Winnetou - Volumul 2 - Karl May

După o veritabilă cursă de călărie, Sam Hawkens, Dick Stone, Will Parkers şi cu mine sosirăm la vărsarea lui Rio Boxo, în apropiere de Nacitoşea, unde nădăjduiam să ne aştepte vreo solie din partea lui Winnetou. Dar speranţa noastră nu se împlini. Am găsit, ce-i drept, urmele unor oameni care fuseseră pe aici. Dar ce fel de urme! Erau leşurile celor doi traders care ne dăduseră informaţii despre satul kiowaşilor. După cum am aflat mai tîrziu de la Winnetou, negustorii fuseseră împuşcaţi de Santer.

Acesta vîslise atît de zdravăn, încît ajunsese la vărsarea suspomenitului rîu concomitent cu negustorii, deşi aceştia plecaseră mult mai înainte din satul lui Tangua. Santer fusese nevoit să renunţe la nuggeţii lui Winnetou; îl aştepta deci sărăcia. Atunci i-au sărit în ochi mărfurile celor doi negustori, pe care i-a împuşcat, după ce-i pîndise, probabil, dintr-o ascunzătoare. Apoi a şters-o împreună cu catîrii şi cu mărfurile furate. Toate acestea le-a dedus, la sosire, Winnetou, cercetînd urmele lăsate de Santer.

Ucigaşul nu şi-a luat o sarcină prea uşoară. Să mîi de unul singur prin savană atîţia catîri încărcaţi — e o treabă ce comportă serioase dificultăţi. Pe deasupra, era şi foarte grăbit, ca să nu-l ajungă urmăritorii.

Din păcate, se porni o ploaie care ţinu cîteva zile şi şterse toate urmele, încît Winnetou fu silit să se bizuie nu pe ceea ce vedea cu ochii, ci pe fel de fel de combinaţii. Foarte probabil că Santer, pentru a-şi valorifica prada, se îndreptase spre una din aşezările învecinate; astfel, apaşii nu aveau altă soluţie decît să le cerceteze pe rînd.

Abia după mai multe zile irosite, Winnetou regăsi la agenţia comercială Gater urma celui căutat: Santer trecuse pe acolo, vînduse toată prada şi, făcîndu-şi rost de un cal bun, pornise către est, pe fosta şosea Red River. Winnetou se despărţi de apaşii lui, care i-ar fi complicat de aci încolo deplasarea; îi trimise acasă şi hotărî să continue urmărirea de unul singur. Luase cu sine destui nuggeţi, poseda deci mijloace materiale pentru o şedere mai îndelungată în sat.

Cum din acest motiv nu mai expediase nici un curier la Nacitoşea, noi nu ştiam unde se află şi încotro să-l urmăm. Am luat-o deci spre Arkansas, ca să ajungem pe drumul cel mai drept la Saint Louis. Regretam nespus că nu-mi pot revedea prietenul, dar nu era nimic de făcut.

După un drum lung, sosirăm într-o seară la Saint Louis. Fireşte că prima mea grijă a fost să-l vizitez pe bătrînul meşter Henry. Cînd am păşit în atelierul său, meşterul tocmai lucra la strung, în lumina lămpii, aşa că nici nu auzise cînd am deschis uşa.

— Good evening, bună seara, mister Henry! L-am salutat ca şi cînd ne-am fi despărţit abia în ajun. Ei, cum merge cu carabina? E gata?

Spunînd acestea, mă săltai pe un colţ al mesei, cum obişnuiam pe vremuri. Mister Henry zvîcni de pe scaunul lui, se holbă la mine o clipă ca de pe altă lume, apoi izbucni, nebun de bucurie:

— Dumneata... dumneata aici?... Meditatorul... Expertul... afurisitul de Old Shatterhand!

Mă strînse la pieptul său şi mă sărută repetat, zgomotos, pe amîndoi obrajii.

— Old Shatterhand?! De unde cunoaşteţi acest nume? L-am iscodit după ce explozia de bucurie se mai potoli.

— De unde? Mai întrebi? Toată lumea vorbeşte de dumneata, cavaler teribil ce-mi eşti! Ai ajuns un westman cum scrie la carte! Mister White, inginerul secţiei vecine, ne-a informat cel dintîi. Erau numai laude în privinţa dumitale, aşa să ştii! Însă nimbul din jurul frunţii ţi l-a aşezat Winnetou.

— Cum aşa?

— Mi-a povestit totul, absolut totul!

— Ce vorbiţi! A fost Winnetou pe-aici?

— Fireşte c-a fost!

— Cînd? Spuneţi, vă rog!...

— Acum trei zile. Doar îi vorbiseşi de mine şi de vechiul doborîtor de urşi. S-ar fi putut oare să vină în localitate şi să nu mă viziteze? Mi-a zugrăvit el cu de-amănuntul cam ce fel de westman ai ajuns.

Bizoni, grizzly şi aşa mai departe! Te-ai ales pînă şi cu rangul de căpetenie.

Continuă astfel încă multă vreme şi degeaba încercam să-l întrerup. Mă îmbrăţişa iar şi iar, jubilînd că mă îndemnase cel dintîi pe drumul Vestului sălbatic.

Apoi îmi povesti cele aflate de la căpetenia apaşilor.

Winnetou nu-i mai pierduse urma lui Santer şi se ţinuse după el pînă la Saint Louis. După care plecă spre New Orleans. Din pricina grabei cu care se deplasa, n-am apucat să-l mai prind în oraş. Îmi lăsase însă vorbă prin Henry să vin şi eu la New Orleans — dacă mă trage inima. Şi m-am hotărît să plec cît de curînd.

Trebuia, fireşte, să-mi îndeplinesc mai întîi obligaţiile profesionale, ceea ce am şi făcut a doua zi dimineaţa. Încă la prima oră mă aflam cu Hawkens, Stone şi Parker în dosul acelei uşi cu geamuri prin care intrasem altădată ca să mi se verifice cunoştinţele. Bătrînul Henry nu renunţă nici el la plăcerea de a fi de faţă. Acolo se depanară o mulţime de poveşti, de relatări, explicaţii, ca să reiasă pînă la urmă că, dintre toate secţiile, a mea trecuse prin încercările cele mai grele şi mai dramatice. Rămăsesem singurul în viaţă dintre experţii grupei.

Cînd veni rîndul să se facă socotelile băneşti, Sam şi-a dat în zadar osteneala ca să obţină pentru mine o gratificaţie suplimentară.

Ne-am încasat, ce-i drept, lefurile, dar nici un dolar în plus. Mărturisesc sincer că am predat cu un sentiment de amară decepţie notele şi schiţele întocmite cu atîta caznă şi salvate cu atîtea riscuri. Domnii angajaseră cinci experţi şi achitau acum doar o singură leafă, restul îl băgau în propriile lor buzunare, deşi îşi însuşiseră rodul întregii noastre munci şi îndeosebi al eforturilor mele mai mult decît omeneşti.

Drept care Sam improviza o cuvîntare vijelioasă, dar nu obţinu nimic decît rîsete, în timp ce, împreună cu Will şi cu Dick, era condus amabil către uşă. Plecai, fireşte şi eu, fără a mai privi înapoi. De altminteri, suma încasată era, pentru condiţiile mele de atunci, destul de bunicică.

Eram, deci, hotărît să-l caut pe Winnetou, care îmi lăsase la mister Henry adresa unui hotel din New Orleans. Din politeţe, dar şi din devotament, i-am întrebat pe Sam şi pe ceilalţi doi tovarăşi dacă ar vrea să vină cu mine. Ei însă preferau să rămînă la Saint Louis, să se odihnească, în sfîrşit, ca lumea, ceea ce în nici un caz nu le-aş fi luat-o în nume de rău. Mi-am făcut rost de schimburi şi de alte obiecte trebuincioase, m-am gătit cu un costum nou, lepădînd veşmintele indiene şi am luat vaporul spre miazăzi. Puţinul meu avut, pe care am renunţat să-l mai car după mine, între altele şi doborîtorul de urşi, l-am lăsat în grija lui Henry, care mi-a făgăduit să-l păstreze cu sfinţenie.

Tot lui i-am încredinţat şi calul, de care nu mai aveam trebuinţă. De altfel, socoteam cu toţii că absenţa mea va fi scurtă.

Dar avea să se întîmple altcum. Ne aflam în toiul războiului civil, fapt pe care l-am trecut pînă acum sub tăcere, neavînd nici o legătură cu evenimentele relatate. Întîmplător, fluviul Mississippi era tocmai atunci deschis navigaţiei datorită vestitului amiral Farragut, care îl readusese în stăpînirea statelor nordice. Totuşi, călătoria mea cu vaporul întîrzia mult din pricina măsurilor restrictive de tot felul, desigur încă necesare. Ajungînd la New Orleans şi întrebînd de Winnetou la hotelul pe care mi-l indicase Henry, mi s-a răspuns că plecase în ajun, dar îmi lăsase vorbă că se află la Vicksburg, în căutarea lui Santer; şi că, din motive de securitate, nu mă sfătuieşte să-l urmez. Adresa lui mi-o va comunica mai tîrziu prin mister Henry din Saint Louis.

Ce-mi rămînea de făcut? Mă trăgea aţa să-mi vizitez rudele aflate în patrie şi care probabil că aveau nevoie de un ajutor bănesc; oricum, eram în măsură să-i ajut. Să mă fi întors la Saint Louis ca să-l aştept pe Winnetou? Cine ştie dacă acesta mai avea posibilitatea să vină acolo... Pe de asupra, avînd alte păreri decît sudiştii în problema sclavagismului, eram de la început considerat ca suspect şi nu aveam nici un chef să ajung în nişte încurcături al căror sfîrşit nu putea fi prevăzut. Să mă întorc în patrie, la ai mei, care aveau nevoie de sprijinul meu? Poate că era lucrul cel mai nimerit.

Mă interesai dacă există vreun vapor gata de plecare. Găsii unul sub pavilion nord-american, care încerca să profite de acalmia de pe front pentru a pătrunde pînă pe coastele Cubei. Acolo se putea ivi un prilej să plec în Germania sau, deocamdată, la New York. N-am stat mult pe gînduri şi m-am îmbarcat.

Ar fi fost bine dacă-mi puneam în siguranţă agoniseala la vreuna din bănci, în schimbul unui mandat de remitere. Dar ce bancă din New Orleans era pe atunci demnă de încredere? Apoi, nici timp nu prea îmi rămăsese. Pînă la plecarea vaporului mai trebuia să-mi fac rost de paşaport. Aşa că am plecat cu banii la mine.