Ceasurile Sfantului Bartolomeu - Haralamb Zincă
Se arăta a fi un om simpatic, volubil, puţin sentimental. Ştia româneşte şi nu se sfia să intre în vorbă cu cei doi români din compartiment. Bărbat la vreo patruzeci şi cinci de ani, de statură potrivită, cu o faţă prelungă, brăzdată de două cute adânci în jurul unei guri cu buze subţiri, părea un mare admirator al peisajului.
— Frumuseţile României sunt de neasemuit, spuse el, nu fără un anume patetism în glas.
— Vorbiţi foarte bine româneşte, observă un călător care mai toată vremea şezuse cufundat în lectura unei cărţi.
— Nu prea, răspunse străinul cu modestie… Deşi am trăit mulţi ani în ţara dumneavoastră… la Arad… pe când eram adolescent.
Lăsă, printre altele, să se înţeleagă că descindea dintr-o familie bogată şi că taică-său, pe timpuri reprezentantul unei societăţi bancare din Occident, locuise multă vreme la Arad, unde era cunoscut şi ca pasionat vânător.
— Vâna prin Munţii Semenicului… O, domnule, Banatul e un ţinut foarte pitoresc… Sunt nespus de fericit că o să-mi revăd oraşul adolescenţei… vreau să şi vânez.
Vorbea cuprins de o uşoară emoţie, ceea ce dădea accentului său străin un farmec aparte.
— Poate că o să urc în munţi, la o vânătoare de mistreţi, adăugă el. Fumaţi?
Nu aşteptă răspunsul celorlalţi. Scoase o tabacheră plată, de argint, pe care o deschise printr-o uşoară apăsare şi preciza: „Chesterfield”. Cei doi călători români nu-l refuzară, dar aproape în acelaşi timp întinseră şi ei pachetele.
Străinul exclamă:
— Ah, ospitaliera ţară românească! Luă din fiecare pachet câte o ţigară. Ospitalitatea dumneavoastră e proverbială! Îşi aprinse o ţigară „Favorit”, trase câteva fumuri şi aprecie: Are o aromă plăcută.
După un timp, trenul atinse punctul de frontieră Curtici. Călătorii îşi completară declaraţiile de trecere pe teritoriul României. Vameşii îşi făcură şi ei apariţia. Treceau dintr-un compartiment în altul, salutau respectuos călătorii şi tot respectuos îşi îndeplineau obligaţiile statornicite prin lege. Străinul prezentă la control cele două valize. Le deschise, deşi nimeni nu-i ceruse acest lucru. Vameşii însă îl salutară şi trecură în compartimentul următor.
— Ce control sumar, se miră străinul, punându-şi valizele la loc Nu mă aşteptam. Ieşi pe culoar, privind curios după vameşi.
În sfârşit, controlul vamal se încheie. Trenului i se dădu plecarea. Străinul rămase la fereastră, fermecat de noutatea peisajului. Era o primăvară târzie, verdele crud al ierbii şi al frunzelor îi încânta privirea. Fuma mult, ofta şi, asemenea unui copilandru, se uita bucuros după fiecare amănunt zărit în plin câmp sau prin gări.
După o bucată de vreme, un tovarăş de compartiment îi atrase atenţia că ar trebui să se pregătească. „Urmează Aradul!” Străinul tresări, mulţumi şi începu să-şi adune bagajul. Curând, trenul îşi încetini viteza, apoi opri. Străinul îşi luă rămas bun de la cei cu care călătorise mai bine de douăsprezece ore împreună. I se ură vacanţă plăcută, succes deplin la vânătoarea de mistreţi. Cineva îl ajută la coborâre. De pe peron turistul mai aruncă o privire surâzătoare celor de la fereastră, după care se îndreptă spre ieşire. Un hamal îşi oferi serviciile, el însă îl refuză politicos.
Se opri în fata gării, lăsă valizele din mână şi, tulburat, încercă să cuprindă totul dintr-o căutătură – cerul senin, turnurile vechilor clădiri, ţigla colorată a acoperişurilor, forfota călătorilor care soseau ori plecau. Broboane de sudoare îi năpădiră fruntea brăzdată de cute energice. Apoi, vrând parcă să-şi curme propria-i nostalgie, apucă brusc valizele şi se îndreptă spre primul taxi ieşit în cale.
— La hotel „Continental”, te rog!
Şoferul făcu un semn din cap că a înţeles şi apăsă pe accelerator. Împins de o nestăpânită curiozitate, străinul privea înfrigurat când în stânga, când în dreapta drumului.
— N-aţi mai fost de mult pe la Arad? întrebă şoferul care observase prin oglinda retrovizoare neliniştea atât de caracteristică unor vizitatori.
— Ce schimbat e oraşul! exclamă pasagerul. E foarte schimbat.
— Da, da, confirmă şoferul. Ar fi vrut să mai adauge ceva, însă în aceeaşi clipă maşina opri în faţa hotelului.
— O, am şi ajuns! constată străinul cu tristeţe şi oftă.
Şoferul îi deschise portiera, îl ajută să coboare, să-şi ducă valizele, primi un bacşiş gras, mulţumi şi plecă.
La intrare, fu întâmpinat de către directorul hotelului, care îl întrebă în germană:
— Domnul Bartolomeu Grieg?
— Eu sunt, răspunse străinul în româneşte.
— Fiţi binevenit, îi ură hotelierul. Vă aşteptam. Ştiţi româneşte?
— Cum să nu, am locuit cândva în oraşul dumneavoastră… Domnul Grieg îi întinse paşaportul.
— Am reţinut pentru dumneavoastră camera 15, la etajul întâi. Doriţi s-o vedeţi mai întâi?
Domnul Bartolomeu Grieg lăsă bucuros valizele la recepţie şi-şi urmă gazda – un bărbat scund, rotofei şi cu o chelie acoperită de câteva fire cărunte.