O aventura de dragoste & Herminie - Alexandre Dumas

ÎNTR-O DIMINEAŢĂ DIN TOAMNA

anului 1856, servitorul meu, cu toate că îi poruncisem în mod special să nu mă deranjeze, deschise uşa şi, răspunzând grimasei deosebit de semnificative care mi se citea pe chip, spuse: — Domnule, e foarte drăguţă…

— Cine, nătărăule?

— Persoana pentru care îmi permit să-l deranjez pe domnul.

— Şi ce-mi pasă mie că e drăguţă? Ştii bine că atunci când lucrez nu sunt acasă pentru nimeni.

— Şi apoi, continuă el, vine din partea unui prieten al domnului…

— Cum îl cheamă pe acest prieten?

— Care locuieşte la Viena.

— Cum îl cheamă?

— Oh! domnule, un nume caraghios, parcă Rubin sau Diamant.

— Saphir?

— Da, domnule, Saphir, ăsta e.

— Atunci, se schimbă lucrurile; condu-o în atelier şi adu-mi un halat.

Servitorul meu ieşi.

Auzii un pas uşor trecând prin faţa uşii cabinetului; apoi domnul Théodore coborî cu halatul meu pe braţ.

Când dau unui servitor acest semn de consideraţie numindu-l domnul, înseamnă că excelează în nerozie şi pungăşie.

Am avut parte de cele mai frumoase specimene de acest gen; Théodore, Joseph şi Victor.

Domnul Théodore nu era decât nerod, dar era cu prisosinţă.

Fac această remarcă în trecere, pentru ca stăpânul la care se află acum, dacă o avea vreunul, să nu-l confunde cu ceilalţi doi.

De altfel, nerozia are un mare avantaj faţă de pungăşie: observi întotdeauna destul de curând că ai un servitor nerod; în schimb, remarci întotdeauna prea târziu că ai un servitor pungaş.

Théodore avea protejaţii săi; masa are întotdeauna o circumferinţă destul de mare ca să primească doi sau trei prieteni nechemaţi. Nu găsesc întotdeauna o cină bună, dar sunt întotdeauna bine primiţi. Ei bine, în zilele în care aveam o cină bună, după gustul domnului Théodore, el îi anunţa pe aceia dintre prietenii sau cunoscuţii mei pe care îi prefera.

Numai că, după gradul de susceptibilitate al oamenilor, le spunea uneori:

— Domnul Dumas zicea azi dimineaţă: „De multă vreme nu l-am mai văzut pe dragul meu cutărică; ar trebui să vină azi la cină”.

Iar prietenul, sigur că vine în întâmpinarea unei dorinţe, se înfiinţa la cină.

Celorlalţi, mai puţin susceptibili, Théodore se mulţumea să le spună, făcându-le semn cu cotul:

— Astă-seară avem o cină bună; veniţi pe la noi…

Şi, la această invitaţie, prietenul, care probabil altfel n-ar fi venit, sosea la cină.

Amintesc doar un amănunt din marea personalitate a domnului Théodore; dacă ar fi să-i completez portretul, mi-ar trebui un capitol întreg.

Să revenim deci la vizita anunţată de domnul Théodore.

Îmbrăcat în halatul meu de casă m-am încumetat să urc până în atelier. Într-adevăr, am găsit acolo o tânără încântătoare, înaltă, de o albeaţă strălucitoare, cu ochi albaştri, părul castaniu şi nişte dinţi superbi; avea o rochie de tafta „gris-perle” cu guler înalt, un şal arăbesc de stofă, şi una din acele pălării încântătoare, din nefericire oarecum dezaprobate de moda de la Paris, care le stau atât de bine chiar şi femeilor urâte sau celor care nu mai sunt tinere, şi pe care Germania le-a denumit „o ultimă încercare”.

Necunoscuta mi-a întins o scrisoare pe a cărei adresă recunoscui mâzgăleala indescifrabilă a sărmanului Saphir.

Am pus scrisoarea în buzunar.

— Ei bine, îmi spuse vizitatoarea, cu un foarte pronunţat accent străin, nu citiţi?

— Inutil, doamnă, i-am răspuns; am recunoscut scrisul, iar gura dumneavoastră este atât de încântătoare încât doresc să-mi spună ea cărui fapt datorez onoarea vizitei dumneavoastră.

— Vreau să vă văd, asta este tot.

— Bun! dar n-aţi făcut călătoria de la Viena special pentru asta?!

— Ce vă face să credeţi?

— Modestia mea.

— Mă iertaţi, dar totuşi nu păreţi un om modest.

— Ε adevărat, am zilele mele de vanitate.

— Care?

— Cele în care ceilalţi mă judecă şi în care eu mă compar…

— Cu cei care vă judecă?

— Sunteţi spirituală, doamnă… Vă rog să luaţi loc,

— Dacă n-aş fi fost decât drăguţă, nu mi-aţi fi făcut deci această invitaţie?

— Nu, v-aş fi făcut alta.

— Doamne! Cât sunt francezii de înfumuraţi.

— Nu e chiar numai vina lor.

— Ei bine, eu, părăsind Viena ca să vin în Franţa, am făcut un legământ.

— Care?

— Să stau jos, pur şi simplu.

M-am ridicat şi am făcut o plecăciune:

— Îmi veţi face favoarea să-mi spuneţi cui am onoarea să vorbesc?

— Sunt actriţă de teatru, de naţionalitate ungară; mă numesc doamna Lilla Bulyowsky; am un soţ pe care îl iubesc şi un copil pe care îl ador. Dacă aţi fi citit scrisoarea prietenului nostru comun Saphir, aţi fi aflat toate acestea.

— Nu credeţi că aţi câştigat spunându-mi-le chiar dumneavoastră?

— Nu ştiu ce să spun; cu dumneavoastră conversaţia ia nişte întorsături atât de ciudate!

— Aveţi libertatea să o aduceţi pe făgaşul care vă convine.

— Bine! dar dumneavoastră o tot faceţi să alunece spre dreapta sau spre stânga.

— Spre stânga, mai ales.

— Este tocmai partea spre care nu vreau să merg.

— Atunci să mergem drept înainte;

— Mi-e tare teamă că nu este posibil.

— Veţi vedea că este… Mai spuneţi-mi încă o dată ce mi-aţi spus adineauri; sunteţi?...