Ascanio - Alexandre Dumas

STRADA ŞI ATELIERUL Povestirea noastră începe în ziua de 10 iulie a anului de graţie 1540, la orele patru după-amiază, la Paris, în tinda bisericii Grands-Augustins din curtea Universităţii, lângă agheasmatar, în apropiere de uşa de la intrare.

Un tânăr înalt şi chipeş, întunecat la faţă, cu părul pletos şi cu ochii mari, negri, simplu dar elegant şi înarmat doar cu un pumnal mic cu un mâner sculptat cu meşteşug, stătea acolo cuprins de bună seamă, de o cucernică sfială, deoarece nu se clintise din loc tot timpul cât ţinuse vecernia; cu capul plecat într-o atitudine de evlavioasă meditaţie, îngâna în şoaptă nişte cuvinte neînţelese, probabil o rugăciune, fiindcă bolborosea atât de încet, încât nimeni altul decât el şi Dumnezeu puteau desluşi spusele sale; totuşi, spre sfârşitul liturghiei, se încumetă, în sfârşit, să înalţe fruntea, şi atunci vecinii din preajmă reuşiră să prindă câteva vorbe rostite cu jumătate de glas:

— Îţi vine să-ţi iei câmpii când auzi fonfăind pe călugării ăştia francezi! N-ar putea să-şi dea mai multă osteneală, cel puţin faţă de ea, care, de bună seamă, e deprinsă a asculta doar cântecele îngerilor din cer?! Ah, în fine, bine că s-a terminat!

O, Doamne, Doamne, fă ca de astă dată să fiu mai fericit decât duminica trecută şi să-mi arunce măcar o privire!

Această ultimă rugăminte nu era câtuşi de puţin prezumpţioasă, căci, dacă făptura către care era îndreptată ar fi ridicat ochii asupra celui ce i-o adresase, ar fi văzut cel mai încântător chip de adolescent pe care l-ar fi putut întrezări în visurile sale, citind frumoasele legende mitologice, după care lumea se dădea în vânt pe vremea aceea, datorită minunatelor stihuri ale meşterului Clement Marot, şi în care sunt istorisite peripeţiile amoroase ale lui Psihe şi moartea lui Narcis, întradevăr, aşa cum am arătat, în ciuda costumului său simplu de culoare închisă, tânărul pe care lam înfăţişat mai sus era de o remarcabilă frumuseţe şi de o eleganţă fără cusur: mai mult încă, zâmbetul lui avea o negrăită dulceaţă şi o infinită gingăşie, iar privirea, care îşi îngăduia încă să fie îndrăzneaţă, era în schimb mistuită de patima cea mai arzătoare ce se poate oglindi în ochii mari ai unui tânăr de optsprezece ani.

Cu toate astea, în momentul când se auzi zgomotul scaunelor mutate din loc ce anunţă de obicei sfârşitul liturghiei, tânărul nostru îndrăgostit (căci, după cele câteva cuvinte rostite mai înainte, cititorul a putut să-şi dea seama că i se cuvine pe bună dreptate acest calificativ) – îndrăgostitul nostru, zic, se dădu puţin deoparte şi rămase locului să privească mulţimea care se îndrepta în tăcere spre uşă şi care era alcătuită din enoriaşi cu figuri solemne, membri ai consiliului parohial, din respectabile matroane care, o dată cu vârsta, deveniseră femei aşezate şi din fetişcane nurlii. Dar nu pentru ele venise aici tânărul cei chipeş, fiindcă privirea lui nu se învioră şi nici nu se grăbi să înainteze cu însufleţire decât în clipa în care văzu apropiinduse o fată îmbrăcată în alb, însoţită de o guvernantă, dar o guvernantă de casă mare care părea să ştie cum trebuie să se poarte o femeie în lume, o guvernantă încă tinerică şi zâmbitoare şi care, zău, nu era de loc de lepădat. Când cele două doamne se apropiară de agheasmatar, cavalerul nostru îşi înmuie degetele în apa sfinţită şi întinse mâna curtenitor spre ele.

Guvernanta îi mulţumi cu cel mai drăgălaş surâs şi-şi arătă recunoştinţa prin cea mai simandicoasă reverenţă, atinse degetele tânărului, apoi, spre adânca lui dezamăgire, oferi tovarăşei sale agheasma primită printr-un atât de lung ocol, care tovarăşă, în ciuda rugăminţii ce-i fusese adresată în taină puţin mai înainte, rămase tot timpul cu ochii plecaţi, dovadă că prinsese de veste şi ştia foarte bine că tânărul cel chipeş se afla de faţă, aşa încât, după plecarea ei, tânărul nostru bătu din picior bombănind: „Ah, Doamne, nici de astă dată nu m-a văzut!” Dovadă că tânărul chipeş, după cum cred c-am mai spus, nu avea mai mult de optsprezece ani.

De îndată ce însă paraponul de care fusese năpădit în primul moment îi trecu, necunoscutul se grăbi să coboare treptele bisericii şi, băgând de seama că, după ce îşi lăsase vălul peste obraz şi o luase de braţ pe însoţitoarea ei, frumoasa cu capul în nori cotise strada spre dreapta, o apuca şi el tot la dreapta, remarcând de altminteri că, întâmplător, avea acelaşi drum. Fata merse mai departe pe chei până în dreptul podului SaintMichel, apoi traversă podul: ca un făcut, necunoscutul nostru avea şi el acelaşi drum. O luă apoi pe strada Barillerie şi trecu peste Pontau-Change. Şi cum, tot întâmplător, necunoscutul avea acelaşi drum, se ţinu după ea ca o umbră.

Fiindcă orice fată frumoasă are o umbră, adică un îndrăgostit.

Dar, vai, în dreptul fortăreţei Grand-Châtelet, strălucitul astru căruia tânărul nostru îi dădea târcoale în chip de satelit se eclipsă brusc; poarta cea mică a închisorii regale se deschise ca de la sine îndată ce guvernanta ciocăni şi se închise la loc numaidecât.

Tânărul rămase o clipa înlemnit, dar cum era un voinic dârz din fire atunci când nu se afla de faţă o fetişcană nostimă care să-i topească dârzenia, nu stătu mult pe gânduri.

O caraulă cu lancea pe umăr se plimba încolo şi încoace cu un aer solemn prin faţa fortăreţei.

Tânărul necunoscut urmă exemplul destoinicei santinele, şi după ce se retrase la oarecare distanţă ca să nu bată la ochi, dar nu chiar atât de departe ca să nu poată supraveghea poarta, se hotărî să stea vitejeşte de strajă în slujba amorului.

Dacă cititorul a stat de strajă vreodată în viaţa sa, a avut prilejul să constate că mijlocul cel mai sigur de a scurta această îndatorire este să vorbeşti cu tine însuţi. Probabil însă că tânărul nostru era obişnuit să patruleze, fiindcă nici nu apucase bine să-şi ia postul în primire, că şi începu a depăna următorul monolog: