Pilotul de pe Dunare - Jules Verne

 La concursul de la Sigmaringen.

 În acea zi de sâmbătă 5 august 1876, o mulţime numeroasă şi zgomotoasă umplea cârciuma Hanul Pescarilor. Cântece, strigăte, clinchete de pahare, aplauze, exclamaţii alcătuiau un vacarm dominat, la intervale aproape regulate, de acea interjecţie hoch1 prin care bucuria germană ajunsă la paroxism obişnuieşte să se exprime.

 Ferestrele cârciumii dădeau direct spre Dunăre, la marginea fermecătorului orăşel Sigmaringen, capitala enclavei princiare Hohenzollern, situată aproape la izvoarele acestui măreţ fluviu din Europa centrală. Răspunzând invitaţiei de pe firma pictată cu frumoase litere gotice, se adunaseră aici, membrii Ligii Dunărene, societate internaţională de pescari, aparţinând diferitelor naţionalităţi riverane. Şi cum nu există adunare veselă fără băutură, se bea berea de München şi vin bun unguresc, cu halbele şi paharele pline. Se şi fuma mult deoarece sala cea mare era complet întunecată de fumul mirositor care ieşea neîncetat din lungile pipe. Dacă membrii Societăţii nu se mai vedeau între ei, în schimb se puteau încă auzi, dacă nu surziseră de-a binelea. Calmi şi tăcuţi în exerciţiul meseriei lor, pescarii cu undiţa sunt, în adevăr, oamenii cei mai zgomotoşi din lume atunci când şi-au lăsat uneltele de pescuit. Ei sunt tot atât de pricepuţi în povestirea întâmplărilor lor ca şi vânătorii – ceea ce, se ştie, nu-i puţin lucru.

 Erau la sfârşitul unui prânz dintre cele mai copioase, care adunase vreo sută de meseni, toţi pescari pătimaşi de apă, fanatici ai undiţei. Judecând după numărul sticlelor goale care zăceau pe mese şi în jur, pescuitul de dimineaţă le uscase bine gâtlejul. Acum venise rândul lichiorurilor pe care oamenii le-au inventat ca să urmeze cafelei.

 Sunase ora trei, când mesenii, din ce în ce mai stacojii la faţă, părăsiră masa. Ca să fim drepţi, unii se clătinau şi le-ar fi fost greu să se dispenseze de sprijinul vecinilor. Dar marea majoritate aveau picioarele bine înfipte în pământ ca nişte bravi şi solizi bărbaţi ce erau obişnuiţi cu astfel de şedinţe vesele ce se organizau de câteva ori pe an în legătură cu concursurile Ligii Danubiene.

 Aceste concursuri, foarte urmărite şi sărbătorite de lume, aveau o bună reputaţie pe întreg cursul vestitului fluviu galben şi nu albastru cum îl cântă faimosul vals al lui Strauss. Concurenţii veneau din ducatul Baden, din Wurtenburg. Bavaria, Austria, Ungaria, România şi Serbia, ba chiar şi din Bulgaria. Societatea număra de-acum cinci ani de existenţă. Foarte bine condusă de preşedintele ei, Miclescu, ea prospera. Resursele ei mereu crescânde îi permiteau să ofere premii importante la concursuri, iar drapelul său strălucea de glorioasele medalii câştigate în lupte strânse cu reprezentanţii asociaţiilor rivale. La curent cu legislaţia privind pescuitul fluvial, comitetul său de conducere îşi susţinea aderenţii, atât împotriva Statului cât şi a particularilor, apărându-le drepturile şi privilegiile cu acea tenacitate, ba chiar încăpăţânare profesională, specifică bipezilor pe care instinctul de pescar cu undiţa îi face demni de a fi clasaţi într-o categorie aparte a umanităţii.

 Concursul ce avusese loc de curând era al doilea din acest an 1876. Încă de la ora cinci dimineaţa, concurenţii părăsiseră oraşul spre a ajunge pe malul stâng al Dunării, puţin mai sus de Sigmaringen. Toţi purtau uniforma Societăţii: cămaşă scurtă, lăsând libertate în mişcări, pantaloni băgaţi în cizme cu talpă groasă, şapcă albă cu cozoroc lat. Se înţelege de la sine că toţi aveau colecţia completă a diferitelor unelte enumerate în Manualul Pescarului: undiţe, prăjini, mincioguri, undiţe împachetate în piele de căprioară, plute, sonde, plumb de undiţă de diferite mărimi, musculiţe artificiale, ibrişin, păr de cal. Pescuitul era liber în sensul că orice peşte prins era bun şi fiecare putea să-şi aleagă locul cum credea.

 La ora 6 fix, cei nouăzeci şi şapte de concurenţi se aflau pe locurile lor, cu undiţa ridicată în mână, gata să arunce momeala.

 O goarnă dădu semnalul şi cele nouăzeci şi şapte de undiţe se aplecară pe apă dintr-o singură mişcare.

 Concursul era dotat cu mai multe premii, dintre care primele, de o valoare de o sută de florini fiecare, urmau să fie atribuite pescarilor ce aveau să prindă cel mai mare număr de peşti, precum şi celui ce reuşea să-l captureze pe cel mai mare.

 Până la ora unsprezece fără cinci, când goarna anunţă închiderea concursului, nu se ivi nici un incident. Fiecare captură fu supusă, pe rând, comisiei formată din Preşedintele Miclescu şi din patru membri ai Ligii Dunărene.

 Deşi printre pescari existau, în general, multe capete înfierbântate, nimeni nu punea la îndoială, nici măcar o clipă, imparţialitatea acestor înalte şi puternice personaje, aşa încât nici o reclamaţie nu era posibilă. Totuşi, ei fură nevoiţi să se înarmeze cu multă răbdare până la cunoaşterea rezultatelor; căci atribuirea diferitelor premii privind greutatea sau privind numărul peştilor prinşi, trebuia să rămână secretă până la distribuirea recompenselor; festivitatea de premiere avea să fie precedată de un ospăţ care trebuia să-i adune frăţeşte pe toţi concurenţii.

 Ora aceasta sosise. Pescarii, fără a mai vorbi despre curioşii veniţi din Sigmaringen, aşteptau, aşezaţi confortabil în faţa estradei pe care se aflau Preşedintele şi ceilalţi membrii ai comisiei.

 Şi în adevăr, dacă scaunele, băncile şi taburetele nu lipseau de acolo, nu lipseau nici mesele, iar de pe ele halbele de bere, sticlele cu băuturi variate şi nici paharele mari şi mici.

 După ce fiecare luă loc iar pipele fumegau tot mai tare, Preşedintele se sculă.

 — Ascultaţi… ascultaţi! Se striga din toate părţile.

 Domnul Miclescu îşi goli mai întâi ţapul de bere, a cărei spumă îi albi vârful mustăţilor: „Dragi colegi, spuse el în germană, limbă înţeleasă de toţi membrii Ligii Dunărene în ciuda diversităţii naţionalităţilor; să nu vă aşteptaţi la un discurs organizat, cu introducere, dezvoltare şi concluzii. Nu, noi nu ne aflăm aici pentru a ne ameţi cu discursuri oficiale ci suntem aici doar ca să discutăm despre treburile noastre, ca nişte buni tovarăşi, aş spune chiar ca nişte fraţi, dacă această calificare vi se pare justificată pentru o adunare internaţională.”

 Aceste două fraze, cam lungi, ca toate cele ce se spun la începutul unui discurs, chiar atunci când oratorul afirmă că nu vrea să ţină unul, au fost întâmpinate cu aplauze unanime cărora li se alăturară câţiva de „foarte bine!”, „foarte bine!” amestecate cu interjecţia hoch! Şi chiar cu sughiţuri. Apoi, Preşedintele îşi ridică paharul, urmat repede de toţi ceilalţi.

 Domnul Miclescu îşi continuă discursul, aşezând pescarul pe primul loc al întregii omeniri. El îi lăudă abilitatea şi virtuţile cu care l-a înzestrat natura generoasă. El sublinie câtă răbdare îi trebuie pescarului, câtă ingeniozitate, cât sânge rece, câtă inteligenţă superioară, pentru a izbândi în această artă, căci mai degrabă decât o meserie, pescuitul este o artă, artă pe care el o aşeză cu mult deasupra izbânzilor vânătoreşti, cu care se laudă pe nedrept vânătorii.

 — S-ar putea compara, strigă el, vânătoarea cu pescuitul?

 — Nu! Nu! Îi răspunse toată asistenţa.

 — Ce merit ai când împuşti un pui de potârniche sau un iepure, pe care îi vezi în faţa ochilor şi pe care un câine – oare noi avem câini?

 — L-a depistat pentru tine?

 Vânatul pe care-l vezi de departe îl ţinteşti în voie şi-l găureşti cu alice, majoritatea lor fiind aruncate inutil. Peştele, din contră, nu poţi să-l urmăreşti cu privirea. El stă ascuns sub apă. Câte manevre îndemânatice, câte invitaţii delicate, câtă îndemânare şi inteligenţă dăruită pentru a-l decide să muşte momeala, pentru a-l prinde în undiţă, pentru a-l scoate din apă, când leşinat la capătul undiţei, când zburdalnic şi ca să zicem aşa, aplaudând el însuşi victoria pescarului.

 De data asta adunarea izbucni în urale. Se înţelege că Preşedintele Miclescu răspundea întru totul sentimentelor întregii Ligi Dunărene, înţelegând că nu va reuşi niciodată să meargă prea departe în elogiul confraţilor săi, netemându-se a fi acuzat de exagerări, el nu ezită să plaseze nobila lor preocupare mai presus de toate celelalte, să-i ridice în slăvi pe nobilii discipoli ai ştiinţei piscicole, să evoce chiar amintirea zeiţei superbe care prezida jocurile pescăreşti din vechea Romă în timpul ceremoniilor halieutice.2

 Oare au fost înţelese aceste cuvinte? Probabil, din moment ce ele au provocat adevărate explozii de entuziasm.

 Apoi, după ce-şi reluă răsuflarea golind o halbă de bere cu guler de spumă, continuă: