Cerşetorul Negru - Paul Feval

Capitolul I – După vecernie.

 În anul 1817, spre mijlocul toamnei, la primul etaj al unei case aflată în piaţa Saint-Germain-des-Pres, aproape de strada d'Albaye, doi tineri, sprijiniţi cu coatele de balcon, stăteau de vorbă.

 Magnifica biserică era încă înconjurată de diferite clădiri şi aveau să treacă încă mulţi ani înainte de a se proiecta restaurarea ei.

 Era duminică. Cadranul ceasului din clopotniţă arăta ora patru şi jumătate.

 Tinerii noştri aşteptau, fără îndoială, sfârşitul slujbei pentru a trece în revistă pe credincioşii care trebuiau să iasă din biserică, căci elocventul şi cunoscutul părinte Rozan, de la misiunile Franţei, predica. Şi trebuie spus că biserica era plină până la refuz.

 Amândoi erau înalţi şi frumoşi, dar fizionomiile lor formau un izbitor contrast. Cel mai în vârstă, a cărui faţă brună avea o expresie de ciudată nepăsare, amestecată cu o lipsă de judecată şi orgoliu, părea să fie aproape de acea epocă nehotărâtă care serveşte de graniţă între tinereţe şi maturitate.

 Era trecut de treizeci de ani. De când? Ar fi fost greu de spus, căci fruntea sa era fără nici o cută; părul său negru, prea creţ pentru a fi frumos, avea totuşi acea dungă la modă, care strălucea mulţumită intervenţiei unui artist coafor, din cartierele de dincolo de Sena.

 Ochii săi erau arzători, plini de foc, dar se plecau, de multe ori fără voie sub o privire pătrunzătoare.

 Mustaţa lui fină, n-avea nici un fir cenuşiu; dar sub vârfurile ei strălucitoare, care afectau puţin curba moscovită obişnuită în acea vreme de parizieni, o cută profundă desenată îi cobora colţurile gurii; trebuie să fi surâs de multe ori amar, pentru a se săpa acest şanţ caracteristic.

 Semnul acesta dezminţea aerul tineresc al întregii feţe.

 Nu se potrivea decât cu un anumit cerc albăstrui, care înconjura pleoapele frumosului nostru brunet, până la tâmplele-i străbătute de invizibile zbârcituri.

 Acest personaj se numea cavalerul Juan de Carral; şi după câte spunea el, era un gentilom spaniol.

 Vorbea de multe ori de familia sa, care era una dintre cele mai bune din Andaluzia şi se arăta în toate ocaziile foarte îngâmfat de nobila-i naştere.

 Vom spune imediat că domnul de Carral se asemăna în această privinţă cu acele frumoase doamne care primesc cu plăcere complimente pentru părul lor fals, pe care l-au cumpărat. Şi încă, el nu se ostenise să-şi cumpere nimic. Nobleţe ca a sa, se culege de pe jos.

 Juan de Carral era fiu de negru sclav din naştere şi se numea cu adevărat, Jonquille, în ochii noştri, acest fapt s-ar fi adăugat valorii sale – dacă ar fi valorat ceva.

 Prietenul său, care se numea Xavier şi atâta tot, era cu mult mai tânăr şi altfel făcut. Fruntea sa, largă şi deschisă, era încadrată de bucle blonde. Faţa sa albă şi fără pete, părea de alabastru alături de obrazul întunecat al mulatrului, dar această delicateţe nu excludea vigoarea.

 Privirea sa era cinstită, gura sa gânditoare. O tristeţe vagă şi lipsită de amărăciune părea să fie expresia obişnuită a fizionomiei sale.

 Avea douăzeci şi doi de ani.

 Dedesubtul lor, piaţa, pe atât de strâmtă atunci pe cât e de lungă azi, era cu desăvârşire pustie; doar, pe unica treaptă care ţinea loc de peron bisericii, un cerşetor, în picioare sprijinit într-un lung baston, aştepta şi el, ieşirea de la slujbă, dar nu din simplă curiozitate.

 Acest cerşetor era un negru, un negru într-adevăr frumos, care cu douăzeci de ani mai devreme ar fi putut reprezenta imaginea lui Othello. Ar fi putut servi de model unui pictor.

 Faţa sa largă reieşea că ebenul între zăpada părului şi a bărbii sale.

 Talia sa înaltă nu se aplecase sub greutatea anilor; se ţinea drept şi purta cu un fel de mândrie veşmântul peticit, dar curat, care-i acoperea umerii.

 În 1817, n-am fi avut nevoie să vă facem această descriere, căci aţi fi cunoscut, ca toată lumea de altfel pe Cerşetorul Negru, care cerea pomană la poarta bisericii Saint-Germain-des-Pres.

 Era aproape un personaj celebru.

 Vorbea puţin şi încasa mult. Niciodată nu cerea cu voce tare. Mâna sa întinsă cerea în tăcere darul.

 Când primea ceva, se înclina cu gravitate în semn de mulţumire. Salutul Cerşetorului Negru era celebru în Paris, iar englezii îi dădeau bani, doar pentru a fi salutaţi de el.

 Copiii din mahala aveau frică de el, iar cârciumarul din colţ pretindea că era regele sălbaticilor făcut prizonier de către împărat.

 După corn am spus, era ora patru şi jumătate. În timp ce cerşetorul aştepta nemişcat, cei doi tineri îşi continuau convorbirea, întreruptă din când în când de lungi tăceri.

 — Xavier! strigă deodată Juan de Carral, aruncându-şi ţigareta, îmi ascunzi ceva, prietene!

 Xavier se strădui să zâmbească.

 — Dar tu nu-mi ascunzi nimic? murmură el.

 — Eu?… Doamne, nu… adică… toată lumea are taine, dar înţelege-mă… Ai o dragoste, scumpule şi mi-e frică, o dragoste periculoasă.

 — Ce te face să crezi asta?

 — Bravo! Nu tăgăduieşti! Ce mă face să cred? He! He! O mulţime de indicii. Noi spaniolii, suntem buni observatori din fire, adevăraţi maeştri! Am surprins…

 — Ce? întrebă Xavier.

 Carral izbucni în râs.

 — Haide! Te trădezi singur. Ar fi crud din partea mea să abuzez de avantajele mele cu un diplomat atât de novice ca tine.

 La zgomotul hohotului de râs al lui Carral, Cerşetorul Negru se întoarse.

 Îşi ridică pălăria de paie şi întinse mâna spre balcon. Imediat Xavier îşi scoase punga.

 — Negrul acesta îmi displace! mormăi Carral, scoţând şi el punga.

 Xavier îşi aruncă banii fără un cuvânt.

 Cerşetorul înainte de a se apleca pentru a-i culege se descoperi din nou, punând mâna în dreptul inimii.

 — Negrule, iată cinci franci, strigă Carral; ţi-i dau cu condiţia ca să te duci dracului şi să nu te mai arăţi!

 Piesa de cinci franci căzu în pălăria cerşetorului. Dar în loc s-o păstreze, acesta o aruncă departe de el şi îşi păstră nemişcarea de la început.

 — L-ai jignit, spuse Xavier.

 — Să jigneşti un negru! exclamă mulatrul scandalizat; ce idee! Dar părerile sunt libere şi eu m-am păgubit de cinci franci… Ah, scumpule, ai recăzut în melancolia ta visătoare. Hotărât lucru, eşti plictisit.

 Xavier scăpă un suspin.

 — Asta-i boala oamenilor fericiţi, răspunse el; eu n-o pot avea.

 Ridică spre prietenul său o privire tristă şi plină de nehotărâre; apoi, luat de acea nevoie de împărtăşire care este în sufletul tuturor tinerilor, luă mâna mulatrului, o strânse într-ale sale şi-i spuse:

 — Carral, cred că eşti prietenul meu; am încredere în tine. Fiindcă ai ghicit o parte din taina mea, vreau să-ţi spun totul: sufăr!

 — Asta se vede, scumpule, dar de ce suferi?

 — Sunt sărac.

 — E un neajuns destul de obişnuit! Şi eu sunt la fel.

 — Şi mă numesc Xavier!

 — Asta da! E un prenume frumoşi zise Carral cu îngâmfare; dar mărturisesc că i-ar trebui ceva în coadă. Despre mine, nu mă pot plânge de soartă în această privinţă… dar ce vrei, scumpule, dacă toată lumea ar trage foloase după urma naşterii, atunci la ce bun să mai fii gentilom!

 — Şi pe urmă… reluă Xavier, care abia auzise acest argument decisiv.

 Dar înainte de a-şi fi putut încheia fraza, porţile bisericii Saint-Germain-des-Pres se deschiseră şi mulţimea ascultătorilor părintelui Rozan umplu deodată toată piaţa.

 Cei doi prieteni întrerupseră convorbirea.

 Cerşetorul Negru îşi începu activitatea. Nemişcat, cu mâna întinsă, semăna cu o statuie de abanos pusă acolo pentru a provoca milostenia trecătorilor.

 Aproape toată lumea îl miluia, căci era cunoscut şi celebritatea serveşte până şi cerşetorilor.

 Xavier se aplecase peste balcon şi privea atent.

 — Era şi ea la slujbă? întrebă Carral, cu o urmă de bătaie de joc în glas.

 — Cine? răspunse Xavier, a cărui frunte se acoperi de o puternică roşcată.

 — Iarăşi reţinere! Dar întrebarea mea era de prisos. Ştiu că ea era acolo! Iat-o!

 Xavier păstră tabere şi se aplecă mai mult.

 O tânără fată, de o frumuseţe minunată, îmbrăcată cu o eleganţă mândră şi modestă în acelaşi timp care încântă şi totuşi nu poate îi descrisă, păşea în acea clipă pragul bisericii. Femeile care ştiu încă să se împodobească cu simplitate devin din ce în ce mai rare.

 O domnişoară de companie, în costumul sever al slujbei sale o urmă de aproape.

 Trecând prin faţa Cerşetorului Negru, tânăra fată îi puse în mână o monedă, iar negrul zâmbi cu o recunoştinţă în care se citea o dragoste părintească.

 Apoi tânăra fată ridică ochii şi privirea să se opri pe balcon. Carral rânji încetişor. Xavier se roşi.

 La rândul său doamna Blowter, doamna de companie, ridică ochii în aer, dar numai pentru a privi cerul.

 Cerul care fusese curat toată ziua, se acoperea acum de nori şi câteva picături de ploaie începură să cadă. Englezoaica avea o înfăţişare speriată şi cercetă piaţa cu privirea.

 Nu se vedea decât o trăsură mică la celălalt capăt al pielii. Vizitiul ei sforăia pe capră.

 — Asta este! zise Carral cu jumătate de voce, în timp ce domnişoara Rumbrye este la slujbă, ca o bună creştină, sub paza unei servitoare, doamna marchiză, mama ei vitregă se plimbă cu trăsura prin Bois de Boulogne, iar domnul Alfred des Vallees pune stăpânire pe trăsura marchizului, tatăl său vitreg. Iar marchizul şi fiica lui trebuie să meargă pe jos sau să ia o trăsură de piaţă.

 Într-adevăr, nu era alt mijloc.

 Tânăra fată reintra sub arcadă, iar doamna Blowter, plină de devotament, îşi luă la spinare lungile-i picioare britanice şi fugi pe pavajul ud, pentru a căuta trăsura.

 — Scumpule, spuse atunci Carral, nu vreau să fiu indiscret, plec.

 Şi reintră în cameră.

 Mulţimea se scursese. Nu mai era aproape de biserica decât Cerşetorul Negru.

 — Elena! pronunţă cu vocea joasă Xavier.

 — Elena! repetă cerşetorul, care se înalţă ca o santinelă şi adăugă zâmbind: Câinii bătrâni sunt paznici buni.

 Sub boltă, tânăra fată se gândea.

 — Tatăl meu vrea să-i vorbească! Cum va şti el?

 Într-adevăr, sărmanul Xavier nu putea ghici acest cuvânt care se ridicase abia până pe buzele tinerei fete.

 Cerşetorul Negru cu barbă albă era oare vrăjitor?

 În timp ce trăsura care o aducea pe doamna Blowter, aluneca greoi pe pavajul pieţei, el spuse:

 — Tatăl său!

 Trăsura ajunse în faţa bisericii, se deschise, apoi se închise în urma tinerei care urcă. Birja porni în trapul cailor.

 Privirea lui Xavier reflecta o dureroasă nehotărâre.

 Pronunţă, fără să-şi dea seama că vorbeşte cu voce tare:

 — Să mă duc, oare?

 — Da, se auzi sub balcon vocea gravă a negrului.

 Şi cum ochii lui Xavier îl priveau întrebători adăugă:

 — Tatăl său vrea să te vadă.

 — Mulţumesc, spuse Xavier.

 — Cui, dracului, mulţumeşti acolo, scumpule? întrebă Carral revenind.

 Xavier se întoarse. Expresia de tristeţe care-i întunecase mai adineauri faţa dispăruse. Un zâmbet vesel îi flutura pe buze.

 — Vorbesc singur, răspunse el. Dar bine că-mi adusei aminte. Nu voi putea să-ţi ţin tovărăşie astă seară… Mă duc la marchizul de Rumbrye.

 — Ah! făcu Carral.

 — Am fost poftit acum câteva zile. Ţi-aduci aminte?

 — Copil ce eşti! zise Carral cu o drăgăstoasa bunăvoinţă şi cu un ton protector, îţi dai multă osteneală ca să te ascunzi de mine. Nu ştii că-ţi cunosc micile taine tot atât de bine ca tine?

 Fruntea lui Xavier se întunecă din nou; gura lui îşi pierdu zâmbetul.

 — Ai multă îndrăzneală, adăugă Carral.

 — Nebunie, vrei să spui! murmură Xavier cu amărăciune.

 — De loc; am spus îndrăzneală şi-o menţin.

 — N-ai o sarcină uşoară, dar, poţi câştiga.

 — Ah! Dacă aş fi bogat! strigă Xavier.

 — Ar fi o şansă în plus în jocul tău, nimic mai mult, scumpule. Ceea ce ar fi trebuit, ar fi fost un nume frumos… un nume ca al meu, de exemplu!

 — Tu eşti fericit, Carral?