Satan si Isariotul - Volumul 2 - Omul cu 12 degete - Karl May

Capitolul I – Cetatea de piatră.

 Nu mai era mult până să apună soarele, când zărirăm în depărtare o stâncă singuratică; pe măsură ce ne apropiam, stânca se înălţa şi mai mult.

 — Asta e Almaden! Zisei eu. De-acum trebuie să fim cu mare băgare de seamă.

 — Nu vrea Old Shatterhand să descalece? Îşi dădu cu părerea tânărul mimbrenj.

 Avea dreptate. Un om călare se vede mai de departe decât unul pe jos. Deşi asta era şi intenţia mea, totuşi mă bucurai că băiatul chibzuieşte la fel. Ne oprirăm la marginea văii, odinioară lac, în mijlocul căreia se ridica stânca, Almaden de acum.

 Era întocmai aşa cum ne-o descrisese Măsluitorul.

 Ca să ajungem până la platou ar fi trebuit să ne urcăm pe una din cele două poteci; ne temeam însă să nu fim văzuţi. Era neapărată nevoie să trimitem mai întâi pe cineva să cerceteze unde se află indienii. Mă însărcinai eu cu aceasta, lăsându-l pe mimbrenj să stea de pază la cai; pe ceilalţi cu care venisem îi ascunsesem în pădurice.

 Mă strecurai binişor până la piciorul stâncii, când zării la stânga mea, undeva mai departe, trâmbe subţiri de fum ridicându-se în văzduh. Erau focurile din lagărele yumaşilor. Mă lăsai pe brânci şi începui să mă târăsc cu mare băgare de seamă într-acolo.

 Întins pe burtă, mă apropiai atât încât puteam zări chiar şi chipurile desenate pe pânzele corturilor. Indienii au obiceiul să-şi zugrăvească pe cort o întâmplare oarecare din viaţa lor sau o figură simbolică, proprie lor. Pe unul din corturi era zugrăvit un şarpe mare roşu, pe altul un cal, pe al treilea un lup. Înaintea celui cu şarpele roşu stăteau înfipte în pământ două suliţe ce păreau să fie ale căpeteniei lor.

 Văzusem ce voiam şi tocmai mă gândeam să mă întorc la locul unde-l lăsasem pe băiat, când mă oprii încremenit în loc. Din cort ieşeau trei persoane: Judita, Melton şi un indian, probabil proprietarul cortului. Schimbară încă vreo câteva cuvinte între ei, pe urmă indianul se întoarse în cort, pe când frumoasa Judita cu mormonul se îndreptară spre ruină. Fata se agăţase de braţul mormonului, un semn de intimitate pe care, dacă l-ar fi văzut atletul, ar fi făcut să i se urce sângele la cap. Fără să fiu zărit de ei, mă întorsei târându-mă pe burtă la locul unde-l lăsasem pe mimbrenj.

 În vreme ce eu examinam locul, îl văzui pe tânărul mimbrenj aplecându-se şi scormonind pământul la picioarele lui.

 — Ce-ai găsit, îl întrebai eu curios.

 — Să se uite şi Old Shatterhand. E o gaură astupată de mână de om.

 — O fi săpat-o apa ce se scurge de pe pereţi, răspunsei eu.

 — Atunci ar fi fost rotundă, eu văd însă că are patru colţuri.

 — Ia să vedem.

 Mă aplecai şi găsii într-adevăr o gaură pătrată.

 — Să căutăm, poate mai sunt şi altele, îl îndemnai eu pe băiat.

 Găsirăm într-adevăr încă trei asemănătoare.

 — Ştie fratele meu ce rost au găurile astea? Îl întrebai eu.

 — Pe cât ştiu eu, se face o gaură în pământ ca să vâri ceva înăuntru, dar aici nu înţeleg ce-ar fi putut să vâre cineva, răspunse el privindu-mă nedumerit.

 — Un piron sau un cârlig ca să susţină o greutate. Aici poate fi vorba de fixarea unui podeţ peste prăpastie. În cazul acesta ar trebui să fie şi dincolo alte patru găuri la fel.

 — Dar unde e podeţul?

 — L-au luat sau l-au aruncat în adânc, dinadins, astupând găurile ca să nu-i vină cuiva în gând să treacă peste prăpastie.

 — Păcat. Am fi putut vedea ce e şi dincolo.

 — O să vedem noi şi aşa, fiindcă o să descoperim gura peşterii şi pe partea cealaltă.

 — Când, astă-seară?

 — Nu, mâine. Intrarea a fost astupată şi nu o putem găsi pe întuneric, iar dacă am încerca să cercetăm terenul cu făclia am fi imediat observaţi. Acum să mâncăm ceva, iar pe urmă voi tatona eu locul.

 — Îmi îngăduie Old Shatterhand să merg şi eu cu el?

 — Nu se poate, tu trebuie să vezi de cai.

 Intenţia mea era să mă duc pe platou, dar mă temeam să nu întâlnesc vreun indian care, văzându-mă, să dea de veste celorlalţi. Furişându-mă în vârful picioarelor, ajunsei la partea de miazănoapte a stâncii şi mă aşezai pe un bolovan. După vreun ceas de aşteptare, auzii paşi apropiindu-se. Vrusei să mă scol de la locul meu ca să mă târăsc mai departe, dar n-am avut când. După cum am putut vedea la lumina stelelor, omul ce se apropia era un indian. Când fu la vreo câţiva paşi de mine se opri şi se aşeză şi el pe un bolovan. Proastă afacere! La cea mai mică mişcare m-ar fi putut simţi. N-aveam altceva de făcut decât s-aştept să plece. Abia puteam să-mi ţin răsuflarea ca să nu mă descopere.

 — Oh! Îl auzii eu exclamând după un timp.

 Se ridică de pe bolovan şi ieşi în calea cuiva. Era frumoasa Judita. Se aşezară amândoi pe bolovan şi fusei martor la o discuţie cât se poate de interesantă. Indianul era – după cum îşi spunea singur – Şarpele-viclean, şeful celor trei sute de yumaşi trimişi aici de căpetenia lor, Gură-mare. Indianul vorbea într-o limbă ciudată, un amestec de spaniolă, engleză şi indiană. Fata nu pricepea nici a suta parte din ce spunea el, dar dragostea n-avea nevoie de cuvinte.

 — Şarpele-viclean credea că Floarea-albă n-o să mai vină în astă-seară, începu indianul. De ce l-a lăsat s-aştepte atât?

 Frumoasa Judita nu pricepu de la început, aşa că yumaşul repetă cu alte cuvinte întrebarea.

 — M-a reţinut Melton, răspunse ea mai mult prin semne, căci de astă dată n-o mai înţelegea el.

 — Acum ce face.

 — Doarme.

 — Crede el că şi Floarea-albă doarme?

 — Da.

 — Atunci e un prost care merită să fie înşelat, pentru că şi el vrea să înşele pe alţii. Floarea-albă să nu se încreadă în vorbele lui; n-o să se ţină de făgăduială.

 — Ştii tu ce mi-a făgăduit?

 — Îmi închipui. Bogăţii, nu-i aşa?

 — Da. Zice că o să câştige cu mina asta peste un milion; pe urmă o să mă ia de nevastă, o să-mi cumpere diamante şi perle, un castel în Sonora şi un palat în San-Francisco.

 — N-o să ai nici diamante, nici perle, nici castel în Sonora, nici palat în San-Francisco.

 — Cum aşa?

 — Asta e secretul yumaşilor. Şi chiar dacă s-ar întâmpla cum crede el, n-o să vadă în viaţa lui banii şi nici tu ce ţi-a făgăduit. Eşti singura floare în pustietatea asta, de aceea umblă după tine. Când are să vadă alte femei o să te lepede ca pe o zdreanţă.

 — Atunci o să mă răzbun la rândul meu şi o să spun tot ce ştiu.

 N-ai să poţi. Când o floare s-a veştejit şi vrea să devină primejdioasă o calci în picioare în loc s-o arunci. Crede-mă pe mine, niciuna din făgăduielile lui n-au să se împlinească.

 — Zici aşa fiindcă mă vrei şi tu. Dovedeşte ce spui.

 — Şarpele-vielean o să-ţi dovedească. De ce l-ai lăsat pe tatăl tău să coboare în mină cu ceilalţi?

 — Fiindcă e pus supraveghetor şi o să câştige multe parale.

 — Nu-i adevărat. E legat ca şi ei şi sapă la pământ. Ştiu că i s-a făgăduit că va fi scos din când în când la aer ca să te vadă, dar Melton n-o să se ţină de făgăduială.

 — O să-l silesc.

 — Te înşeli. O mie de femei frumoase nu au influenţă asupra unui om ca el. Cere-i să-l aducă pe tatăl tău sus, ca să-l vezi. Fii sigură că n-o să vrea.

 — Atunci mă duc să-l denunţ.

 — Încearcă! Zise indianul hohotind. O să te închidă şi pe tine. Frumuseţea ta o să se ofilească repede şi otrăvurile mercurului or să-ţi mănânce frumuseţea trupului. Albul e un şarlatan, pe când inima mea e sinceră şi gândurile mele cinstite. Ce-ţi promite el în vorbe eu îţi ofer în realitate. Numai să vreau, şi-aş putea fi bogat, foarte bogat, mult mai bogat decât Melton.

 — Indian şi bogat! Râse ea.

 — Pentru ce te îndoieşti? Adevăraţii stăpâni ai pământului acesta suntem noi, albii ni l-au luat cu de-a sila. Pentru viaţa pe care o ducem nu trebuie nici aur, nici argint. Ştim însă unde e ascuns în munţi, dar nu le spunem albilor, măcar că n-avem ce face cu el. Dacă Floarea-albă vrea să vină în cortul meu şi să fie femeia mea, o să-i dau tot ce i-a făgăduit Melton fără să aibă de gând să-i dea.

 — Adevărat? Bani mulţi, giuvaieruri, castel, palat, rochii frumoase şi multe slugi?

 — Tot, tot ce vrei. Te iubesc cum n-am iubit încă o fată de-a noastră. Aş putea să te am şi împotriva voinţei tale, căci noi răpim femeile pe care le dorim, neputându-le avea altminteri. Dar vreau să fii a mea cu bunăvoia ta. De aceea aştept până ce-mi vei spune tu singură că-mi dăruieşti inima ta. Poţi să mi-o spui chiar acum?

 Indianul se ridică în picioare, încrucişă mâinile pe piept şi o privi cercetător. Ea nu răspunse. Uşuratică din fire, cochetase ca să se distreze cu frumosul şef indian fără să se gândească la urmările pe care le putea avea purtarea ei nesocotită. Şi-acum, indianul o vroia de soţie. Să fie adevărat că Melton o minţea şi că indianul ar putea fi atât de bogat, numai să fi vrut? Stătea drept în faţa ei şi privirile lui păreau că-i citesc gândurile.

 — Ştiu ce gândeşte Floarea-albă, zise el în cele din urmă. Ei îi plac bogăţiile, petrecerile, viaţa în oraşele albilor. Indianul n-are altceva decât cortul lui, calul şi armele. Trăieşte în pădure, în savană şi nu înţelege plăcerile albilor. Cum ar putea Floarea-albă să devină soţia unui indian? Nu-i aşa că acestea-ţi sunt gândurile?

 — Da, răspunse ea.

 — Dar cu voia ta, lucrurile se schimbă. Zii, „da” şi voi îndeplini toate dorinţele tale. Mâna mea nu o va atinge pe-a ta până ce nu-ţi voi aduce atâţia bani cât îţi trebuie ca să ai tot ce-ţi pofteşte inima.

 — Ai putea tu să-mi oferi tot ce vreau eu? Strigă ea.

 — Da.

 — Şi e adevărat că Melton mă minte?

 — Pune-l la-ncercare. Spune-i că vrei să-l vezi pe tatăl tău, fără să-i pomeneşti de ce-am vorbit noi acum.

 — Bine. Dacă nu se va ţine de cuvânt, îl părăsesc imediat şi vin la tine.

 — N-o să te lase; te va sili să rămâi cu el.

 — Atunci ce trebuie să fac?

 — S-aştepţi până ce te voi cere eu de la el. Albul e în mâinile noastre. Dacă îndrăzneşte să se atingă de tine fără voia ta, îl ucid. Vino în fiecare seară aici până ce voi lua o hotărâre. Dacă nu vii, înţeleg că ţi s-a întâmplat ceva şi mă duc îndată la el să te cer.

 — O să te ţii de cuvânt?

 — Şarpele-viclean ştie să păcălească pe oricine, pe tine însă nu te va înşela niciodată, fiindcă îi eşti dragă. Te poţi bizui pe mine fără nici o grijă. Howgh!

 După ce zise acest cuvânt, care înseamnă un fel de jurământ la indieni, tânărul plecă fără să-i întindă mâna. Ea însă îl lăsă să facă trei paşi, se repezi apoi după el, îl cuprinse cu braţele de gât, îl sărută, apoi se întoarse şi se aşeză din nou pe bolovan. Să fi fost o manifestare bruscă a sentimentelor ei, sau un fel de arvună drept mulţumire pentru bogăţiile făgăduite? Poate că niţel din toate acestea. Indianul se opri uluit în loc, veni îndărăt şi-i zise cu adâncă seriozitate în glas:

 — Floarea-albă mi-a dat de bună voie ceea ce eu nu îndrăzneam încă să-i cer. Să-şi dea bine seama că nu-i mai e îngăduit să desmierde, de-aici încolo, pe nici un alt bărbat. Cum se va face ziuă să-l pună pe Melton la probă ca să se încredinţeze că albul nu-şi va ţine cuvântul. Mâine seară voi fi iar aici şi vai de el dacă va fi îndrăznit să-ţi facă vreun rău. Drept mulţumire pentru sărutarea ta îţi voi da o veste pe care n-ai fi putut-o afla altminteri. Unul din albii aduşi de noi aici a fugit; era un bărbat voinic, mai voinic decât toţi ceilalţi, pe care Floarea-albă îl cunoştea foarte bine.

 — De unde ştii?

 — După privirile lui care te urmăreau pretutindeni. Ţi-era drag?

 — Nu. A venit după mine fără să-l chem.

 — Atunci n-o să-ţi pară râu când ţi-oi spune că a murit?

 — A murit? De unde ştii tu?

 — Cei doi Welleri l-au urmărit şi l-au ucis. Corbii îi vor fi sfâşiat trupul până acum.

 Judita rămase un timp pe gânduri, pe urmă rosti cu nepăsare:

 — Foarte bine că s-a întâmplat aşa. Am scăpat în sfârşit de el!

 — Da, omul acesta n-o să se mai întoarcă, eu însă voi reveni mâine seară aici. Howgh!

 Plecă. Ea rămase îngândurată, fără să facă vreo mişcare, apoi începu să fredoneze încet o melodie cunoscută, îndreptându-se cu pas uşor spre urcuş.

 Mi-ar fi fost lesne s-o urmăresc şi să aflu ascunzătoarea lui Melton. Nu vroiam însă, fiindcă eram sigur că indianul se-aţinea pe-aproape ca să o ştie în siguranţă.

 Eram cât se poate de mulţumit de cele aflate. Mi se deschidea o perspectivă nouă. Se putea întâmpla ca să-i biruim pe yumaşi fără ajutorul mimbrenjilor şi fără luptă, pe calea cea mai paşnică posibil.

 Ce femeie era şi Judita asta? Cât de cinică fusese la aflarea veştii privind moartea atletului! Mă mai împăcăm însă cu nepăsarea ei auzind că îl credea pe tatăl său într-o situaţie mai bună decât era în realitate.

 Atitudinea Şarpelui-viclean îmi insuflase oarecare respect faţă de acest frumos indian. Era un om de caracter şi mă gândeam că am putea încerca unele tratative cu el. O iubea pe frumoasa Judita, care devenise deodată pentru mine o persoană de mare importanţă, un fel de obiect de pus la mezat, ca să zic aşa. Mă gândeam să o fur, ca să am prin ea o autoritate certă asupra tânărului indian şi asupra yumaşilor de sub conducerea lui. Aş fi putut s-o fac chiar acum, dar, repet, mă temeam că Şarpele-viclean ar fi putut fi pe-aproape, putând să-mi strice toate planurile.

 Mă întorsei deci în peşteră şi-l găsii pe băiat aşteptându-mă. Până la ziuă dormirăm zdravăn, ca să fim odihniţi a doua zi, când aveam multe de făcut.

 Dimineaţa pornirăm să cercetăm tunelul pe partea cealaltă. Astuparăm gura peşterii ca să nu-i vină poftă vreunuia din indieni să facă vreo recunoaştere prin partea locului, pe urmă urcarăm stânca. Puteam vedea de-aici tot lagărul yumaşilor. Părea adormit. Încet, târându-ne pe burtă, ajunserăm la locul descris de atlet şi pe care-l însemnase astupându-l cu bolovani. Dădurăm bolovanii la o parte şi găsirăm un tunel prin care putea trece un om. Părea să fie cioplit în stâncă de mână omenească şi cobora în pantă uşoară. După ce făcurăm câţiva paşi, văzurăm la lumina făcliei prăpastia. Erau şi aci patru găuri săpate în pământ. Aşadar existase, într-adevăr, un podeţ de trecere de partea cealaltă a peşterii.

 Pornirăm în lungul gangului înalt cât un stat de om. Se cunoştea foarte bine că tunelul era făcut de albi şi nu de indieni, căci pe-alocuri stânca fusese spartă de vreun explozibil oarecare. Pătrunserăm adânc înăuntru fără să întâmpinăm vreo piedică. Aerul era destul de respirabil, ceea ce mi s-a părut mai mult decât curios. Flacăra nu se ridica drept în sus şi pâlpâia, semn că pe undeva se făcea curent. Nu cumva gangul era în legătură cu ruina care avea deschizătura sus pe platou?

 Făcuserăm vreo trei sute de paşi, când mimbrenjul îmi atrase atenţia asupra unei lespezi zidită în stâncă.

 — O inscripţie! Zise el.

 Luminai locul şi citii următoarele: Alonso Vargas of. en min. y comp. A. D. MDCXl. Întregii în gând prescurtarea: Alonso Vargas, oficial en minas y compańeros, Anno Domini MDCXI, adică: „Alonso Vargas, explorator de mine şi tovarăşii săi, în anul Domnului o mie şase sute unsprezece”. Trecuseră deci mai bine de două sute cincizeci de ani de când vestitul mineralog spaniol descoperise această mină. Îmi însemnai în carnet inscripţia şi pornirăm mai departe, tot mai departe, până ce am ajuns la capătul gangului, care se sfârşea cu un zid de piatră. Totuşi flacăra pâlpâia tot într-acolo, deşi nu se vedea nici o deschizătură. Examinând însă zidul, văzui că în locul unde se împreunau pietrele rămâneau un fel de găuri, pe care nu le puteai băga de seamă decât după flacăra care se îndrepta spre ele. Văzui şi aci săpate cu o unealtă ascuţită literele E. L. 1821. Literele erau, probabil, iniţialele unui nume, iar cifrele data când gangul fusese astupat cu zidul din faţa mea, lăsându-se totuşi găurile pentru aerisirea minei în cazul când cineva ar fi vrut s-o exploateze mai târziu.

 Ascultarăm câtva timp cu auzul încordat. Nu se auzea nici o mişcare. Totuşi inima îmi bătea cu putere, căci eram convins că pe aici îi voi putea scăpa pe nenorociţii de emigranţi din mină. Trebuia deci să pătrundem prin zid. Dar cum? Să-l dărâmăm? Cu ce? În afară de cuţitele noastre n-aveam altceva asupra noastră şi ne-ar fi trebuit cel puţin o zi întreagă să scoatem o piatră din loc. Totuşi ne apucarăm de treabă şi ne oprirăm abia după ce arseră amândouă făcliile până la sfârşit. Frânţi de oboseală, ne-am întors în peşteră să dăm de mâncare cailor, să îmbucăm şi noi ceva, apoi, cu alte făclii şi câteva lumânări, ne-am apucat din nou de lucru. Am avut însă grijă să luăm şi puştile cu noi, ca să ne slujim de ele ca de nişte pârghii.

 În sfârşit – după ceasul meu era trecut de şapte după-amiază – am putut scoate prima piatră. Mă uitai prin locul rămas gol, dar nu văzui nimic. Întuneric beznă şi o linişte adâncă.

 A doua piatră am scos-o mai lesne, a treia tot aşa, şi, până la miezul nopţii, reuşirăm să facem o gaură cât să treacă un om pe brânci.

 Bineînţeles că după ce ne-am strecurat dincoace ne-am ferit s-aprindem lumina. Văzând însă că nu se simte nimic, am aprins o lumânare.

 Ne aflam acum într-un gang destul de larg şi înalt, susţinut de stâlpi formaţi din bolovani. Dinspre dreapta venea o adiere de vânt, dar noi ne-am îndreptat mai spre stânga, ca să ne dăm seama ce e în spatele nostru. N-am ajuns prea departe căci ne-am pomenit deodată în faţa unui morman năruit care oprea trecerea. Ne-am întors deci şi-am luat-o la dreapta. Aici am dat de o mulţime de unelte rezemate de perete. Ne aflam deci într-un loc umblat. Curentul de aer devenise şi mai răcoros. Din gang trecurăm într-un fel de încăpere pătrată, în mijlocul căreia se afla o ladă mare de lemn cu trei pereţi, legată cu frânghii groase şi atârnată de un lanţ. Deschizătura aceasta era deci ieşirea din mină şi mijlocul ei de aerisire, iar lada servea ca mijloc de comunicaţie.

 Două uşi din lemn gros, bine zăvorâte, îmi atraseră atenţia. Una se afla peste drum de gangul prin care venisem noi, cealaltă la dreapta noastră.

 Ne îndreptarăm mai întâi spre aceasta din urmă şi traserăm zăvorul. Mimbrenjul ţinea lumânarea. În clipa când deschisei uşa, o femeie se repezi la mine, îşi înfipse unghiile în gâtul meu şi scrâşni în limba germană:

 — Tâlhăriile! Banditule! Ai venit iar! Dă-mi drumul de-aici ori te sugrum pe loc!

 Cuvintele acestea erau mai mult decât jignitoare, dar nu i le luai în nume de rău, ştiind prea bine că erau adresate altcuiva. O apucai pe femeie de mâini şi când mă uitai la faţa ei rămăsei încremenit. Era frumoasa Judita!

 — Domnişoară, îi zisei eu, mi se pare că te înşeli asupra persoanei mele. Fii convinsă că n-am venit aci să mor de mâna dumitale delicată. Ia uită-te bine la mine.

 — Dumneata… dumneata eşti… bâigui ea încremenită. Slavă Ţie, Doamne! Nu-i aşa că o să mă scoţi de-aici?