Bari, cainele lup - James Oliver Curwood

CAPITOLUL I.

 MARELE NECUNOSCUT.

 Pentru Bari, câteva zile după ce s-a născut, lumea n-a fost decât o scorbură întunecoasă şi uriaşă. În timpul acelor prime zile din viaţa sa, adăpostul se găsea într-un enorm trunchi dezrădăcinat, unde Lupoaica, mama lui, lipsită de vedere, îşi făcuse vizuina. Acolo, Kazan, tovarăşul ei, nu venea decât rareori, cu ochii lucindu-i prin întuneric asemenea unor flăcări verzui. De fapt, ochii lui Kazan îl făcuseră pe Bari să înţeleagă că mai exista şi altceva în afară de sânul mamei sale şi datorită lor descoperi că putea vedea.

 El simţea, mirosea, auzea, dar în bezna aceea, sub grămada de lemn răsturnat, nu văzuse nimic înainte de apariţia acelor ochi. La început îl speriaseră, apoi îl miraseră, după care teama i se preschimbase într-o imensă curiozitate. Era preocupat să-i privească, mai ales când dispăreau brusc, în momentul în care Kazan îşi întorcea capul. Apoi ardeau din nou în partea în care se găsea el, prin beznă, cu o strălucire atât de neaşteptată, încât se strângea fără să vrea lângă mama lui şi tremura ori de câte ori Kazan intra la ei.

 Bineînţeles că Bari nu le cunoştea povestea. N-ar fi aflat niciodată că Lupoaica, mama lui, era una pursânge, iar tatăl lui era un câine. Natura îşi începuse lucrarea uimitoare în fiinţa lui, dar nu trecea peste anumite limite. Tot natura avea să-l facă să înţeleagă, atunci când avea să vină vremea, că mama rămăsese lipsită de vedere în urma unei teribile lupte cu linxul. Nimeni însă nu-i putea spune nimic de răzbunarea nemiloasă a lui Kazan, de acei uimitori ani ai convieţuirii lor, de loialitatea, de aventurile lor în imensităţile canadiene. Ea nu putea zămisli decât un pui de-al lui Kazan.

 Dar, la început, timp de multe zile, pentru pui nu exista decât mama lui. Chiar şi după ce i s-au deschis ochii şi şi-a simţit picioarele, clătinându-se prin beznă, nu exista nimic altceva pentru el în afara ei. Când fu destul de mare ca să se joace afară cu beţe şi cu muşchi în lumina soarelui, tot nu ştia cu ce semăna mama lui. Pentru el, era puternică, tandră, caldă, îl lingea pe faţă cu limba ei şi îi vorbea printr-un scâncet blând, ceea ce îl făcu şi pe el să îşi găsească propriul glas, un lătrat slab şi ascuţit.

 Apoi veni ziua aceea uimitoare când flăcările verzui, ochii lui Kazan, se apropiară din ce în ce mai mult de el, cu mare grijă. Până atunci, Lupoaica Cenuşie îl avertizase să se retragă. Singurătatea fusese prima regulă a vieţii ei sălbatice, în timpul maternităţii. Un mârâit surd scos din gâtlej şi Kazan se oprea. Dar în ziua aceea nu se auzi nici un mârâit. Din gâtlejul Lupoaicei abia răzbi un geamăt slab. Semn de singurătate, de mulţumire.

 — Totul e bine, îi zicea ea lui Kazan.

 Iar el, oprindu-se o clipă ca să se asigure că aşa stăteau lucrurile, răspundea printr-un sunet grav din adâncul gâtlejului său.

 Cu mare încetineală, ca şi cum nu era sigur peste ce avea să dea, Kazan înaintă către ei şi Bari se îndesă mai mult în mama lui. Îl auzi pe Kazan lăsându-se greoi pe burtă, lângă Lupoaică. Nu-i mai era frică şi devenise foarte curios. Ca şi Kazan, de altfel. Îl mirosea. Prin beznă, urechile i se ciuliseră. După câteva clipe, Bari începu să se mişte şi se îndepărtă de mama sa. Lupoaica nu schiţă nici un gest. Nici un muşchi nu i se clinti. Tot trupul ei părea un arc de oţel. Ascultă foarte atentă. Sângele ei de lup era treaz. Exista o primejdie pentru Bari. Fără zgomot, buza inferioară i se retrase, scoţându-i la iveală colţii. Gâtlejul îi tremura, dar nu scotea nici un sunet. Prin beznă, de la doi metri de ea, se isca un schelălăit slab, de căţel, ca şi zgomotul făcut de limba lui Kazan ce lingea micul pui.

 Bari trăise emoţia primei sale mari aventuri. Îşi descoperise tatăl.

 *

 Asta se întâmplase în cea de-a treia săptămână din viaţa lui Bari. Se împliniseră exact optsprezece zile de când se născuse, atunci când Lupoaica îi permisese lui Kazan să-l cunoască pe fiul lor. Dacă n-ar fi fost oarbă şi nu şi-ar fi amintit de ziua aceea în care râsul îi crăpase ochii pe Stânca Soarelui, ea l-ar fi născut pe Bari afară, iar labele i-ar fi fost tari de la început. Ar fi cunoscut soarele, luna şi stelele. Şi-ar fi dat seama de ceea ce înseamnă tunet şi ar fi văzut fulgerele pe cer. Dar nu avea ce să facă în scorbura întunecoasă din trunchiul de copac răsturnat, decât să se poticnească prin beznă şi să-şi lingă cu limbuţa oasele crude ce atingeau solul ici şi colo.

 Multă vreme fu lăsat singur. O auzea pe mama lui plecând şi întorcându-se şi aproape mereu se distingea glasul ei ca un ecou îndepărtat la un lătrat de-al lui Kazan. N-a simţit nevoia arzătoare de a-i urma. Până în ziua în care limba rece şi mare a lui Kazan l-a lins pe botic. În acele minute uimitoare, natura lucra. Instinctul încă nu se născuse în el. După ce Kazan plecă, lăsându-l singur în beznă, Bari schelălăi, chemându-l înapoi, ca şi cum ar fi plâns după mama lui, atunci când, uneori, dispărea de lângă el pentru a răspunde apelului tovarăşului ei de viaţă.

 Soarele era deja deasupra pădurii, când, la un ceas sau două după vizita lui Kazan, Lupoaica plecă de lângă el. Între vizuina lui Bari şi vârful copacului prăbuşit erau cam patruzeci de picioare distanţă. Pe acolo nu putea pătrunde nici o rază de lumină. Întunericul acela nu-l speria, căci el nu ştia ce înseamnă lumina. Ziua şi nu noaptea, avea să-i cauzeze prima mare spaimă. Astfel că, fără cea mai mică teamă, cu un geamăt ce o ruga pe mama lui să-l aştepte, se luă după ea. Chiar dacă Lupoaica zăbovi, ea nu dădu atenţie acelei chemări, iar râcâitul lemnului uscat produs de ghearele sale se stinse repede, o dată cu depărtarea.

 De această dată, Bari nu se opri la trunchiul de opt picioare care îi închidea mereu orizontul în orice direcţie. El se căţără pe vârful acestuia şi trecu dincolo. În spatele trunchiului se deschidea marea aventură şi Bari se lansă, cu îndrăzneală, în necunoscut.