Volumul 6 - TARZAN Neîmblânzitul sau Salonul nebuniei - Edgar Rice Burroughs

CAPITOLUL I – Jaf şi omor.

Printr-o pădure întunecoasă din Africa de Sud-Est, înainta anevoios o trupă de soldaţi negri al căror comandant, căpitanul Schneider, abia mergea de oboseală; iar din cauza căldurii, broboanele de sudoare de pe frunte i se prelingeau pe obraji şi gât.

Alături de căpitan păşea un locotenent, iar sublocotenentul Von Goss venea din urmă, cu o mână de soldaţi, forţele principale, grăbind la drum un grup de cărăuşi, care, deşi aproape morţi de osteneală, erau loviţi necontenit, când cu patul carabinelor, când cu vârful ascuţit al baionetelor. Negăsindu-se nici un cărăuş în apropierea căpitanului, acesta îşi răcorea furia pe soldaţi, dar cu multă atenţie, fiindcă ei erau înarmaţi, iar cei trei ofiţeri albi se găseau singuri cu atâţia negri în inima Africii.

Mai bine de jumătate din companie mergea înaintea căpitanului şi a locotenentului său; iar restul în urma lor.

Astfel, găsindu-se la mijloc, cei doi ofiţeri micşoraseră primejdiile acelei jungle sălbatice.

În fruntea coloanei, legaţi împreună de gât cu un lanţ gros, se aflau doi negri sălbatici, aproape goi. Erau călăuzele indigene, impuse în serviciul zisei „Kultur” germane, ale cărei urme se vedeau cu prisosinţă în numeroasele răni şi vânătăi de pe corpul lor.

Astfel, până şi în întunecimea Africii, lumina civilizaţiei germane începea să se reflecte asupra sărmanilor indigeni, după cum, cam tot pe aceeaşi vreme, în toamna anului 1914, se revărsase cu atâta strălucire asupra blândei Belgii.

E adevărat, călăuzele s-au rătăcit împreună cu toată compania, dar acest lucru se întâmpla mai tuturor călăuzelor africane. Pentru căpitanul Schneider, însă, nu avea nici o importanţă faptul că pierderea drumului a survenit în urma relei-voinţe a călăuzelor sau din neştiinţa lor. Îi era destul să ştie că s-a rătăcit în sălbăticiile Africii şi că avea la îndemână fiinţe omeneşti, mai slabe decât el, pe care le putea supune diferitelor torturi.

Faptul că nu i-a omorât imediat se datora, în parte, unei urme de speranţă că vor găsi drumul, scoţându-i din jungla în care se găseau acum, iar, pe de altă parte, faptului că, atâta timp cât mai trăiau, avea prilejul să-i pedepsească.

Sărmanele fiinţe, sperând că vor da din întâmplare peste drumul adevărat, susţineau din toate puterile că ştiu drumul şi nu se rătăciseră, aşa că ei continuau să meargă pe o cărare veche, scobită de uzul a nenumărate animale, probabil în curs de secole.

Pe aici era drumul lui Tantor, elefantul, când se ducea să se adape. Tot pe aici umbla şi Buto, rinocerul, în timp ce noaptea, animalele de pradă păşeau uşor, aproape fără zgomot, pe dedesubtul ghirlandelor făcute de crengile încolăcite ale copacilor dintr-o parte în alta, ducându-se spre câmpia întinsă din marginea junglei, unde găseau prada mai uşor.

Iar, când călăuzele au ajuns la marginea acestei câmpii, care s-a ivit pe neaşteptate înaintea lor, căpitanul scoase un suspin adânc de uşurare, pentru că, după atâtea zile de rătăcire fără nădejde printr-o junglă aproape de nepătruns, priveliştea întinsă de ierburi clătinate de vânt, împestriţată în unele locuri de câte un copac sau doi, iar la distanţă o linie verde şerpuind printre tufişuri, ce indicau o apă curgătoare, îi părea europeanului un adevărat paradis.

Un zâmbet de satisfacţie a apărut pe buzele neamţului şi, ducând binoclul la ochi, a cercetat întreaga câmpie cu minuţiozitate, până când s-a oprit deasupra unor clădiri de pe lângă marginea înverzită a râului.

— Avem noroc, zise Schneider tovarăşului său. Vezi ce-i acolo?

Locotenentul, care privea şi el cu binoclul, a îndreptat lentilele în direcţia arătată, până când a văzut şi el priveliştea ce a atras atenţia superiorului.

— Da, zise el. Văd o fermă engleză. Trebuie să fie a lui Greystoke, pentru că alta nu mai este în această parte a Africii engleze de răsărit. Ne-a ajutat Dumnezeu, domnule căpitan.

— Eu cred că l-am descoperit cu mult mai repede ca el să fi aflat că ţara lui şi a noastră sunt în război. Acum o să simtă şi el mâna de fier a Germaniei.

— Să sperăm că este acasă, a zis locotenentul, ca să-l putem lua cu noi, când vom raporta lui Kraut la Nairobi, iar căpitanul Fritz Schneider va fi recompensat când îl va aduce pe faimosul Tarzan.

Schneider îşi umflă pieptul de mândrie.

— Ai dreptate, prietene, zise el. Ba încă la amândoi o să ne meargă bine; numai că va trebui să alergăm după generalul Kraut până să-l ajungem, atât de repede se retrag englezii cu armata lor caraghioasă.

În sfârşit, mica trupă de soldaţi negri cu cei trei ofiţeri albi ai lor, au pornit veseli la drum, spre reşedinţa lui John Clayton, lord de Greystoke, dar pe căpitan îl aştepta o dezamăgire, pentru că nici Tarzan, nici fiul său nu erau acasă.

Lady Jane, neştiind că Germania şi Anglia sunt în război, i-a primit cât se poate de ospitalier pe ofiţeri, dând dispoziţii credincioşilor ei Waziri să prepare o cină dintre cele mai festive şi bogate pentru soldaţii inamici.

Din partea de răsărit, de la o distanţă foarte mare, Tarzan venea cu mare viteză dinspre Nairobi către ferma sa. A aflat acolo despre izbucnirea războiului mondial şi, gândindu-se la o posibilă invazie a Africii engleze de Est de către germani, se grăbea să ajungă mai curând acasă pentru a îşi putea transporta soţia într-un loc unde ar fi fost în mai multă siguranţă.

Avea cu el şi vreo douăzeci de războinici negri ca abanosul, dar i se părea că ei merg prea încet prin junglă, cu toată obişnuinţa unor astfel de călătorii.

De multe ori, când era nevoie, se dezbrăca tot atât de uşor de pojghiţa subţire de civilizaţie, ca şi de hainele sale, simbolul acestei civilizaţii putând să se transforme, într-o clipă, din englezul nobil, civilizat şi cu maniere distinse, în sălbaticul aproape gol de mai înainte, care cutreiera pădurile africane.