Seria Cocoşatul – Volumul 4 – Mariquita - Paul Feval

 Partea întâi – Strămoşul.

 Capitolul I – Strigătul bătrânului duce.

 Într-una din pieţele mândrului oraş Burgos – patria Cid-ului1 – se formase un cerc în jurul a două fete tinere – două gitane. Una dintre ele dansa cu graţie fermecătoare un fandango – şi, pentru a o admira, nu se aflau acolo decât conducători de catâri, aguadori şi guvernante; clădirea Căpităniei Generale avea toate ferestrele deschise şi împodobite cu senoritas care aruncau bănuţi şi-şi întrerupeau fluturarea evantaielor pentru a aplauda.

 Burgosul iubeşte muzica, sunetul tamburinelor şi clinchetul clopoţeilor. Legenda Campeador-ului2 a strecurat în inima fiecăruia dintre locuitorii săi un suflu poetic care, nereuşind întotdeauna să găsească un ritm în zăngănitul spadelor, ia ca pretext tot ce alcătuieşte simfonia pocnetului castanietelor şi a vocilor de aur, pentru a se ridica la înălţimea nenumăratelor campanile ale căror clopote bat ziua întreagă. În nici un alt oraş din Spania nu se aude dangătul atâtor clopote ca în Burgos.

 Cele două gitanite care atrăgeau astfel gloata nu se asemănau prin nimic. Cea care dansa era brună, suplă şi uşoară; gura îi era proaspătă, ochii strălucitori şi, uneori, un râs scurt îi izbucnea de pe buze, ca un pocnet de bici.

 Cealaltă era foarte blondă şi nu avea nici aceeaşi privire îndrăzneaţă, nici aceeaşi obişnuinţă de a se afla în faţa unei mulţimi. Curiozitatea spectatorilor părea că o apasă ca o insultă adusă frumuseţii ei, ca un viol al întregii sale fiinţe. Se aplecă să adune banii şi nici măcar nu mulţumea, într-atât era de obosită, dar simpatia tuturor se îndrepta mai mult spre ea decât spre cealaltă, căci o vedeau suferind şi bănuiau că era o martiră.

 De ce nu se afla acolo micul marchiz de Chaverny? Dar, de fapt, este îndoielnic că s-ar fi bucurat prea mult s-o recunoască în fata brună pe dona Cruz – dona Cruz, care cânta, scutura clopoţeii tamburinei sale, îşi rotunjea braţul gol, îşi cambra piciorul fin. Ea oferea atât diletanţilor cât şi oamenilor de rând din Burgos minunatul spectacol al dinţilor ei albi, al pieptului ei pietros, strălucitorul poem al trupului ei feciorelnic, în timp ce sufletul ei – ca şi cel al lui Christos, al cărui chip, atât de cunoscut, poate fi văzut pe pereţii catedralelor – era stăpânit de o tristeţe de moarte.

 Şi, oare, acea blondină care-şi plecă fruntea palidă pentru a aduna de pe pavaj câţiva maravedis, să fi fost Aurore de Nevers, cea mai bogată moştenitoare din Franţa?

 De ce se aflau acolo amândouă, îndurerate şi deznădăjduite? Ar fi acelaşi lucru cu a te întreba de ce există pe lume învinşi ai vieţii, oprimaţi şi victime!

 Când, după câteva clipe, se reîntoarseră în camera modestă pe care o plătiseră pentru o noapte, Flor îşi aruncă tamburina într-un colţ, cu un gest dispreţuitor. Aceasta nu mai era pentru ea discul sonor şi vibrant cu care se acompania odinioară în spatele palatului Alcazar din Madrid – devenise un nou instrument de tortură, o suferinţă adăugată tuturor celorlalte.

 Cu tot curajul ei real, nu-şi putuse reţine acest gest de oboseală care-i trăda starea sufletească, şi doar când văzu că fruntea prietenei sale se întunecă şi mai mult, îşi reaminti că avea datoria de a rămâne curajoasă şi tare.

 — Socoteşte-ţi câştigul, spuse cu o veselie prefăcută. Astă-seară cred că suntem aproape bogate.

 Tot aşa cum Flor îşi aruncase tamburina, ceva mai înainte, tot astfel Aurore de Nevers lăsă să cadă pe masă monedele care-i ardeau mâinile şi buzunarele: printre ele se aflau ochavos, maravedís, destul de multe pesetas, şi chiar şi un dublon de aur, care strălucea printre piesele de cupru.

 — Nu trebuie să dispreţuim aceşti bani, spuse cu seriozitate dona Cruz. Ei sunt cei care ne vor salva.

 — Vor avea, oare, mai multă putere decât logodnicii noştri? şopti Aurore.

 — Nu, dar cel puţin ne vor ajuta să-i regăsim sau să ajungem la frontieră.

 — Frontiera?… Când vom sosi acolo?

 — Mâine, dacă nu intervine nimic. De ce nu este aici şi sărmana Mariquita, pentru a ne arăta drumul?

 — Ne promisese să ni-l aducă pe Lagardere; dar zilele au trecut şi Henri nu a venit! Ţi-a spus că-l trimisese spre noi pe domnul de Chaverny – dar nu l-am văzut nici pe marchiz… Este adevărat că ne-a ajutat să evadăm, dar de ce, în ultima clipă, nu ne-a mai însoţit, aşa cum ne înţelesesem?

 O mare tristeţe se zugrăvi pe chipul donei Cruz.

 — Durerea te face să fii nedreaptă, spuse. Cine ştie dacă nu cumva Mariquita, suferă, dacă nu a fost rănită pentru că a vrut să ne salveze?

 — Rănită?

 — Mă tem că da. Când s-a prăbuşit castelul, ea se afla pe scara subterană, şi poate că în clipa asta, mai este încă acolo, zidită de vie. Poate că, mai adineauri, în timp ce cântăm, ea îşi dădea ultima suflare, pronunţându-ne numele?

 Lacrimi grele i se rostogoliră pe obraji – regrete care nu vor răsplăti niciodată devotamentul prietenei.

 — Zidită de vie! exclamă domnişoara de Nevers, înfiorându-se. Nu spune aşa ceva, Flor, taci!… Ar fi mult prea îngrozitor!… Jură-mi că nu este aşa, că ai vrut să mă pedepseşti pentru ceea ce am spus…

 Hohotind de plâns, căzu în braţele gitanitei, care o legănă la piept, încercând s-o consoleze.

 — Sper s-o revăd, îi spuse, dacă Dumnezeu a făcut o minune!

 — Cum îţi explici catastrofa? întrebă Aurore. Castelul acela, care s-a prăbuşit aşa, în spatele nostru?

 — Habar n-am, nu înţeleg ce s-a-ntâmplat; dar cred că Peyrolles a murit şi, împreună cu el, şi don Pedro.

 — Tatăl Mariquitei… Vezi, dragă Flor, că port ghinion tuturor celor care-mi vor binele: lui Lagardere, lui Chaverny, ţie, tuturor!… Ar fi fost mai bine să rămân în turn!

 — Proastă mică! Bucură-te că, cel puţin, i-ai purtat ghinion lui Peyrolles… Dacă a fost îngropat sub ruinele castelului Pena del Cid şi dacă nu-l întâlnim pe Gonzague, mâine vom fi la Bayonne!

 Înainte de a istorisi mai departe, trebuie să explicăm de ce turnul sarazin, care părea că va dura încă multe secole, profilându-şi umbra deasupra văii, se prăbuşise ca un copac bătrân, cu trunchiul putred.

 Cele două fete nu puteau bănui cauza şi ştiau un singur lucru: că fuseseră ajutate să fugă la timp pentru a nu fi ele primele victime. Aveau toate motivele să creadă că acea catastrofă nu fusese o simplă întâmplare, ci – poate – opera Mariquitei.

 Imediat după ce, cu câteva zile în urmă, Chaverny o părăsise la baza Turnului Nou din Saragossa, ea pornise în căutarea lui Lagardere, străbătând munţi şi văi. Dar în zadar îşi însângerase picioarele tot parcurgând drumurile, scotocind satele – trebuise să se resemneze şi să, se întoarcă la Pena del Cid, temându-se ca nu cumva Chaverny să le fi luat de acolo pe domnişoara de Nevers şi pe însoţitoarea sa.

 Le-a regăsit acolo pe amândouă, plângând şi fără a-l fi văzut nici pe marchiz, nici pe cavaler. Şi-atunci, în mintea ei a încolţit un gând pe cât de îndrăzneţ, pe atât de generos şi-a jurat că-şi va salva prietenele, cu riscul propriei vieţi, punând în joc chiar şi viaţa tatălui său. Şi, cu simplitate, s-a dus să-i expună bătrânului duce planul său.

 — Trebuie – i-a explicat – să se deghizeze în gitanite şi să fugă pe scara secretă; apoi le voi conduce chiar eu în Franţa. Dar întrevăd un obstacol: Peyrolles, a cărui vigilenţă va trebui s-o înşelăm…

 — Ştiu cum s-o facem, replică bătrânul, cu glas înăbuşit.

 — Spune!

 — Îl voi omorî!

 — Dacă este vorba să fie înjunghiat, exclamă gitana, eu sunt cea care trebuie să o facă – mâna ta nu are voie să fie mânjita; cea a unei gitane are timp să se purifice.

 — Nu voi lovi nici pe la spate şi nici din umbră, continuă don Pedro. Până ieri încă, Peyrolles nu era decât oaspetele meu şi, deşi este un scelerat, eram dator să-l ocrotesc. Astăzi, războiul a schimbat situaţia dintre noi, dându-mi dreptul de a-l goni din casa mea şi datoria de a-l trata ca pe un duşman. Prietenelor tale le voi deschide cale liberă atacându-l faţă-n faţă şi cu sabia în mână.

 — Nu, tată, nu aşa! strigă biata copilă agăţându-se de gâtul lui. El este mai puternic, mai viguros decât tine, şi spada îi e la fel de vicleană ca şi sufletul.

 — Lasă, copila mea, eu mi-am trăit traiul! Nu mai însemn nimic, de vreme ce nu am fost chemat la Curte pentru a merge să combat cu armata. Sub jugul lui Alberoni, Spania a cunoscut, de câţiva ani, toate ruşinile: mâine va cunoaşte şi înfrângerea. Aş muri şi numai când aş vedea-o învinsă şi, dacă tot mi-a fost dat să mă lupt singur împotriva unui francez, şi dacă, în plus, acest francez este un criminal şi un laş, vreau să-mi iau partea mea din datoria ce nu mi se permite să mi-o îndeplinesc, făcând în acelaşi timp dreptate.

 Mariquita cunoştea energia acestei firi pe care anii nu putuseră s-o slăbească; înţelese că era vorba de o hotărâre irevocabilă, ce n-ar fi putut fi schimbată de nici o rugăminte. Şi, totuşi, făcu o ultimă încercare.

 — Mi-ar fi prea teamă să te văd murind, spuse. Nici domnişoara de Nevers, nici dona Cruz n-ar accepta salvarea cu acest preţ – ar aştepta să le fie adusă de evenimente şi de timp.

 Bătrânul bătu din picior, cu iritare:

 — Nu trebuie să le ceri părerea, vorbăreaţă mică. De altminteri, fie că vor vrea sau nu, eu îl voi provoca pe acel om!

 — Tată!

 — Am hotărât, şi ştii bine că nu-mi iau niciodată vorba înapoi. Dacă voi câştiga partidă împotriva intendentului lui Gonzague, toate vor fi cât se poate de bine; dacă norocul va fi de partea lui, iată instrucţiunile mele: în seara asta îl voi anunţa pe Peyrolles că vreau să-i vorbesc, la miezul nopţii, în curtea castelului. De îndată ce ne vei vedea împreună, le vei îndemna pe tinere să fugă pe scara care duce în vale, iar tu însăţi te vei opri în subterana turnului sarazin; acolo se află patru butoaie de pulbere legate între ele printr-un fitil. O ferestruică spre curte îţi va permite să ne auzi cuvintele. Când voi striga: „Spania!”, înseamnă că voi fi rănit de moarte!…

 — Tată! Tată!… este groaznic! exclamă Mariquita, a cărei frunte se acoperi de o sudoare rece.

 — Fii curajoasă, fii fiica mea! continuă bătrânul. Aşadar, după ce vei auzi acel semnal, să dai foc la pulbere şi să fugi cât poţi de repede; fitilul este îndeajuns de lung pentru a-ţi permite să ajungi lângă tovarăşele tale înainte de prăbuşirea castelului.

 — Nu voi fugi!… Vreau să mor împreună cu tine!

 — Îţi interzic!… Aş fi vrut să-ţi las, ca unică moştenire, acest vechi cuib de vulturi ce mi-a fost lăsate pentru a muri aici. Dumnezeu hotărăşte altfel. Nu-ţi va rămâne de la mine decât amintirea unui tată care te-a iubit mult şi care, pentru că nu ţi-a dat decât viaţa, te îndeamnă ca cel puţin să nu părăseşti niciodată drumul cel drept. Dacă prin asta îţi găseşti răsplata, va trebui să-i mulţumeşti lui Dumnezeu; dacă, dimpotrivă, recompensa va fi amară şi dureroasă, să-ţi aminteşti că tatăl tău, după ce a însemnat mult, n-a mai fost nimic şi că nu s-a plâns niciodată.

 Aduse o casetă şi o deschise.

 — Iată testamentul meu, spuse. Nu vei găsi în el decât o singură clauză, şi anume faptul că te recunosc ca unica şi iubita mea fiică. Nu am scris nimic despre bunurile mele confiscate; ele vor fi folosite pentru a plăti dezmăţul regelui şi al primului ministru; nu-ţi vor fi înapoiate niciodată!… Iată o şuviţă de păr a mamei tale, portretul său şi al meu… Asta este tot!… Dacă vei putea, vino uneori să te rogi pe ruinele castelului Pena del Cid, care va fi mormântul meu!

 Mariquita, cu obrajii şiroind de lacrimi, căzu în genunchi lângă bătrân.

 — Tată! Binecuvântează-ţi fiica, pentru a-i da curajul de a te asculta!

 Bătrânul duce, şoptind o scurtă rugăciune, îşi puse mâinile pe creştetul copilei sale; apoi, ridicând-o, o strânse îndelung la piept.

 Despre toate acestea – despre devotamentul ei şi al tatălui său – fata nu spuse nimic celor pentru care se sacrificau, decât că trebuiau să se pregătească de fugă. Le explică doar ce aveau de făcut şi-şi stăpâni spaima care-i strângea inima, pentru a le linişti lor temerile şi a le convinge că salvarea nu depindea decât de ele.

 Când don Pedro îi împărtăşi lui Peyrolles dorinţa sa de a discuta cu el la miezul nopţii în curtea de onoare, intendentul nu-şi ascunse mirarea faţa de acest mister.

 — Pentru ce alegeţi acea oră şi acel loc? întrebă.

 — Pentru că sunt cele potrivite. Dacă mi-ar fi posibil vă prezint chiar acum motivele, aş fi făcut-o deja. Această întâlnire are o importanţă capitală, atât pentru dumneavoastră, cât şi pentru mine. Să veniţi neapărat.