Scaunul Mortii - Edgar Wallace

 Un om se oprise în faţa porţilor înalte ale clădirii Cainbuiy House, unde se aflau o mulţime de birouri. Se uită nehotărât la plăcile de aramă de pe ambele părţi ale uşii, pe care erau înscrise numele firmelor şi găsi în cele din urmă în vestibul ceea ce căuta.

 Scoase din buzunar o tăietură dintr-un jurnal şi verifică exactitatea inscripţiei pe care o descoperise:

 Redacţia ziarului „INDISCRETUL”

 Se îndreptă hotărât spre lift. Arăta ca un sărăntoc, hainele îi erau mototolite, pantofii sdlciaţi. Era galben la faţă, cu ochii şi părul negru, nasul acvilin. Pălăria îi era decolorată de vechime, mănuşile găurite. Îi ceru liftierului să-l ducă la etajul 5. Vorbea cu un accent străin. Ajuns sus începu din nou să ezite, examinând uşa pe care i-o arătase liftierul şi pe care citi din nou: „INDISCRETUL'* bateţi în uşă.

 Răspunzând invitaţiei omul bătu şi, imediat, spre surprinderea lui, uşa se deschise singură. Gândi că era un aparat electric care acţiona uşa din interior. Păşi într-o încăpere mobilată sumar cu un scaun şi o masă pe care se aflau râteva ziare. Pe pereţi, una în faţa celeilalte, o hartă a Angliei şi o litografie înfăţişând un peisaj – în partea cealaltă o uşă. Se duse şi bătu.

 — Intră! Auzi strigându-se şi împinse uşor uşa.

 Camera era mai mare şi mai confortabilă. Pe un birou marc, tn centru, erau puse două lămpi cu abajururi frumoase. O biblioicui acoperea un perete întreg şi pe birou erau răspândite şpalturi de ziar.

 La birou era aşezat un bărbat; era solid, de vârstă mijim ic, judecind după voce, căci capul îi era înfăşurat într-o biiuiiA de mătase, un soi de voaletă foarte deasă, de fapt, care i undcu.

 Complet părul, urechile, toate trăsăturile.

 Începu să râdă văzând surprinderea noului venit.

 — Luaţi loc, zise el şi nu vă fie frică.

 — Domnule, făcu celălalt cu dezinvoltură, fiţi sigur că sunt foarte liniştit Nu m-am temut niciodată pe lumea asta decât de sărăcie… Da, de clnd mă ştiu mi-a fost frică să nu mor în mizerie, domnule!

 Omul voalat tăcu un moment, apoi:

 — Aţi venit pentru anunţ?

 — Da, domnule, am înţeles că doriţi un asistent discret, vorbind limbi străine şi sărac. Corespund tuturor acestor condiţii şi îndrăznesc să adaug că dacă aţi fi cerut şi un caracter aventuros şi lipsit de scrupule, v-aş fi satisfăcut, de asemenea, -

 După o lungă tăcere, în timpul căreia candidatul se simţi atent observat de către omul căruia nu-i putea vedea trăsăturile, acesta declară:

 — Cred că sunteţi ceea ce trebuie.

 — Sunt sigur, zise candidatul. Şi acum, domnule, vă cer şi eu câteva lucruri, cu voia dumneavoastră, pentru că orice înţelegere e bilaterală, nu? Mai întâi, ce muncă doriţi să-mi încredinţaţi? * ' >»

 Omul voalat se ridică şi-şi vârî mâinile în buzunar.

 — Conduc, spuse el, un mic jurnal care este răspândit mai ales printre servitorii de casă mare. Aceştia sunt şi colaboratorii mei cei mai apropiaţi; primesc de la cameriste franţuzoaice şi de la valeţi italieni numeroase scrisori privitoare la faptele şi purtările stăpânilor lor din marea aristocraţie engleză. Iar eu nu prea am talent la limbile străine şi nu sunt în măsură să înţeleg toate nuanţele gândurilor autorilor acestor scrisori. Am deci nevoie de un om discret care să-mi citească corespondenţa străină, să o traducă în engleză şi să-mi facă rezumate din jalbele acestor oameni cumsecade. Ştiţi, continuă el ridicând din umeri, că bărbaţii nu sunt > > ' '» perfecţi, femeile şi mai puţin iar persoanele care au servitori, încă mai puţin. Aceşti servitori” au, deci, foarte adesea lucruri foarte interesante de povestit despre stăpânii lor şi nu întotdeauna ceva frumos… Mă înţelegeţi, nu-i aşa, scumpe prietene… Apropo, cum vă numiţi?

 Străinul ezită.

 — Poltavo, răspunse în cele din urmă.

 — Sunteţi… Italian sau polonez?

 — Polonez.

 — Ei bine, cum vă spuneam, ziarul meu ţine să fie la curent cu tot ce se întâmplă în înalta societate. Dacă informaţiile primite pot fi publicate, le tipărim, dacă nu… Nu. Dar, zise el ridicând mâna, în acest din urmă caz, să nu credeţi că informaţiile acestea sunt de aruncat la coş. Dimpotrivă, le păstrăm… Pentru distracţia noastră proprie.

 Aceste ultime cuvinte nu-l înşelară pe Poltavo, cu tot tonul degajat cu care fuseseră spuse. Se lăsă din nou liniştea.

 — Unde locuiţi? Întrebă în sfârşit omul voalat.

 — Într-o căsuţă din Bloomsbury, la etajul 4.

 — Bine; de când sunteţi în Anglia?

 — De şase luni.

 — De ce aţi venit aici? Poltavo ridică din umeri.

 — De ce? Insistă omul voalat.

 — Oh, din cauza unei uşoare neînţelegeri intervenite între mine şi şeful poliţiei din San-Sebastian.

 — Perfect. Dacă mi-aţi fi spus altceva nu v-aş fi angajat.

 — De ce?

 — Pentru că ăsta e adevărul. Neînţelegerea dumitale cu acest poliţist se datorează unei sume de bani care a dispărut dintr-o cameră alăturată celei în care locuiai dumneata la hotel. Iar plecarea dumitale a fost grăbită şi de imposibilitatea în care te găseai de a-ţi plăti nota.

 — Uite un director de ziar bine informat! Exclamă Poltavo fără nici o jenă.

 Asta e meseria mea, zise celălalt, cu modestie. Spune-mi domnul Brown, te rog şi dacă mi.se întâmplă să nu răspund când o să mă chemi astfel, n-ai decât să-ţi aduci -aminte că nu mă cheamă * > asa. Eşti exact omul de care am nevoie.»

 — Ceea ce mă surprinde este că aţi dat de mine, zise Poltavo. Tăietura de jurnal care conţinea anunţul mi-a fost trimisă de un prieten necunoscut…

 — Eu sunt prietenul necunoscut. Înţelegi situaţia?

 — Da, cam văd cum stau lucrurile… Dar nu şi ce leafă o să am.