbrăcămintea lui era ciudată. Purta o manta roşie, prinsă pe umăr cum obişnuiesc studenţii germani şi pălărie de pâslă cu borduri mari, care semăna cu cele ale cavalerilor din vremea lui Cromwell. El îşi ascundea cu desăvârşire fruntea şi ochii.

 După cum arăta obrazul său, se vedea că era foarte tânăr şi frumos ca o femeie. Avea un păr negru, subţire şi des care-i cădea în bucle până pe umeri.

 Celălalt călător aştepta la biroul cailor de călărit. Sta rezemat de un stâlp al grilajului. Era un bărbat cam de patruzeci de ani. Fizionomia lui pierduse orice semn de tinereţe. Pe lângă tâmple se vedeau şuviţe rare de păr care începuse să dea în alb.

 Lângă el era un om, probabil vreun negustor mare din Fleet-Street care voia să călătorească singur şi care în Londra vindea brânză, iar în străinătate pretindea să i se spună my lord. El vorbea cu slujbaşul de un sfert de ceas. Discuta cu aprindere preţul călăuzelor, cerea cu o voce groasă ordinele date de prinţul de Turn şi Taxis şi căuta să câştige la schimbarea bancnotelor.

 În acest timp primul nostru călător aştepta, dus pe gânduri. Vecinii profitau de neatenţia lui ca să-i ia înainte; el nu băga de seamă. Odată scoase un medalion care-i atârna la gât cu un lanţ de aur. Strânse medalionul la inimă şi-l privi pe ascuns ca şi cum s-ar fi temut de ochii indiscreţi sau batjocoritori. Medalionul reprezenta portretul unei femei tinere ai cărei ochi albaştri, dulci şi plini de iubire parcă-i zâmbeau. În jurul portretului era o şuviţă din părul blond al unui copil.

 O lacrimă se văzu în ochii călătorului. Apoi parcă se trezi deodată şi ascunse iute medalionul în sân.

 — Aş vrea să merg la castelul Bluthaupt! zise el funcţionarului care era liber.

 Acesta se uită pe un tabel.

 — Între Obernburg şi Esselbach, răspunse el, nu este trăsură publică şi şoseaua nu merge decât până la Obernburg.

 — Câte leghe sunt? întrebă străinul.

 — Opt mile germane, dintre care două pe câmpie. Vreţi o călăuză?

 Străinul întrebă de preţ. Erau câţiva florini mai mult. Se gândi o clipă, apoi răspunse:

 — Mă voi duce singur.

 Străinul plăti şi se îndreptă spre uşă. Tânărul cu mantaua roşie luase acelaşi drum. Trecură astfel prin curte fără să se vadă: fiecare era prea îngândurat ca să se mai uite în ochii trecătorilor.

 Când se apropiară de partea de ieşire, care da în stradă, sosi în faţa poştei un curier care venea în goana calului. Curierul acesta purta livreaua conţilor de Bluthaupt: roşu şi negru. Sforţarea pe care o făcu să oprească în loc calul, al cărui piept atinse oarecum pe cel mai în vârstă dintre călători, atrase atenţia acestuia din urmă să se uite la tânărul cu mantaua roşie. Pe obrazul aprins de iuţeala cursei se văzu un fel de mirare. Era învederat că-i cunoştea pe amândoi călătorii.

 Stătu o clipă între amândoi. Când întoarse capul în sfârşit, cel mai tânăr mergea pe lângă ziduri, pe când celălalt apucase pe stradă în partea opusă.

 — Să nu mai beau eu niciodată bere, murmură curierul, dacă băiatul ăsta frumos nu e unul din cei trei bastarzi ai lui Bluthaupt! Iar celălalt era cu părul mai negru acum cinci ani când s-a însurat cu contesa Hélene1! Este vicontele d'Audemer!

 Curierul sări de pe cal, aruncă frâul în mâna unui rândaş şi se repezi în stradă. Însă nici aici nu ştiu ce să facă. Acela pe care îl numea bastardul apucase la stânga, iar vicontele la dreapta. Încotro să apuce? După ce se gândi o clipă, porni să alerge după domnul d'Audemer. În strada principală răspundeau o mulţime de străzi şi străduţe; vicontele apucase negreşit pe una din ele. Fritz pierdu nădejdea să-l mai poată ajunge. Se întoarse şi vru să caute pe cel tânăr, dar nici pe el nu-l mai găsi. Apoi îşi scoase şapca şi-şi şterse sudoarea de pe frunte.

 — Mai bine aş fi făcut să-i strig atunci îndată! murmură el, dar mi-a pierit glasul când i-am văzut pe amândoi. Părea că nu se cunosc. afurisita aceea de pălărie ascundea obrazul tânărului. Dar poate să nu fie din copiii contelui Ulrich.

 Se oprise în mijlocul drumului să mai răsufle. Trecătorii îi loveau coatele iar el îi saluta pe toţi care îl atingeau.

 — Şi pe urmă, nici contelui Gunther, nici intendentului lui nu le prea plac musafirii. îşi mai zise el în gând. Eu cred că aceştia au să fie şi mai rău primiţi decât ceilalţi la castelul lui Bluthaupt. Zachous m-a însărcinat să fac ceva; mai bine să-mi împlinesc datoria.

 Apucă spre cartierul nou, Wolgraben, ale cărui case sunt vopsite frumos. Se opri la poarta unei case foarte cochete care semăna cu o cutie frumoasă de carton glasată de pe rafturile cofetăriilor.

 Bătu cu un ciocan de fontă poleit şi feciorului care veni să-i deschidă îi ceru să-l vadă pe cavalerul de Regnault.

 Fu îndată introdus într-un budoar parfumat peste măsură, unde un frizer din Frankfurt pieptăna părul des şi aspru al unui tânăr îmbrăcat cu un halat de mătase cu flori.

 Tânărul care se apropia de 30 de ani, era scund. Avea o fizionomie zâmbitoare care părea că se sileşte să fie graţioasă. Trăsăturile erau foarte delicate. Întreaga expresie a feţei era de o viclenie fină, dar pe care se lipea destul de bine o mască de degajare studiată. Manierele lui voiau negreşit să fie delicate şi să aibă în acelaşi timp distincţie nobilă. În privinţa asta, silinţele sale nu erau cu desăvârşire zadarnice. Domnul Regnault putea să treacă în ochii oamenilor puţin pătrunzători drept un bărbat cinstit dar fluşturatic, pe care străinul îl consideră ca fiind tipul cel mai ales al caracterului francez.

 — Ce vrea voinicul acesta? întrebă el fără să întoarcă privirea.

 — Vin de la castelul de Bluthaupt, răspunse Fritz.

 — Ah! Ah! Şi ai vreo scrisoare de la Zachous Nesmer?

 — N-am nici o scrisoare, zise curierul.

 — Stăpânul meu Zachous mi-a poruncit numai să intru în casa dumneavoastră şi să vă spun două vorbe pe care mi le-a zis el. dar trebuie să vi le spun între patru ochi.

 Cavalerul mişcă din umeri şi murmură:

 — Nemţii aceştia sunt misterioşi ca şi strigoii din baladele lor! Apropie-te tinere, şi spune-mi la ureche secretul dumitale.

 Frizerul se depărtă la câţiva paşi. Fritz îşi puse gura lângă obrazul pomădat al francezului:

 — A venit ceasul! şopti el.

 — Altceva? întrebă Regnault.

 — Atât.

 Cavalerul începu să râdă.

 — Ce spuneam eu? zise el. Mă invită la masă cu aceleaşi precauţii ca şi când ar fi vorba de o crimă! Îţi foarte mulţumesc, voinice. Germain, să dai flăcăului acestuia să bea şi să plece mulţumit.

 Fritz înghiţi un ulcior de vin de Rhin şi zise în sine că francezii sunt foarte amabili. Ieşi.

 Cartierul nou din Frankfurt şi împrejurimile sale păreau a-i fi destul de cunoscute. Fritz găsi foarte uşor drumul de-a lungul grădinilor fermecătoare care au înlocuit vechile ziduri dărăpănate. În toate părţile erau case moderne, împodobite şi zugrăvite ca şi casa cavalerului Regnault.

 După cotitura vreunei străzi vedeai cheiurile cele mari de pe amândouă malurile râului Main. Mai departe erau boschete stufoase, havuzuri, lacuri, poduri, cascade, şi tot ce se cheamă o grădină englezească.

 Deasupra mai tuturor porţilor particulare şi pe frontispiciul tuturor edificiilor publice, Fritz putea descoperi inscripţia aceasta uniformă: Freye-Stadt (oraş-liber), însă, ici şi acolo, întâlnea pe drum soldaţi austrieci şi cavaleri prusieni a căror prezenţă dezminţea ambiţioasa laudă a burghezilor din cetatea împărătească.

 Fritz trebui să părăsească acel cartier frumos, obligat de sarcini ce mai avea de îndeplinit.

 Apucă spre centrul cetăţii. Nu trecu mult şi în locul caselor elegante din Wolgraben veniră casele flamande din jurul Roemerului (primăriei).

 La câţiva paşi de clădirea aceasta veche, Fritz bătu în poarta unei case zidită în stil flamand.

 Un fecior, îmbrăcat cu o vestă albastră cu o mie de nasuri de argint, îi deschise.

 — Aş vrea să vorbesc cu domnul Yanos Georgyi – zise Fritz.

 Feciorul apucă înainte şi Fritz merse după el. Intrară astfel într-o cameră pardosită cu piatră, unde doi bărbaţi îmbrăcaţi în zale şi în pieptare făceau exerciţii de scrimă.

 Unul din ei îşi scoase masca de sârmă când intră Fritz. Era un om înalt cu înfăţişarea militărească, purtând pantalonul roşu de husar şi cizme ungureşti. Pieptarul de piele îi era deschis pe jumătate, încât i se vedea un piept muşchiulos.

 Pe un divan îi erau aruncate haina husărească şi cealpacul de blană cu reverele roşii. Omul acesta era frumos, dar de o frumuseţe grosolană.

 — Vin la măria ta, zise Fritz, din partea domnului Zachous Nesmer, intendentul contelui Gunther de Bluthaupt.

 Ungurul se uită la el, apoi se aşeză pe un scaun într-un colţ al camerei şi făcu semn curierului să-l urmeze.

 — Vorbeşte, îi zise el.

 — N-am mult de spus, murmură Fritz.

 „A venit ceasul” zise el mai tare.

 Ungurul aşteptă să mai spună ceva, dar văzându-l că tace, se ridică, îşi puse masca pe obraz, veni în mijlocul odăii şi se puse din nou în gardă.

 — Să dai omului acestuia să bea, zise el feciorului şi începu iar antrenamentul de scrimă.

 Fritz bău un ulcior de vin de Rhin şi plecă.

 Dincolo de primărie se înfundă tot mai mult în oraşul vechi. La fiecare pas pe care-l făcea, casele se apropiau. Cu cât mergea mai în sus, cu atât pârâul care trecea prin mijlocul străzii se lărgea. Fritz se apropia de Judengase (mahalaua evreiască) şi de străzile înconjurătoare care formau ghetoul israeliţilor din Frankfurt pe Main. Nu mai ştia încotro s-apuce. Aici toate casele erau la fel. Şi pe dreapta şi pe stânga erau două şiruri lungi de case, de câte patru-cinci secole, ale căror acoperişuri se întindeau până peste stradă şi nu lăsau între ele decât prea puţin loc deschis prin care se putea zări o bucată de cer.