Am deschis cartea Confesiunile unei cadâne cu o oarecare curiozitate, dar nu mă așteptam să fiu cuprinsă atât de profund. Nu e genul de roman care se „parcurge”. E genul de carte care te prinde de inimă și o strânge ușor, ca și cum ți-ar spune: „ascultă... și tu ai fost aici”.
Dincolo de titlu și exotismul pe care l-ar putea sugera, cartea este o călătorie interioară – o revelație trăită prin ochii unei femei aparent prizoniere, dar cu o forță sufletească ce sfidează zidurile. E ciudat cum o poveste plasată într-un spațiu și timp atât de diferit poate fi, de fapt, despre mine. Despre toate femeile. Despre tăcerile noastre. Despre dorința de a fi văzute, auzite, iubite — dar și libere.
Cuvintele Doinei Cotfas au o muzică aparte. Nu sunt simple propoziții, ci valuri care mângâie și dor. Mi-am subliniat pasaje. Am lăcrimat pe unele. Am simțit nevoia să mă opresc din citit, să respir, să privesc în mine. Și acolo, în mine, am găsit o fărâmă din acea cadână. Poate mai multe.
Nu este un roman de dragoste în sensul clasic. Este un roman despre dragostea care vindecă, chiar și când doare. Despre vocea care se naște în tăcere. Despre femeia care învață că nu trebuie să-și ceară scuze pentru cât iubește sau cât visează.
Pentru mine, această carte a fost o oglindă și un balsam. Mi-a reamintit că vulnerabilitatea poate fi o formă de curaj. Și că uneori, libertatea nu vine din a fugi, ci din a sta și a înflori în mijlocul deșertului.
