Sarpele de mare - Jules Verne

Capitolul I.

PLECARE ÎNTÂRZIATĂ.

Hei, căpitane Bourcart, nu-i astăzi plecarea…?

Nu, domnule Brunei şi mă tem că nu vom putea pleca nici mâine… şi nici chiar peste opt zile…

E destul de neplăcut…

Şi mai ales neliniştitor, declară domnul Bourcart, clătinând din cap, Saint-Enoch ar fi trebuit să fie pe mare încă de la sfârşitul lunii trecute, ca să ajungă la locurile de pescuit în plin sezon. O să vezi că i-o vor lua înainte englezii şi americanii…

E vorba tot despre cei doi oameni care-ţi lipsesc?

Tot, domnule Brunei. De unul din ei nu mă pot lipsi, de celălalt aş putea s-o fac, la nevoie, dacă nu m-ar obliga regulamentele…

Nu-i vorba de butnar, nu-i aşa? Întrebă domnul Brunei.

Nu, te rog să mă crezi!… Pe baleniera mea, butnarul este tot atât de necesar ca şi catargul, cârma sau compasul, dat Fiind că am două mii de butoaie în cală…

Câţi oameni are Saint-Enoch, căpitane Bourcart?

Am fi treizeci şi patru, domnule Brunei, dacă echipajul ar fi complet. Vezi dumneata, e mai util să avem un butnar care să se ocupe de butoaie, decât un medic care să îngrijească oamenii!… Butoaiele au mereu nevoie de reparaţii, în timp ce oamenii… se repară singuri!… De altfel, se îmbolnăveşte vreodată cineva pe mare…?

Evident, asta n-ar trebui să se întâmple, când aerul e atât de bun, Conversaţia între căpitanul Bourcart şi domnul Brunei avea loc chiar pe digul din Havre, către orele unsprezece dimineaţa, pe porţiunea mai ridicată dintre semafor şi capătul lărgit al digului.

Cei doi bărbaţi se cunoşteau de multă vreme – unul fost comandant de cabotaj, acum ofiţer de port, celălalt comandând corabia cu trei catarge Saint-Enoch. Şi cu cită nerăbdare aştepta cel de-al doilea să-şi completeze echipajul, pentru a ieşi în larg!

Bourcart (Evariste-Simon), în vârstă de cincizeci de ani, era cunoscut şi apreciat în Havre, portul lui de origine. Celibatar, fără familie, fără rude apropiate, navigând încă din copilărie, fusese pe rând mus, aspirant, marinar şi maistru în serviciul statului.

După numeroase călătorii ca locotenent şi secund în marina comercială, comanda acum de zece ani Saint-Enoch o balenieră a cărei proprietate o împărţea cu firma fraţilor Morice.

Excelent marinar, prudent, îndrăzneţ şi hotărât în acelaşi timp, păstra întotdeauna, spre deosebire de atâţia alţi colegi de-ai lui, o politeţe extremă în exercitarea funcţiilor sale: nu înjura niciodată, dând ordine cu o perfectă urbanitate. Fără îndoială amabilitatea lui nu mergea până la a spune unui gabier: «Daţi-vă osteneala să desfaceţi terţarola zburătorului», sau unui timonier: «Fiţi bun şi îndatoraţi-mă, punând cârma la tribord!» Trecea, însă, drept cel mai politicos dintre căpitanii de cursă lungă.

Trebuie menţionat, de asemeni, că domnul Bourcart, norocos în tot ce întreprindea, avusese numai campanii reuşite, numai traversări excelente. Niciodată nu se primiseră plângeri din partea ofiţerilor, niciodată marinarii nu revendicaseră nimic. Deci, dacă echipajul de pe Saint-Enoch nu era complet şi căpitanul nu reuşea să şi-l completeze, nu trebuia văzut aici un semn de neîncredere din partea personalului maritim.

Domnii Bourcart şi Brunei se opriseră lingă suportul metalic al clopotului, pe terasa semicirculară de la capătul digului. Indicatorul de nivel al apei marca punctul cel mai scăzut al refluxului, iar catargul de semnalizare nu arbora nici un pavilion, nici o flamură. Nici o navă nu se pregătea să intre sau să iasă şi nici chiar şalupele de pescuit n-ar fi găsit destulă apă în şenal, în timpul acestui reflux de lună nouă. Lată de ce nu se îngrămădeau curioşii, ca în vremea marelui flux. Vapoarele din Honfleur, din Trouville, din Caen şi din Southamplon rămâneau amarate la pontoanele lor. Până la ora trei după-amiază, nici o mişcare nu avea să aibă loc în rada portului.

Câteva clipe, privirea căpitanului Bourcart. Îndreptată spre larg, străbătu vasta porţiune dintre înălţimile îndepărtate ale Ouistrehamului şi falezele masive ale farurilor din Heve. Vremea era instabilă. Cerul acoperit de nori cenuşii în zonele înalte, Vântul sufla de la nord-est – o uşoară briză care avea să se înteţească la începutul fluxului.

Câteva nave traversau golful, unele umflându-şi velele la orizontul estic, altele brăzdând spaţiul cu aburi funinginoşi. Desigur, privirea domnului Bourcart trăda invidia faţă de colegii mai norocoşi, care părăsiseră portul Deşi erau departe, e de la sine înţeles că el se exprima în termeni convenabili şi nu şi-ar fi permis să-i trateze aşa cum ar fi făcut orice alt lup de mare.

Da, spuse el domnului Brunei, oamenii ăştia de ispravă sunt pe drumul cel bun, cu velele umflate de vânt, în timp ce eu zac în radă! Vezi, asta numesc eu ghinion – şi e prima oară că se lipeşte de Saint-Enoch…

Ai răbdare, domnule Bourcart, de vreme ce ţi-e imposibil să ieşi în larg! Răspunse domnul Brunei râzând.

Nu fac asta de cincisprezece zile lungi? Exclamă căpitanul, nu fără oarecare acreală.

Bun!… Vasul dumitale îşi poartă bine pânzele şi o să recâştigi repede timpul pierdui… Cu unsprezece noduri, pe o briză bună, ajungi departe… Dar spune-mi, domnule Bourcart, doctorul Sinoquet nu se simte mai bine…?

Nu are nimic grav… Doar reumatismul care-l ţintuieşte la pat; şi mai arc de zăcut câteva săptămâni. Cine ar fi crezut una ca asta, despre un om atât de obişnuit cu marea, care, timp de zece ani, a parcurs împreună cu mine toate pustietăţile Pacificului…

Ei, insinua ofiţerul de port, poate că tocmai călătoriile sunt de vina…

Asta-i bună! Spuse căpitanul Bourcart. Să capeţi reumatism la bordul lui Saint-Enoch!… De ce nu holeră sau febră galbenă?… Cum a putut să-ţi vină o asemenea idee, domnule Brunei…?

Şi domnul Bourcart lăsă să-i cadă braţele, copleşit de stupefacţia pe care i-o provoca o astfel de enormitate pe Saint-Enoch… o navă atât de bine amenajată, atât de confortabilă, atât de impermeabilă la umiditate!… Reumatism!… Mai curând l-ai putea căpăta în sala de consiliu a primăriei sau în saloanele subprefecturii, decât în cabinele sau în careul de pe Saint-Enoch!… Reumatism!… A avut el vreodată reumatism?… Şi doar nu-şi părăsea nava nici când era liber, nici când se afla în portul Havre!… La ce bun un apartament în oraş, când ai locuinţa ta la bord. Şi n-ar fi dat-o pe cea mai confortabilă cameră de ia Hotel Bordeaux sau de la Terminus! Reumatism!… Nici măcar guturai!… Oare îl auzise cineva strănutând la bordul lui Saint-Enoch…?

Însufleţindu-se, demnul căpitan ar fi continuat aşa multă vreme, dacă domnul Brunei nu l-ar fi întrerupt.

De acord, domnule Bourcart, reumatismul doctorului Sinoquet nu se trage decât de la şederile pe uscat!… Vorba e că-l are şi nu se poate îmbarca…

Şi ce e mai rău, declară domnul Bourcart, e că nu-i găsesc înlocuitor, în ciuda tuturor strădaniilor mele…

Răbdare, îţi repet, răbdare, căpitane!… Până la urmă ai să pui mâna pe vreun medic tânăr, dornic să străbată lumea, avid de călătorii… Ce poate fi mai ademenitor decât să debutezi într-o superbă campanie de pescuit de balene, traversând apele Pacificului?

Desigur, domnule Brunei, ar trebui să fie atâţia, încât să-mi fie greu să aleg… Şi, totuşi, nu se prezintă nimeni care să mânuiască lanseta şi bisturiul, sau rindeaua şi cleştele!

Fiindcă veni vorba, întrebă ofiţerul de port, nu cumva tot reumatismul te lipseşte şi de butnar…?