Dupa 20 ani - Alexandre Dumas

I

FANTOMA LUI RICHELIEU

Într-o încăpere a Palatului Cardinal, pe care o cunoaştem, la o masă cu colţurile ferecate în argint aurit, încărcată de hîrtii şi de cărţi, şedea un om cu capul sprijinit în mîini.

Îndărătul lui se afla un cămin impunător, împurpurat de răsfrîngerile jăraticului şi în care tăciunii aprinşi se mistuiau printre mari grătare aurii. Licărirea căminului învăluia din spate veşmîntul măreţ al acestui visător, pe care îl lumina din faţă un candelabru plin de lumînări.

Văzînd mantia aceasta roşie şi bogatele-i dantele, fruntea aceasta palidă şi plecată sub povara gîndurilor, însingurarea ce domnea aici în încăpere, muţenia anticamerelor şi pasul măsurat al străjilor pe coridor, ai fi crezut că umbra cardinalului Richelieu se afla şi acum în cabinetul său.

Vai, era, într-adevăr, numai umbra marelui era! Franţa slăbită, autoritatea regelui nesocotită, nobilii deveniţi iarăşi puternici şi nesupuşi, duşmanul încălcînd hotarele – totul stătea mărturie ca Richelieu nu mai era.

Dar ceea ce dovedea şi mai grăitor că mantia cea roşie nu-l înveşmînta pe bătrînul cardinal era tocmai această însingurare ce părea – aşa cum am spus – mai degrabă a unei năluci, decît a unui om viu; erau coridoarele pustii de curteni şi curţile ticsite de străji: era batjocura ce urca din stradă şi năvălea pe ferestrele acestei încăperi zguduite de răsuflarea unui întreg oraş coalizat împotriva ministrului; era, în sfîrşit, zgomotul depărtat şi mereu reînnoit al împuşcăturilor, din fericire slobozite aiurea, numai ca să dea a înţelege gărzilor, elveţienilor, muşchetarilor şi ostaşilor de veghe în jurul Palatului Regal – întrucît însuşi Palatul Cardinal îşi schimbase numele – că şi poporul avea arme.

Această fantomă a lui Richelieu era Mazarin.

Şi Mazarin era singur şi se simţea slab.

— Venetic! murmură el. Italian! Uite ce-mi tot aruncă în obraz! Cu vorba asta l-au ucis, l-au spînzurat şi l-au sfîşiat pe Concini şi, dacă i-aş lăsa, m-ar ucide, m-ar spînzura şi m-ar sfîşia şi pe mine la fel, cu toate că nu le-am făcut nicicînd alt rău, decît doar că i-am stors niţeluş. Nerozii! Nu pricep că duşmanul lor nu-i acest italian care vorbeşte prost franţuzeşte, ci mai curînd aceia care au darul să le îndruge cuvinte frumoase cu un atît de curat şi cuceritor accent parizian.

Da, da, urmă ministrul cu surîsul fin, care de astă dată părea ciudat pe buzele-i pale, da, larma voastră îmi spune că soarta favoriţilor e nesigură; dar, dacă ştiţi asta, ar trebui să ştiţi deopotrivă că eu nu sînt un favorit oarecare! Contele de Essex avea un minunat inel împodobit cu diamante, pe care i-l dăruise regeasca lui amantă; eu am doar un simplu inel cu două iniţiale şi o anume zi gravate pe el, însă inelul acesta a fost binecuvîntat în capela Palatului Regal; de aceea pe mine n-au să mă doboare, aşa cum ar pofti. Tot urlînd: „Jos cu Mazarin!", nu-şi dau seama ca eu îi fac să strige cînd trăiască Beaufort, cînd trăiască Prinţul, cînd trăiască Parlamentul! Ei bine, domnul de Beaufort e închis la Vincennes, Prinţul îi va călca pe urme dintr-o zi în alta, iar Parlamentul...

Aici surîsul cardinalului căpătă o expresie de ură, de care chipu-i blajin nu părea în stare.

— Ei bine! Parlamentul... vedem noi ce facem şi cu Parlamentul; acum îi avem pe Orléans şi pe Montargis. Ah, am să las timpul să lucreze! Toţi cîţi au început să strige "Jos cu Mazarin" vor sfîrşi prin a-i huli pe fiecare dintre ei, rînd pe rînd. Richelieu, pe care îl urau atunci cînd trăia şi de care vorbesc mereu de cînd a murit, a fost încă şi mai înjosit decît mine; căci el s-a văzut alungat de cîteva ori şi s-a temut de şi mai multe ori de asta. Pe mine însă regina nu mă va alunga niciodată şi, dacă voi fi silit să mă plec voinţei poporului, ea va fi alături de mine; dacă fug eu, va fugi şi ea, şi-o sa vedem noi atunci ce fac răzvrătiţii fără regină şi fără rege. Ah, barem de n-aş fi străin, de-aş fi barem francez, barem gentilom!

Şi căzu din nou în visare.

Într-adevăr, situaţia era critică şi ziua care abia se sfîrşise o complicase şi mai mult. Mazarin, veşnic îmboldit de respingătoarea-i lăcomie de bani, strivise poporul sub povara impozitelor, şi poporul, căruia nu-i mai rămăsese decît sufletul – după vorba procurorului general Talon – cum nu-şi putea pune sufletul la mezat, poporul, pe care încercau să-l facă să-şi păstreze răbdarea cu larma stîrnită în jurul unor victorii, dar care găsea că gloria nu-i carne să-ţi potoleşti foamea cu ea, poporul începuse să murmure cam de multişor.

Dar asta nu era tot; fiindcă, atunci cînd doar poporul murmură, curtea, ţinută departe de către burghezie şi gentilomi, nu-l aude; Mazarin avusese însă nesocotinţa sa se atingă de magistraţi! El vînduse douăsprezece titluri de raportor în Consiliul de Stat şi, cum magistraţii plăteau bani grei pentru slujba lor, iar numirea acestor noi doisprezece urma să le micşoreze procopseala, cei vechi ţinuseră sfat şi juraseră pe Evanghelie să nu îngăduie una ca asta şi să se împotrivească din răsputeri persecuţiilor curţii, făgăduindu-şi totodată că, dacă din pricina acestei răzvrătiri vreunul dintre ei şi-ar pierde slujba, să pună toţi mînă de la mînă ca să-l despăgubească.

Şi iată ce se întîmplase din aceste două motive:

În ziua de 7 ianuarie, şapte-opt sute de negustori din Paris se strînseseră laolaltă şi, revoltaţi de o nouă dare plănuită pentru proprietarii de case, trimiseră pe zece dintre ei să vorbească ducelui de Orléans, care, potrivit vechiului său obicei, căuta să cîştige simpatia mulţimii. Ducele de Orléans îi primise, şi ei declarară răspicat că sînt hotărîţi să nu plătească nici o lăscaie din darea cea nouă, chiar de-ar fi să se apere cu arma în mînă de oamenii regelui veniţi să o perceapă. Ducele de Orléans îi ascultase cu mare bunăvoinţă, le dăduse nădejdea unei oarecare îndulciri, le făgăduise să înfăţişeze reginei păsul lor şi-i concediase cu vorba dintotdeauna a maimarilor: „Vom vedea."

La rîndul lor, în ziua de 9, magistraţii veniseră la cardinal, şi unul dintre ei, împuternicitul celorlalţi, îi vorbise cu atîta hotărîre şi îndrăzneală, încît cardinalul rămăsese uluit; şi scăpase de ei la fel ca şi ducele de Orléans, zicînd că are să vadă ce e de făcut.

Şi atunci, ca să vadă ce e de făcut, convocase consiliul şi trimisese după ministrul de finanţe d'Emery.

Acest d'Emery era foarte urît de popor, mai întîi fiindcă era ministru de finanţe şi orice ministru de finanţe trebuie să fie urît; apoi, se cuvine să adăugăm că o şi merita niţel.

Era fiul unui bancher din Lyon, pe care îl chema Particelli şi care, dînd faliment, îşi schimbase numele în d'Emery. Cardinalul Richelieu, recunoscînd într-însul un cap financiar, îl prezentase regelui Ludovic al XII-lea drept domnul d'Emery şi, dornic să-i obţină numirea ca inspector general de finanţe, găsise numai cuvinte de laudă pentru el.

— Minunat! a rostit regele. Mă bucur că îmi vorbeşti despre domnul d'Emery pentru această funcţie care cere un om cinstit. Auzisem că ai vrea să-l numeşti pe ticălosul de Particelli şi mă temeam că ai să mă sileşti să-l accept.

— Sire, răspunse cardinalul, majestatea-voastră să fie liniştit: Particelli de care aţi pomenit a fost spînzurat.

— A, cu atît mai bine! exclamă regele. Nu degeaba mi se spune mie Ludovic cel drept.

Şi semnă numirea lui d'Emery.

Era acelaşi d'Emery care devenise între timp ministru de finanţe.

Aşadar, i s-a trimis vorbă că e chemat de către cardinal şi el s-a ivit în grabă, palid şi înspăimîntat, îngăimînd că fiul său era cît pe ce să fie ucis chiar în acea zi în faţa Palatului: mulţimea îl oprise şi-i ceruse socoteală pentru luxul neveste-si, care se lăfăia într-o casă tapisată în catifele roşii împodobite cu ciucuri de aur. Ea era fiica lui Nicolas de Camus, ministru în 1617, cel care venise la Paris cu douăzeci de franci în pungă şi care, după ce-şi asigurase o rentă de patruzeci de mii de franci, împărţise de curînd nouă milioane odraslelor sale.

Fiul lui d'Emery era cît pe ce să fie strivit din pricina unuia dintre răzvrătiţi, care striga că trebuie stors pînă va da îndărăt tot aurul pe care-l înghiţise. În acea zi, consiliul nu a luat nici o hotărîre, ministrul fiind prea copleşit de cele petrecute ca să se mai poată gîndi şi la altceva.