Evadarea - James Clavell

CARTEA ÎNTÂI.

 VINERI

 9 februarie 1979

 Teheran – apartamentul lui McIver, ora 20:30. Stăteau toţi trei înghesuiţi în jurul aparatului mare de radio pe ultrascurte, care funcţiona pe baterii. Semnalul postului de radio se stingea mereu şi se auzeau o mulţime de paraziţi.

 „Aici BBC World Service, este ora 17:00 GMT…” Ora 5 GMT era ora 20:30 în Iran.

 Cei doi bărbaţi îşi verificară automat ceasurile. Femeia mai sorbi puţin din votca cu martini. Afară, noaptea era neagră. În depărtare se auzeau focuri de armă. Nu le luau în seamă. Femeia sorbi încă o dată, aşteptând parcă ceva. În apartament era rece; încălzirea centrală încetase să mai funcţioneze cu câteva săptămâni în urmă. Singura lor sursă de încălzire era acum un aparat electric care, din cauza tensiunii scăzute a curentului electric, funcţiona la numai jumătate din putere.

 „… la ora 19:00 GMT vă vom prezenta o corespondenţă specială în legătură cu Persia, care se numeşte acum Iran, de la trimisul nostru… „

 — Buuun, murmură ea şi toţi dădură din cap.

 Avea cincizeci şi unu de ani, arăta tânără pentru vârsta ei, cu ochi albaştri şi părul blond, era zveltă şi purta ochelari cu rame de culoare închisă. Genevere McIver, pe scurt: Genny.

 „… dar mai întâi sumarul ştirilor: Situaţia din Iran este încă foarte instabilă. Mai multe facţiuni rivale bine înarmate încearcă să preia puterea. Primul-ministru Callaghan a anunţat că Majestatea Sa Regina va lua avionul spre Kuweit luni şi va începe o vizită de trei săptămâni în statele din Golf. La Washington, presa… „

 Emisiunea nu se mai auzea deloc. Bărbatul mai înalt trase o înjurătură.

 — Ai răbdare, Charlie, spuse ea blând. O să se audă imediat.

 — Da, Genny, ai dreptate.

 Charlie Pettikin avea patruzeci şi şase de ani, fusese în RAF – Forţele Aeriene Regale – iniţial în Africa de Sud. Avea părul negru presărat cu fire mai cărunte, era pilot principal şi şeful programului de pregătire a personalului de deservire a elicopterelor pentru Forţele Aeriene Iraniene. În depărtare se auzi din nou răpăitul unei mitraliere.

 — E cam riscant s-o trimită pe regină acum în Kuweit, nu-i aşa? spuse Genny. Kuweit era un şeicat arab extrem de bogat în petrol, situat exact de partea cealaltă a Golfului, între Arabia Saudită şi Iraq. E chiar o prostie în asemenea împrejurări, nu?

 — Al dracului de mare. Guvern tâmpit, pe toate le face pe dos! spuse furios Duncan McIver, soţul ei. Tot drumul ăsta idiot până la Aberdeen!

 Femeia râse.

 — E un drum foarte lung, Duncan.

 — Nu e destul de lung pentru mine, Gen!

 McIver era şeful Elicopterelor S-G, o companie britanică ce asigura service-ul în Iran de mai mulţi ani, mai ales pentru industria petrolieră. Era un bărbat cu o constituţie robustă, în vârstă de cincizeci şi opt de ani, cu alură de boxer, cu părul cărunt.

 — Callaghan este un tâmpit şi…

 Se opri brusc, auzind un vehicul greu care trecea pe stradă. Apartamentul se afla la ultimul etaj, al cincilea, dintr-o clădire modernă de locuinţe aflată în cartierul de nord al Teheranului. Mai trecu încă un vehicul.

 — Se pare că mai vin şi alte tancuri, spuse Charlie Pettikin.

 — Poate că ne aşteaptă iarăşi ceva rău, spuse femeia.

 De câteva săptămâni, toate zilele fuseseră rele. Mai întâi se instituise legea marţială în septembrie, când toate întrunirile publice fuseseră interzise şi se stabilise interdicţia de circulaţie între orele 21:00 şi 5:00, impusă de şah, care nu făcuse decât să întărite şi mai tare populaţia, mai ales în capitală, la Teheran. Urmaseră numeroase asasinate, tot mai multă violenţă. Şahul se dovedise şovăielnic şi în ultimele zile ale lui decembrie anulase legea marţială, numindu-l pe Bakhtiar, un moderat, prim-ministru. Făcuse mai multe concesii şi după aceea, de necrezut, la 16 ianuarie plecase din Iran „în vacanţă”. Apoi Bakhtiar îşi formase guvernul, iar ayatolahul Khomeini, aflat încă în exil în Franţa, îl condamnase pe şah şi pe toţi cei care îl sprijineau. Izbucniseră revolte, se înregistraseră tot mai mulţi morţi. Bakhtiar încercase să negocieze cu ayatolahul, însă acesta refuzase să stea de vorbă cu el. Poporul era neliniştit, armata era neliniştită. Mai întâi i s-au închis toate aeroporturile, apoi au fost deschise pentru el. Şi după aceea, tot atât de necrezut, cu opt zile în urmă, pe l februarie, ayatolahul se întorsese. Revoluţia începuse cu adevărat, în cel mai serios mod cu putinţă.

 — Aş mai bea ceva, spuse Genny şi se ridică pentru a-şi ascunde un fior. Pot să-ţi prepar şi ţie un pahar, Duncan?

 — Mulţumesc, Gen.

 Se duse la bucătărie să ia nişte gheaţă.

 — Charlie?

 — Mulţumesc. Mă servesc singur.

 Genny se opri brusc, căci vocea de la radio se auzea acum clar: „…China informează că au avut loc ciocniri serioase la frontiera cu Vietnamul şi denunţă…”

 Vocea se stinse din nou, lăsând în locul ei numai paraziţi. Se auziră alte mitraliere, de astă dată mai aproape.

 După o clipă, Pettikin spuse:

 — Venind încoace, m-am oprit şi am băut ceva la Clubul presei. Circulă un zvon că Bakhtiar se pregăteşte să dea cărţile pe faţă. Alt zvon susţine că în Meshed s-au încins lupte grele după ce mulţimea îl imobilizase pe şeful poliţiei împreună cu şase din oamenii lui.

 — Cumplit, spuse Genny.

 — Să dea Domnul să se potolească. Iranul este o ţară minunată şi nu am de gând să mă mut de-aici.

 Radioul îşi reveni pentru o secundă, apoi începu să emită iarăşi numai paraziţi.

 — Probabil că sunt pete solare.

 — Suficient de puternice ca să te facă să scuipi sânge, spuse McIver.

 Ca şi Pettikin, făcuse şi el parte din RAF. Fusese primul pilot care intrase în S-G şi acum era director al operaţiunilor din Iran. Era şi director executiv al IHC – Iran Helicopters Company, companie mixtă fifty-fifty cu partenerii iranieni obligatorii, căreia S-G îi închiria elicoptere, compania care le făcea rost de contracte, încheia înţelegerile, păstra banii – fără de care nu ar fi existat operaţiuni în Iran. Se aplecă înainte ca să mai răsucească butonul aparatului de radio, apoi se răzgândi.

 — O să-şi revină imediat, Duncan, spuse Genny. Sunt de acord că Callaghan e un tâmpit.

 Bărbatul îi zâmbi. Erau căsătoriţi de treizeci de ani.

 — Eşti bună, Gen, chiar bună de tot.

 — Pentru asta mai meriţi un whisky.

 — Mulţumesc, însă de data asta pune mai puţin şi… „…situaţia se deteriorează în Iran, un portavion a primit ordinul să plece din Filip…”

 Vocea spicherului fu acoperită de alt post, apoi amuţiră amândouă.

 Aşteptau în tăcere, încordaţi. Cei doi bărbaţi se uitau unul la altul, încercând să-şi ascundă stupoarea. Genny se îndreptă spre sticla de whisky aproape goală de pe bufet. Tot pe bufet, ocupând aproape întregul spaţiu, se afla şi aparatul de înaltă fidelitate al lui McIver pentru comunicaţiile cu bazele de elicoptere de pe toată suprafaţa Iranului – cu care putea păstra legătura atunci când condiţiile o permiteau.

 Apartamentul era mare şi confortabil, cu trei dormitoare şi două livinguri. În ultimele luni, de când se decretase legea marţială şi începuseră violenţele de stradă, Pettikin se mutase cu ei – rămăsese acum singur, căci divorţase cu un an în urmă – şi aranjamentul acesta le convenea de minune tuturor.

 O rafală uşoară de vânt făcu să zăngăne obloanele de la fereastră. Genny se uită afară. Se vedeau câteva lumini slabe la casele de vizavi, însă iluminatul stradal nu funcţiona. Acoperişurile joase ale caselor oraşului se întindeau în zare, la nesfârşit. Zăpada le acoperea şi pe ele, şi străzile. Cea mai mare parte din cei cinci până la şase milioane de locuitori ai oraşului trăiau în condiţii mizere, însă această zonă din nordul Teheranului, cea mai bună, unde locuiau şi mulţi străini şi iranieni înstăriţi, era ordonată şi bine păzită de poliţie.

 Prepară o băutură slabă, mai mult sifon, şi o aduse în living.

 — O să izbucnească războiul civil. Nu putem să mai rămânem aici.

 — Ba o să fie foarte bine. Carter n-o să permită…

 Lumina se stinse brusc şi arzătorul electric muri.

 — La naiba, făcu Genny. Slavă Domnului că avem butelia de aragaz pentru gătit.

 — Poate că pana de curent n-o să dureze mult.

 McIver o ajută să aprindă lumânările care se aflau deja la locul lor. Aruncă o privire spre uşa de la intrare. Lângă ea se afla o canistră cu douăzeci de litri de benzină – combustibilul lor de siguranţă. Nu-i plăcea deloc ideea să ţină benzină în casă, mai ales că trebuiau să folosească lumânările aproape în fiecare seară. Dar de câteva săptămâni fusese nevoit să stea între cinci şi douăzeci de ore la coadă la staţiile de benzină şi chiar când ajungeau în faţă, pompistul iranian refuza să-i servească de multe ori pentru că erau străini. De multe ori le fusese golit rezervorul maşinii, lacătele nu mai erau de nici un folos. Erau mai norocoşi decât alţii pentru că aveau acces la punctele de aprovizionare de pe aeroporturi, dar pentru un om obişnuit şi, mai ales, pentru un străin, cozile acestea interminabile făceau viaţa de-a dreptul imposibilă.

 Benzina la negru ajunsese la 160 de riali pe litru, adică 2 dolari, 8 dolari un galon. Şi asta numai când reuşeai să faci rost de ea.

 — Ce spuneai despre Carter?

 — Necazul e că, dacă Jimmy intră în panică şi aduce ceva trupe sau avioane aici, indiferent cât de puţine, totul va sări în aer. Toţi vor începe să ţipe ca muşcaţi de şarpe, sovieticii mai abitir decât toţi, şi vor trebui să reacţioneze, iar Iranul va deveni punctul de pornire al celui de-al Treilea Război Mondial.

 — Suntem în cel de-al Treilea Război Mondial încă din 1945, Charlie, spuse McIver.

 O serie de paraziţi puternici îl întrerupse, apoi vocea crainicului se auzi din nou: „…Preşedintele Carter a reiterat sprijinul pentru guvernul lui Bakhtiar din Iran şi pentru procesul constituţional. În insulele britanice se semnalează căderi abundente de zăpadă, furtuni şi inundaţii care au lovit aproape întreaga ţară. Aeroportul Heathrow este închis şi toate avioanele au rămas la sol. Aici se încheie sumarul ştirilor. Ascultaţi BBC World Service. Şi acum un reportaj de la corespondentul nostru pentru ferme intitulat „Găini şi porci”. Începem…”

 McIver se întinse şi închise aparatul.

 — La naiba, omenirea se duce de râpă şi BBC-ul ne vorbeşte despre porci.

 Genny râse.

 — Ce te-ai face fără BBC şi fără terenurile de fotbal? Furtuni şi inundaţii.

 Ridică într-o doară receptorul. Telefonul era mort ca de obicei. De mai multe luni era complet inutilizabil şi nu puteai avea nici o nădejde în el. Nu mai avea niciodată ton, deşi apărea câteodată în mod miraculos, fără nici un motiv aparent.

 — Sper că copiii sunt bine.

 Aveau un fiu şi o fiică, amândoi căsătoriţi acum, şi doi nepoţi, câte unul de la fiecare.

 — Micuţa Karen răceşte aşa de uşor, iar Sarah, deşi are douăzeci şi trei de ani, tot trebuie să-i mai spui cum să se îmbrace. Oare copilul ăsta n-o să se maturizeze niciodată?

 — E foarte neplăcut să nu poţi să dai un telefon când simţi nevoia s-o faci, zise Pettikin.

 — Da. Oricum, e timpul să mâncăm. Piaţa a fost pustie astăzi, a treia zi la rând. Aşa că am avut de ales între o străveche friptură de berbec tot cu orez sau ceva special. Am ales felul special şi am consumat ultimele două cutii de conserve. Am plăcintă cu carne de vită, conopidă gratinată şi tartă de melasă. Am şi un hors d’oeuvre surpriză.

 Luă o lumânare şi se duse în bucătărie, închizând uşa în urma ei.

 — Mă întreb de ce mâncăm atât de des conopidă gratinată? zise McIver, urmărind cu privirea licărirea flăcării lumânării pe uşa de la bucătărie. Nu pot să sufăr chestia asta, i-am spus-o de o sută de ori.

 Peisajul nopţii de-afară îi atrase brusc atenţia. Se duse la fereastră. Oraşul nu avea nici o lumină, curentul electric fiind întrerupt. Dar spre sud-est se vedea o strălucire roşie pe cer.