În Ţara Leului Argintiu - Volumul 3 - Sub Aripa Morţii - Karl May

Capitolul I – În Basra.

 Basra, care se numea înainte Basora sau Balsora, este cel mai vechi oraş al califilor dintre Tigru şi Eufrat, fiind înfiinţat de Omar, în anul 636 înainte de Hristos, ca să înlesnească persanilor legătura cu marea, deci calea pe apă spre Indii.

 Pe vremea aceea, la îmbucătura fluviului acum cu desăvârşire secat, se afla vechiul oraş Teredon sau Dirikotis, socotit de-a lungul multor veacuri de către arabi drept unul dintre cele patru raiuri ale lui Mahomed.

 De la Nabucodonosor, până la epoca diadohilor macedoneni, el a fost înfloritor, fiind cunoscut mai ales datorită faptului că Nearhos, prietenul din copilărie al lui Alexandru cel Mare, a debarcat cu flota sa, în anul 325, la Teredon.

 Între acest oraş şi Basra a existat o concurenţă, din care tânăra cetate a califilor a ieşit învingătoare. Teredonul a decăzut, treptat, iar Basra a luat un avânt din ce în ce mai mare. Sub proteguirea Califilor şi într-un ţinut prielnic, oraşul a putut fi în curând socotit drept unul dintre cele mai bogate şi mai de seamă ale ţării. Aici se adunau literaţii şi învăţaţii musulmani, faima lui crescând după ce Ibn Risaa, vestitul savant, a înfiinţat „şcoala înţelepţilor”. Academia aceasta era atât de importantă încât datorită ei s-a dat oraşului numele de onoare de Kubbet el Islam, ceea ce înseamnă „Cupola Islamului” pe limba noastră.

 Strălucirea lui însă n-a ţinut multă vreme; oraşul a decăzut, ca şi rivalul său, Teredonul, din pricina secării treptate a fluviului, la care s-au mai adăugat şi împrejurări de ordin politic. Astăzi, fosta „Cupolă a Islamului” nu mai e decât o adunătură de colibe dărăpănate, printre mormane de ruine, deşi a rămas un loc de trecere al caravanelor în drum spre India. Până şi numele i s-a pierdut, căci Basra1 se numeşte astăzi Zobevi, după o mică geamie în care zac osemintele văduvei unui partizan al lui Mahomed.

 Totuşi vechea Basra mai păstrează oarecare interes pentru noi, căci legenda spune că Mahomed, călătorind odată cu unchiul său Taleb, s-a întâlnit aici cu un călugăr creştin, anume Djerdjis (Georgeus), care a atras atenţia lui Taleb asupra inteligenţei nepotului său. Probabil că de aici pornesc preceptele creştine care se găsesc pe alocuri în Coran.

 Basra e aşezată acum la vreo două mile mai la nord de vechiul oraş. Cine a citit O mie şi una de nopţi, poveştile frumoasei şi înţeleptei Şeherezada, care şi-a luat de aici inspiraţia – şi se aşteaptă, venind la Basra, să-şi înalţe sufletul la frumuseţile descrise în poveştile citite, va avea o amară dezamăgire. Înainte de toate, oraşul nu e aşezat chiar lângă fluviu, ci la o jumătate de oră de el, fiind înconjurat de o apă stătătoare, rău mirositoare.

 Localitatea prezintă ochiului dornic de poezie numai urmele trecutului îndepăr-tat. Este aşezată pe un teren mlăştinos, îmbibat cu miasme. Malaria care mocneşte în tot cursul anului şi aerul nesănătos sunt foarte temute, aşa încât atunci când vreun funcţionat se face vinovat de o abatere, este mutat, ca pedeapsă, de la Bagdad la Basra. Şi cu siguranţă că nu mai scapă cu viaţă.

 Nici un medic local n-a descoperit vreun mijloc de apărare împotriva malariei, care bântuie aici cu furie şi nici cei europeni nu i-au putut veni de hac.

 Populaţia, care număra pe la începutul secolului al douăzecilea vreo şaizeci de mii de locuitori, a scăzut acum la a zecea parte şi dacă n-ar fi locul de ancorare al marilor vapoare comerciale pe drumul lor între Mesopotamia şi India, Basra ar dispărea cu totul.

 Deşi ştiam toate acestea, venisem aici eu Halef ca să vizitez vechiul Basra şi să plecăm apoi, cât mai curând, spre Şiraz, trecând prin Satt el Arab şi Quarun, pe urmă ţinând malul Djerrahi sau Ab Ergun, s-o luăm prin lanţul de munţi cu trecătorile lui care ne duceau la ţintă.

 Mai fusesem o dată cu Halef la Basra. Cu gândul să ne ducem în Persia, cotiserăm însă pe drumul caravanelor de pelerini spre Mecca şi a trebuit să renunţăm. Cele ce întâmpinaserăm atunci în Basra ne făcea să ne abatem iarăşi pe aici. Pentru a ne împrospăta amintirile.

 Ne întorseserăm tocmai de la vechiul Basra, pe care îl vizitaserăm în ziua aceea şi şedeam la taifas într-o cafenea, nu departe de clădirea vămii.

 Caii ni-i lăsaserăm în curtea îngustă şi murdară şi aşteptam să vină omul cu pluta care trebuia, să ne treacă pe malul celălalt. Veni, dar ne spuse că nu poate să ne treacă acum, fiindcă era ostenit şi trebuie să se odihnească puţin.

 Eram foarte necăjiţi de întârzierea asta. Omul era însă încăpăţânat, şi, deşi îi spuseserăm că vom vâsli noi şi el n-are decât să se odihnească pe plută, ne răspunse că nu dă vâslele pe mâna nimănui.

 Dar orice rău are şi partea lui bună, căci zăbava aceasta ne-a adus o bucurie, cu atât mai mare cu cât era pe cât se poate de neaşteptată.

 Trebuie să amintesc că pereţii cafenelei ca şi ai vămii erau din trestie împletită. Avea două încăperi, una mai mare şi alta mai mică. În aceasta din urmă stăteam noi; eram singuri şi puteam vedea şi auzi printre găurile împletiturii tot de se face şi se vorbeşte dincolo.

 Până acum veniseră şi plecaseră câţiva muşterii. Cafegiul şedea tolănit pe perne, îşi pusese luleaua stinsă pe genunchi şi părea că moţăie. Tânărul somal, care făcea pe chelnerul, lua unul câte unul ciubucele goale atârnate de perete şi îndesa tutun în ele, ca să fie pregătite pentru viitorii muşterii.

 În cafenea ca şi afară domnea linişte, doar din când în când se auzea câte o comandă scurtă de pe vaporul englezesc, care ridica seara ancora pentru a se duce la Bombay. Sirena unui vapor care intra în port ne făcu să tresărim, deoarece de unde eram nu-l putusem vedea apropiindu-se.

 Vaporul ne aducea bucuria despre care spuneam. Nici nu trecuseră zece minute de la sosirea lui şi auzirăm că intră cineva în încăperea de alături.

 — Sallam! Salută scurt şi istovit noul venit.

 — Sallam aleikum! Răspunse cafegiul cu glas obosit şi nepăsător.

 Glasul muşteriului mi se păru oarecum cunoscut. Abia aruncarăm o privire prin ochiurile peretelui şi Halef sări în picioare, vrând să scoată un strigăt de mirare. Îi astupai repede gura cu palma. Îl împinsei îndărăt pe scaun şi-i şoptii:

 — St! Nici un cuvânt, Halef.

 Întâlnirea aceasta e atât de neaşteptată că abia m-am stăpânit şi eu să nu ţip de bucurie. Stai să vedem cum o să se descurce. Nu ştie boabă nici arăbeşte, nici turceşte.

 Omul despre care vorbeam ar fi atras atenţia oricui, chiar într-o ţară din Apus, dar încă aici în orient şi mai ales într-o localitate atât de mică. Era înalt şi osos. O pălărie înaltă, aşa-zisă joben, îi acoperea capul lungăreţ. O gură aproape de la o ureche la alta, cu buze subţiri, părea o tăietură de-a curmezişul feţei, sub un nas coroiat, care mai să se întâlnească cu bărbia. Din gulerul înalt şi scrobit ieşea un gât lung ca de cocostârc, în jurul căruia era înfăşurată o cravată cenuşie cu pătrăţele, pe urmă venea o haină tot cenuşie-cadrilată, nişte pantaloni la fel, jambiere cenuşii şi nişte ghete cu gumilastic, pline de praf.

 Un brâu cenuşiu cu pătrăţele, în care purta câteva revolvere şi pumnale, îi înconjura mijlocul. De la umăr până la şold avea o cartuşieră tot cenuşie. La spate îi atârna o puşcă mare şi grea, iar în mână, alta mai mică, într-un toc cenuşiu cu pătrăţele.

 Omul acesta „cadrilat” se îndreptă ţeapăn şi semeţ spre o pernă mare de lângă perete, îndoi genunchii ca să se aşeze turceşte pe ea, dar, neobişnuit cu acest fel de a se aşeza, îşi pierdu echilibrul şi căzu ca un bolovan pe pernă, cu picioarele înainte.

 — Thunder storm! 2 exclamă el cu necaz. Vru să mai bodogănească ceva, se răzgândi însă şi strigă poruncitor somalului:

 — Ciubuc!

 Băiatul luă una din pipele pe care le umpluse, puse un cărbune aprins deasupra tutunului, trase o dată din ea şi o întinse apoi cu un gest graţios străinului.

 — Hanzir! 3 se răsti acesta la el şi îi dădu una peste mână de-i zbură luleaua cât colo.

 Cafegiul pricepu pricina şi lămuri băiatului:

 — Ăsta e un inglez care nu fumează după gura ta, ci îşi aprinde singur ciubucul.

 Somalul aduse altă pipă şi un cărbune. Străinul trase de câteva ori din ea, o aruncă după cealaltă şi scuipă cu scârbă.

 — Ce e? Întrebă cu mirare cafegiul.

 — Duhan4, prost! Răspunse celălalt.

 — Mai bun n-am. Dacă nu-ţi place, n-ai decât să pleci.

 — Kahwe! 5 porunci muşteriul, fără să se scoale.

 Somalul se duse la ligheanul cu mangal, făcu o cafea, o turnă într-o ceaşcă şi i-o aduse. Englezul o mirosi, sorbi o înghiţitură, vărsă apoi cafeaua pe jos şi strigă cu dezgust:

 — Kahwe battal dşiddan6.

 — Ţi-am mai spus că dacă nu-ţi place n-ai decât să pleci, zise iar cu glas domol cafegiul; adăugă însă ca om prevăzător: după ce vei fi plătit.

 — Kaddais tamano? 7

 — Işrin kuruş – douăzeci de piaştri.

 Era o jupuială în toată puterea cuvântului; ca pedeapsă pentru jignirea pe care i-o adusese muşteriul. Acesta scoase însă cu nepăsare o monedă de aur din buzunar şi o zvârli spre cafegiu. Somalul o prinse din zbor şi o întinse stăpânului. Când turcul vru să-i dea restul, englezul îi făcu semn cu mâna că nu trebuie. Cei doi orientali se uitau ca năuci la el…

 Nu mă miram defel de mărinimia vechiului şi bunului meu prieten, David Lindsay – căci el era. Aşa îi stătea în fire.

 Aşadar, omul acesta cadrilat şi cenuşiu pe care îl zăream prin găurile peretelui nu era altul decât lordul Lindsay. Ce căuta el aici? Ştiam că de ani de zile nu mai fusese pe acasă în Anglia şi călătorea mereu de la un capăt al lumii la celălalt. Primisem acum aproape un an şi jumătate o scrisoare de la el, trimisă din Cape Town, dar nu-mi scria încotro se va îndrepta de acolo. Şi iată-l acum înaintea mea. În aceleaşi haine cu pătrăţele mai mari sau mai mici, într-o cafenea din orăşelul acesta uitat de Dumnezeu.

 Dar şi mai mult mă miram că-l auzeam vorbind limba arabă. Hoinărisem împreună luni întregi, cutreierasem diferite ţinuturi ale Orientului, oprindu-ne când ici, când colo, un timp mai mult sau mai puţin îndelungat, ca să fi putut prinde ceva din obiceiurile şi limba ţării; lui însă, ca un veritabil Englishman ce era, nici prin gând nu i-ar fi trecut să-şi dea această osteneală. Ca englez credea că toată lumea trebuie să-l înţeleagă ori să ştie englezeşte. Iată de ce nu-mi venea acum defel să-mi cred urechilor, când îl auzii vorbind arăbeşte.

 — Cam stâlcit nu e vorbă – dar destul ca să se facă înţeles.

 Îmi aduceam aminte că omul acesta original, care nu se mira de nimic, nu se speria de nimic şi nu se tulbura de nimic, ne făcuse adeseori, prin firea lui, caraghioasă uneori, să petrecem şi să uităm de primejdii şi necazuri.

 Se putea vedea şi acum cât de puţin se sinchisea că turcul îl dăduse aproape afară, spunându-i că dacă nu-i place n-are decât să plece. Stătea liniştit pe loc şi părea să cugete la ceva, probabil ce să ceară, căci, ca adevărat gentleman ce era, nu înţelegea să stea într-o cafenea fără să consume ceva. În cele din urmă păru că a găsit, căci strigă:

 — Frank kahwe!

 Prin frank kahwe sau frank kahuvezi se înţelege ciocolată.

 — N-am, răspunse cafegiul.

 — Cacao!

 — Nu ştiu ce e asta.

 — Sherry!

 — Nu pricep ce vrei să spui.

 Lindsay căscă o gură de credeai că vrea să-l înghită, căci se plictisea, neştiind ce să mai ceară, îi veni însă o idee, căci strigă ca o uşurare: