Un Spiritualist - Alexandre Dumas

Dacă nu l-aţi văzut pe Home, cel puţin aţi auzit de el. Pentru cei care nu l-au văzut, voi încerca să fac portretul lui fizic; numai lui Dumnezeu, care creează fiinţe excepţionale şi care ştie de ce El le creează, îi este permis să facă portretul lor moral.

Home este un om tânăr, sau mai degrabă un copil de douăzeci şi trei – douăzeci şi patru ani, de înălţime medie, cu un corp zvelt, slab şi nervos ca o femeie. S-a întâmplat să-l văd bolnav de două ori în aceeaşi seară pentru că l-aş fi magnetizat.

Dacă vroiam să-l magnetizez, ar fi adormit la o privire.

Tenul lui este de culoare albă, cu o nuanţă uşoară de roz cu câteva pistrui. El are părul frumos în acest ton cald, care variază între blond şi nuanţe de roşu, ochii albastru deschis, sprâncenele uşor încărcate, nasul mic şi răsturnat, mustaţa, de aceeaşi culoare cu părul, acoperă gura cu buzele frumoase, un pic palide şi uşor subţiri care acoperă dinţi frumoşi.

Mâinile sale, albe, feminine, foarte curate, sunt încărcate cu inele. Statura elegantă, şi, deşi a adoptat costumele noastre, el poartă aproape întotdeauna capacul scoţian, cu o încuietoare de argint gravată cu o sabie scurtă şi înconjurata de motto-ul: Vincere aut morire. Acum, cum Home s-a dus la Neapole cu contele [Branicki]? Cum a venit înapoi de la Neapole la Florenţa şi de Florenţa la Paris cu contele? Cum el a tras la Hotelul „Trei Împăraţi”, din Piaţa Louvre, cu contele? Asta e ceea ce ai înţeles din această poveste.

Home – Daniel Douglas Home – s-a născut în Currie lângă Edinburgh, pe 20 martie 1833. Mama lui, ca şi în alte familii scoţiene de care vorbeşte Walter Scott, a avut darul unei a doua vederi. În timpul sarcinii, ea a avut o viziune care i-a arătat că fiul, cu care ea era însărcinată, stă la masă cu un împărat, o împărăteasă, un rege şi o ducesă.

După douăzeci şi trei de ani viziunea a devenit realitate în palatul de la Fontainebleau. Familia era săracă şi a trăit într-un adăpost improvizat, pe ruinele unei foste fabrici, dar dragostea maternă a suplinit totul.

Copilul a fost bolnăvicios şi nimeni nu credea că ar putea supravieţui, mama singură cu un surâs uşor şi sigur, a dat asigurări că el va trăi.

Nu a fost nici o asistentă sau vreun cântec de leagăn în casa săracă, dar mama liniştită asigura bunăstarea şi starea de sănătate a fiului său. Mama a afirmat că patul ei i-a fost balansoar, şi ea a văzut, noaptea, doi îngeri care vin lângă perna ei.

La vârsta de trei ani, darul unei a doua vederi a mamei s-a constatat şi la fiul ei: a văzut o verişoară pe moarte, aflată la treizeci mile depărtare, şi a numit oamenii care înconjurau patul ei.

— Care e numele tatălui ei? i s-a cerut.

— Nu-i ştiu numele, pentru că eu nu-l văd! a spus el.

— Încercă din nou şi probabil, îl vei găsi?

Copilul s-a concentrat pentru o clipă.

— Este pe mare, a spus el, şi se va întoarce doar atunci când Maria va fi rece.

Într-adevăr, verişoara a murit, iar tatăl ei a ajuns doar atunci când fiica lui murise.

De la vârsta de douăsprezece luni, Daniel a fost dus din satul natal, şi a trăit cu mătuşa şi unchiul său, în Portobello, un mic port lângă Edinburgh.

La şapte ani, a plecat la Glasgow. Când spunem a plecat, este un mod uşor de a vorbi. Copilului nu a avut parte de libertatea de a alege în acest periplu.

El a trăit în Glasgow până la vârsta de zece ani.

A fost un copil de vis, iubitor de singurătate. Până la zece ani, el nu a părut să dorească compania altor copii, nu a avut nici tovarăşi, nu căuta jocurile de vârsta sa.

Din Scoţia a plecat în America, de la Glasgow, în zonele joase din Norwich, Connecticut.

Acolo, el a găsit un copil mai în vârstă decât el cu doi ani, şi al cărui nume a fost Edwin. O strânsă legătură, s-a format între ei.

Această legătură le-a creat un caracter unitar.

Cei doi băieţi au ieşit împreună şi au plecat în tăcere spre pădure unde s-au despărţit pentru a citi separat, şi au venit împreună pentru a-şi împărtăşi ideile şi să facă un fel de rezumat al cărţii ce-au citit-o.

Într-o zi, Edwin a venit la Daniel, palid şi agitat.

— Ah! a spus el, tocmai am citit ceva ciudat.

Era povestea a doi prieteni, legaţi cu o profundă sensibilitate şi care au promis sub jurământ şi în scris, jurând cu sângele lor, ca primul dintre cei doi care va muri să-i spună la revedere celuilalt. Primul dintre ei care a murit şi-a ţinut promisiunea.

— Vrei ca noi să facem ceea ce au făcut ei şi să avem aceeaşi opţiune ca şi ei? a întrebat Edwin.

— Îmi doresc acest lucru! a spus Daniel.

Cei doi copii au intrat într-o biserică şi a promis că primul dintre cei doi care va muri să-i spună la revedere celuilalt.

Apoi, ca să urmeze întru totul exemplul predecesorilor lor, şi-au înţepat vena cu un ac, fiecare adunând câteva picături de sânge ce le-au amestecat, şi cu acest sânge amestecat, au scris o promisiune de dincolo de mormânt.

Nevoile familiilor separară pe doi prieteni. Home şi mătuşa s-au dus la Troy, în statul Newport, la trei sute de mile de Norwich.

Edwin a rămas în Norwich.

A mai trecut un an.