Spiritul din Llano Estacado - Karl May

De-a lungul apei se apropiau calare doi bărbaţi: un alb şi un negru. Primul avea o îmbrăcăminte foarte curioasă. Purta încălţăminte indiană şi pantaloni din piele, completaţi de un frac, care odinioară fusese de culoare albastru-închis, dar acum era foarte decolorat, cu revere, epoleţi şi nasturi metalici strălucitori. Cele două pulpane lungi ale fracului atârnau în spate, în partea dreaptă şi stângă, sub forma unei cozi, pe cal. Pe cap purta o pălărie enormă de amazon, de culoare neagră, împodobită cu o pană de struţ de culoare galbenă. Omuleţul era înarmat cu o puşcă cu două ţevi, care-i atârna peste umăr, un pumnal şi două pistoale, pe care le purta la centură. De centură erau agăţate mai multe pungi în care se afla muniţie şi bineînţeles fel de fel de mărunţişuri necesare; acum însă aceste pungi păreau destul de goale.

Negrul avea o statură uriaşă. Şi el purta mocasini şi pantaloni ca indienii, formaţi din doi craci independenţi astfel încât călare pielea călăreţului venea în contact cu pielea calului. Acesta e un avantaj numai în cazul în care călăreşti fără şa. Îmbrăcămintea părţii superioare a corpului nu se potrivea deloc cu cea inferioară, deoarece aceasta era formată dintr-o haină militară a unui ofiţer francez de dragoni. Haina probabil că ajunsese pe continent cu ocazia invaziei franceze în Mexic, iar apoi pe căi necunoscute se rătăcise pe corpul negrului. Era mult prea scurtă pentru negrul cu statură herculeană, motiv pentru care nici nu î se puteau încheia nasturii. Ea lăsa la vedere pieptul gol al călăreţului, care, probabil datorită faptului că în vestul sălbatic nu existau spălătorese şi călcătorese, nu purta nici cămaşă. În schimb purta o năframă în jurul gâtului, cu carouri albe şi roşii, legată în faţă cu o buclă mare. Pe cap nu avea nimic, poate pentru a i se putea admira numeroasele bucle mici, strălucind de unsoare, pe care şi le coafase singur. Şi el era înarmat cu o puşcă cu două ţevi, un pumnal, o baionetă găsită pe undeva şi un pistol de cavalerie, al cărui an de fabricaţie data probabil de când lupul era căţel.

Din punctul de vedere al căilor, ei erau bine echipați. Se putea vedea că au străbătut un drum lung în acea zi dar cu toate acestea erau încă vioi şi plini de forţă, ca şi cum i-ar fi purtat pe călăreţi numai de câteva ore.

Malul pârâului era acoperit de o vegetaţie de un verde puternic, dar numai pe o anumită lăţime a lui. Într-o anumită zonă găseai numai Yucca{1} uscaţi, specii de cactuşi cărnoşi şi iarba ursului uscată, ale cărei tije de aproximativ 15 picioare erou deja veştejite.

 Ţinut neprietenos! spuse albul. În nord o duceam mai bine. Nu-i aşa Bob?

 Da, răspunse cel întrebat. Dom' Frank are dreptate. Aici nu place la dom' Bob. Dacă Bob ajunge la „Helmers Home”{2}, atunci el are foame de balenă, care înghite toată casa.

 Balena nu poate înghiţi o casă, îi explică Frank negrului, deoarece gâtlejul ei e mult prea strâmt pentru aşa ceva.

 Să deschidă la gâtlej aşa cum face dom' Bob când haleşte! Cât mai este până la „Helmers Home”?

 Nu ştiu precis. După descrierea care ni s-a făcut azi dimineaţă, ar trebui să ajungem curând. Uite, nu se apropie un călăreţ?

Arătă spre dreapta, peste apă. Bob îşi opri calul şi puse mâna deasupra ochilor pentru a-l feri de soaiele care se afla la mică înălţime, în apus. Totodată deschise gura mare, aşa cum avea obiceiul când voia să vadă mai bine şi spuse:

 Da, este un călăreţ, un om mic pe un cal mare. El vine la noi, la dom' Frank şi dom' Bob.

 Călăreţul, despre care era vorba, se apropia în goană, dar părea că vrea să treacă prin faţa lor, fără a se opri. Se prefăcea că nici nu i-a văzut.

 Ciudat individ! mormăi Frank. Aici, în vestul sălbatic, te bucuri când întâlneşti alt om; ăsta se pare însă că nu ne acordă nici o importanţă. Ori e duşmănos, ori are ceva pe cuget.

 Să cheme dom' Bob la el?

 Da, strigă-l. Trompeta ta de elefant o va auzi mai curând decât vocea mea de soprană.

Bob făcu palmele pâlnie la gură şi strigă din răsputeri:

 Alo, alo! Stai, aşteaptă! De ce fugi de dom' Bob?

Negrul avea o voce care ar fi înviat şi morţii. Călăreţul îşi struni calul. Cel doi se grăbiră să-l ajungă:

După ce au ajuns în apropiere, şi-au dat seama că nu aveau în faţa lor un om mic de statură, ci un flăcău care abia trecuse de anii copilăriei. Era îmbrăcat la fel ca şi cowboy-ii din California, hainele fiindu-i confecţionate din piele de bivol, iar cusăturile împodobite cu franjuri. Pe cap purta un sombrero{3} cu boruri largi. Mijlocul îi era înfăşurat cu o eşarfă lată, confecţionată din lână de culoare roşie, atârnând în partea stângă. În această eşarfă, pe care o purta în loc de centură, se aflau un pumnal şi două pistoale bătute în argint. Pe genunchi avea o puşcă grea, cu două ţevi, tip Kentucky, iar în faţă, în ambele părţi ale şeii, era fixată, ca la mexicani, o piele de protecţie care acoperea picioarele, apărându-le totodată de săgeţi şi lovituri de lance.

Faţa lui era bronzată de soare, şi în ciuda vârstei; pielea îi era tăbăcită de vreme şi vânt. Pe frunte, de la stângă până deasupra ochiului drept, avea o cicatrice lată de două degete, de un roşu aprins. Aceasta îi dădea o înfăţişare foarte războinică. În general nu făcea impresia unui om tânăr, lipsit de experienţă. Ţinea în mână puşca grea ca pe o pană, iar ochiul său întunecat privea asupra celor doi. Stătea mândru şi sigur în şa, ca un bătrân.

 Bună ziua, fiul meu! îl salută Frank. Ţinutul acesta iţi e cunoscut?

 Foarte bine, răspunse acesta, cu un surâs uşor, ironic, probabil datorită faptului că fusese considerat de către cel care îl întrebase drept un băieţel.

 Cunoşti „Helmers Home”?

 Da.

 Cât mai e de călărit până acolo?

 Cu cât mai încet, cu atât mai mult.

 Drace! Pari a fi scump la vorbă, băiatul meu!

 Nu sunt preot de mormoni.

 Aşa deci! Atunci te rog să ne scuzi! Eşti poate supărat pe mine fiindcă ţi-am spus băiat?

 Nici gând! Fiecare poate vorbi după bunul său plac, dar atunci trebuie să-i placă şi răspunsurile mele.

 Bine! Deci ne-am înţeles. Bate palma, dar să-mi răspunzi numai cum se cuvine! Îmi placi foarte mult! Eu sunt străin de meleagurile astea şi trebuie să ajung la „Helmers Home”. Sper să nu mă îndrumi greşit!

Îi întinse feciorului mâna. Acesta i-o strânse şi, cu un surâs pe buze privi fracul şi pălăria de amazon, răspunzând:

 E un nemernic cel ce înşeală Tocmai mă îndreptam spre „Helmers Home”. Dacă vreţi să mă urmaţi, haideţi!

Dădu pinteni calului, iar cei doi îl urmară. Se îndepărtară de pârâu şi începură să călărească spre sud.

 Noi am urmat apa, observa Frank.

 Aţi fi ajuns la bătrânul Helmers, răspunse feciorul, dar aţi fi făcut un ocol foarte mare. În toc de trei sferturi de oră aţi fi ajuns la el în două

 Atunci este foarte bine că te-am întâlnit. Îl cunoşti pe stăpânul casei?

 Chiar foarte bine.

 Ce fel de om e?

Cei doi călăreţi îşi luară călăuza la mijloc. Acesta, se uită cercetător la ei şi zise:

 Îşi dă seama de orice nelegiuire şi ţine o ordine strictă în casă.

 E bine aşa. Deci nu avem de ce ne teme din partea lui.

 Dacă sunteţi oameni de treabă, nu. Vă face orice serviciu.

 Am auzit că ar avea şi un magazin.

 Da, dar nu pentru câştig, ci pentru a-i ajuta pe oamenii din vest care trec pe la el. Ţine acolo tot ce are nevoie un vânător şi vinde la preţuri foarte mici. Dar unul pe care nu-l place, nu va obţine de la el nimic, nici pentru bani grei.

 Deci este un excentric?

 Nu, dar îşi dă osteneală să ţină la distanţă figurile dubioase care fac din vest un ţinut nesigur. Îl veţi cunoaşte şi voi. Vreau să vă mai spun ceva despre el; nu veţi înţelege şi poate veţi râde: e un neamţ get-beget. Cu asta am spus totul.

Frank se ridică în scări şi strigă:

 Ce? Asta să nu înţeleg? Chiar să şi râd despre aşa ceva? Ce-ţi închipui! Mă bucur grozav că aici la marginea deşertului Llano Estacado, am găsit un compatriot.

Faţa călăuzei era foarte serioasă. Surâdea de parcă n-ar fi râs vreodată în viaţa lui. Acum se uita cu ochi prietenoşi la Frank şi îl întrebă:

 Cum? Sunteţi german? Este adevărat?

 Bineînţeles! Nu se poate vedea asta dintru început?

 Nu! Nu vorbiţi engleza ca un german şi arătaţi tocmai ca un yankeu care a fost aruncat pe fereastră de nepoţii săi.

 Cerule! Ce-ţi veni! Sunt german get-beget şi cine nu mă crede, pe acela îl ciurul cu puşca mea!

 Pentru asta ajunge şi pumnalul. Dar dacă e adevărat, atunci bătrânul Helmers se va bucura. Şi el este german şi e tare mândru de patria şi de limba sa maternă.

 Cred şi eu. Un german nu le poate uita. Acum mă bucur îndoit că am venit la „Helmers Home”. De fapt îmi puteam închipui că e german. Un yankeu şi-ar fi denumit aşezământul „Settlement Helmers Range” sau ceva asemănător; dar „Helmers Home”, această denumire nu putea să o dea decât un german. Locuiţi în apropierea lui?

 Nu! Eu nu posed nici ferma şi nici o altă proprietate. Sunt liber ca pasărea cerului său ca un animal în pădure.

 În ciuda tinereţii tale! Nu ai părinţi?

 Nici o rudă.

 Hm. Cum te cheamă?

 Îmi spun Bloody-Fox.

 Bloody-Fox? Asta te duce cu gândul la o treabă sângeroasă.

 Da. Părinţii mei, întreaga familie şi toţi însoţitorii lor au fost omorâţi în Llano Estacado Doar eu am supravieţuit. M-au găsit cu capul despicat. Aveam, cam opt ani.

 Dumnezeule! Atunci într-adevăr eşti de compătimit! Aţi fost atacaţi pentru a fi jefuiţi?

 Da, bineînţeles.

 Deci nu ţi-a mai rămas decât viaţa, numele şi amintirea aceea groaznică!

 Nici atât. Helmers m-a găsit întins în nisip, m-a luat pe calul său şi m-a dus la el acasă. Luni zile am zăcut cu febră, iar după ce mi-am revenit, nu mai ştiam nimic, nimic. Îmi uitasem şi numele, nici azi nu-mi amintesc care a fost. Numai momentul atacului mi-a rămas întipărit limpede în minte. Aş fi mult mai fericit dacă mi s-ar fi şters şi acesta din minte, pentru că atunci nu ar mai exista în mine acest sentiment nestăpânit de răzbunare, care mă face mereu să străbat deşertul.

 Dar de ce ţi-au spus Bloody-Fox?

 Deoarece eram plin de sânge, iar în timpul febrei am repetat foarte des numele de Fuchs{4}. Se credea că acesta e numele meu.

 Deci, după toate aparenţele, părinţii tăi au fost germani?

 Fără îndoială. După ce mi-am revenit, vorbeam atât engleza cât şi germana. Totuşi, engleza o vorbeam ceva mai cursiv. Helmers mi-a fost ca un tată. Dar eu nu am putut sta la el, la nesfârşit. Trebuia să ies în lume, în sălbăticie, asemeni unui şoim căruia vulturii i-au omorât părinţii şi care se roteşte apoi în jurul locului sângeros până când reuşeşte să dea de ucigaşi

Se putea auzi cum scrâşneşte din dinţi. Strângea atât de puternic calul de hăţuri, încât acesta se cabră.

 Deci de atunci ai cicatricea de pe frunte? întrebă Frank.

 Da. răspunse tânărul încruntat. Dar să nu mai vorbim despre asta Mă răscoleşte prea tare şi dacă mă mai întrebaţi ceva vă părăsesc şi atunci trebuie să găsiţi singuri drumul spre „Helmers Home”.

 Da, mai bine să vorbim de posesorul acestei case. Ce a fost în patria sa?

 Funcţionar silvic.

 Cum — ceee? strigă Frank. Şi eu! Bloody-Fox făcu un gest de surprindere, îl cercetă atent pe vorbitor şi spuse:

 Şi dumneavoastră? Ei, asta-i o întâlnire grozavă!

 Da. Dar dacă a fost forestier, de ce a renunţat la meseria lui?

 De necaz. A fost inspector silvic. Pădurea respectivă era proprietate privată, iar patronul era un om mânios, mândru, lipsit de scrupule. Cei doi s-au certat şi s-au despărţit În urmă acestui fapt, Helmers a primit referinţe foarte proaste şi nu a mai găsit slujbă. Aceasta l-a determinat să plece cât mai departe. Vedeţi acolo crângul de goruni şi stejari?

 Da! răspunse Frank, privind în direcţia arătată.

 Acolo vom da din nou de pârâu. După pădure încep câmpurile lui Helmers. Până acum eu am fost cel întrebat; de acum încolo vreau să aflu şi eu câte ceva. Acest negru brav nu este denumit Sliding-Bob{5}?

La auzul acestor cuvinte Bob sări din şa ca şi cum ar fi vrut să coboare de pe cal.

 Ah, oh! strigă el. De ce dom' Bloody-Fox îl jigneşte la bunul, bravul Bob?

 Nu vreau să te jignesc sau să te cert, răspunse tânărul. Mă poţi considera prieten.

 De ce lui dom' Bob îi spui atunci aşa cum îi spun indienii. Fiindcă întotdeauna aluneca de pe cal? Acum însă dom' Bob călăreşte ca un diavol!

Pentru a arăta că a spus adevărul, dădu pinteni calului şi se îndreptă în galop spre crâng.

Chiar şi Frank îşi arătă uimirea faţă de întrebarea tânărului.

 Îl cunoşti pe Bob? întrebă el. Aceasta nu e cu putinţe!

 Oh, nu! Vă cunosc pe dumneavoastră.

 Asta-i bună! Cum mă numesc?

 Hobble-Frank.

 Doamne! E adevărat! Dar, băiete, cine ţi-a spus? În viaţa mea n-am fost prin părţile astea.

 Oh, surâse tânărul, pe un vânător atât de cunoscut trebuie să-l recunoşti.

Frank se umflă în pene, încât fracul său era în pericol să pleznească, şi spuse:

 Eu? Cunoscut? Cine ţi-a povestit de mine?

 Un cunoscut de-a! meu, Jakob Pfefferkorn, căruia i se spune de obicei Dick Rotofeiul.

 Mii de trăsnete! Bunul meu prieten! Unde l-ai întâlnit?

 Cu câteva zile în urmă, sus, la Washita Fork. El mi-a povestit că v-aţi dat întâlnire aici, la „Helmers Home”.

 Este corect. Vine şi el?

 Da! Eu am plecat mai devreme şi mă întorc tocmai de acolo. El urmează să sosească.

 Asta-i minunat; e nemaipomenit! Deci el ţi-a povestit de noi?

 Mi-a povestit întreaga expediţie pe care aţi făcut-o la Yellowstone. După ce mi-aţi spus că aţi fost silvicultor, mi-am dat seama pe cine am în faţă.

 Deci crezi că sunt un bun german?

 Nu numai atât, ci şi un om bun, de ispravă, spuse surâzând tânărul.

 Deci Rotofeiul nu m-a făcut rău?

 Nici nu s-a gândit la aşa ceva! Cum ar putea să-l ponegrească pe bravul său prieten, Frank!

 Da, ştii, din când în când ne-am mai certat pentru unele lucruri. Din fericire, cu timpul, el a recunoscut că amândoi suntem superiori ca pregătire şi de atunci pe lume nu există prieteni mai buni ca noi. În sfârşit, am ajuns la crâng. Cum mergeam mai departe?

 Trecem peste pârâu, iar apoi printre copaci: aceasta e direcţia sigură. Călăreţi cum este Bob, nu au nevoie de cărare. Dom' Bloody-Fox a putut vedea că dom' Bob călăreşte ca un indian. Dom' Bob poate să nu dea înapoi de la nimic.

Au trecut prin pârâu, iar după aceea au călărit prin pădure. Nu au fost împiedicaţi de desiş. În cele din urmă au trecut pe lângă câmpuri îngrădite de porumb, ovăz şi cartofi. Din loc în loc se putea vedea solul nisipos, negru, fertil al zonei texane de dealuri, care dă recolte bogate. Apa pârâului trecea chiar pe lângă casa principală a lui Helmers. În spatele ei se aflau grajdurile şi clădirile anexe.

Casa era construită din piatră, avea o formă joasă şi alungită, fără etaj. Cele două frontispicii erau însă prevăzute cu două cămăruţe mici la mansardă. În faţa uşii se aflau patru stejari uriaşi, cu trunchiuri foarte drepte. Crengile mari răspândeau pe o rază întinsă o umbră plăcută. Sub aceşti copaci se aflau mai multe mese şi bănci simple. La prima vedere se putea zări că în partea dreaptă a intrării se află locuinţa, iar în partea stângă magazinul de care vorbise Bloody-Fox.

La una din mese şedea un bătrân, cu pipa în gură, care privea cercetător spre cei trei călăreţi. Avea o statură înaltă, solidă, cu faţa tăbăcită de vreme şi încadrată de o barbă deasă, un adevărat om al vestului. Mâinile sale erau foarte muncite.

După ce o recunoscut călăuza celor doi străini, s-a ridicat în picioare şi i-a strigat de departe:

 Bine ai venit, Bloody-Fox! În sfârşit, te poate vedea omul din nou. Sunt multe noutăţi.

 În ce privinţă? întrebă tânărul.