Secretul Lui Wilhelm Storitz - Jules Verne

 …Şi vino cât poţi de repede, scumpul meu Henri. Te aştept cu nerăbdare. Dealtminteri, ţara este minunată şi această regiune a Ungariei de Jos este de natură să intereseze pe un inginer ca tine. De n-ar fi decât din acest punct de vedere, şi n-ai să regreţi această călătorie.

 Al tău cu toată dragostea, MARC VIDAL”

 Astfel se sfârşea scrisoarea pe care am primit-o de la fratele meu, la 4 aprilie l757.

 Nici un semn prevestitor nu mi-a arătat sosirea acestei scrisori, care mi-a parvenit ca de obicei, adică prin mijlocirea succesivă a poştaşului, a portarului şi a valetului care, fără să bănuiască importanţa gestului său, mi-a întins-o pe o tavă cu liniştea lui obişnuită.

 Şi tot aşa de liniştit am fost şi eu, în vreme ce deschideam plicul şi citeam scrisoarea până la capăt, până la ultimele rânduri care conţineau totuşi în germene evenimentele extraordinare în care aveam să fiu amestecat.

 Aşa-i orbirea oamenilor! În felul acesta se ţese neîncetat, fără ca ei s-o ştie, urzeala misterioasă a destinului lor!

 Fratele meu spunea adevărul. Nu regret această călătorie. Dar am motiv s-o povestesc? Nu face ea parte din acele lucruri pe care e mai bine să le treci sub tăcere? Cine o să dea crezare unei istorii atât de ciudate, pe care până şi cei mai îndrăzneţi poeţi nu s-ar fi încumetat vreodată, fără îndoială, s-o scrie?

 Ei bine, fie! Voi înfrunta riscul. De voi fi sau nu crezut, cedez unei nevoi irezistibile de a retrăi acest şir de întâmplări extraordinare, al căror prolog îl constituie, întrucâtva, scrisoarea fratelui meu.

 Fratele meu Marc, pe atunci în vârstă de douăzeci şi opt de ani, obţinuse deja succese remarcabile ca pictor de portrete. Cea mai delicată şi mai adâncă afecţiune ne lega pe unul de altul. Din partea mea era puţin şi-o dragoste paternă, căci eram cu opt ani mai mare decât el. Noi rămăsesem, încă de foarte tineri, orfani de ambii părinţi, şi eu, ca frate mai mare, a trebuit să-i fac educaţia lui Marc. Întrucât el dovedea aptitudini deosebite pentru pictură, îl îndemnasem spre această carieră în care avea să cunoască, pe bună dreptate, succese atât de răsunătoare.

 Acum iată că Marc era în ajunul căsătoriei sale.

 De mai multă vreme el locuia la Ragz, un important oraş din Ungaria meridională. După mai multe săptămâni petrecute în capitală, la Budapesta, unde pictase un anumit număr de portrete foarte izbutite, foarte bine plătite, el putuse să-şi dea seama de primirea de care se bucură artiştii în Ungaria. Apoi, după terminarea şederii la Budapesta, coborâse de aici, pe Dunăre, până la Ragz.

 Printre cele mai de vază familii din acest oraş se număra şi cea a doctorului Roderich, unul din cei mai renumiţi medici din întreaga Ungarie. Unui patrimoniu considerabil, el îi mai adăuga o avere importantă dobândită prin practicarea artei sale. În timpul vacanţelor pe care şi le acorda în fiecare an şi pe care le petrecea în călătorii împinse uneori până în Franţa, în Italia sau în Germania, bolnavii bogaţi îi regretau mult absenţa. Şi săracii tot aşa, căci el nu le refuza niciodată îngrijirile şi, în marea lui bunătate, nu-i neglija până şi pe cei mai umili, ceea ce-i atrăgea stima tuturor.

 Familia Roderich se compunea din doctor, din soţie, din fiu, căpitanul Haralan, şi din fiică, Myra. Marc nu putuse frecventa această casă ospitalieră fără să fie cucerit de graţia şi de frumuseţea tinerei fete, ceea ce-i prelungise din cale afară de mult şederea la Ragz. Dar dacă Myra Roderich îi plăcuse, nu greşim deloc spunând că şi el îi plăcuse tot atât de mult Myrei Roderich. Dealtfel o şi merita pe deplin, căci Marc era – şi este încă, slavă domnului! – un băiat admirabil, fermecător, de statură înaltă, cu ochii albaştri foarte vii, cu părul castaniu, cu fruntea unui poet, cu fizionomia fericită a omului căruia viaţa i se oferă sub cele mai surâzătoare aspecte, cu un caracter suplu, cu temperamentul unui artist îndrăgostit fanatic de tot ce e frumos.

 Cât despre Myra Roderich, n-o cunoşteam decât din scrisorile înflăcărate ale lui Marc şi ardeam de dorinţa s-o văd. Fratele meu dorea şi mai mult încă să mi-o prezinte. El mă ruga să vin la Ragz ca şef al familiei, şi nu admitea ca şederea mea acolo să dureze mai puţin de o lună. Logodnica sa – cum nu înceta să mi-o repete – mă aştepta cu nerăbdare. Îndată după sosirea mea, se va stabili data căsătoriei: Dar, mai înainte, Myra voia să-l vadă, cu ochii ei, pe viitorul ei cumnat, despre care i se vorbea atât de bine în toate privinţele – într-adevăr, aşa se exprimase ea, după cât se pare!… Chiar şi după acest mic amănunt îi poţi judeca pe membrii unei familii în care vei intra. Desigur, ca nu va rosti hotărâtorul „da” decât după ce Henri îi va fi prezentat de către Marc…

 Toate astea, fratele meu mi le povestea în nenumăratele lui scrisori, cu multă bucurie, şi eu îl simţeam îndrăgostit nebuneşte de Myra Roderich.

 Am spus că n-o cunoşteam decât din frazele entuziaste ale lui Marc. Şi totuşi, deoarece fratele meu era pictor, desigur că i-ar fi fost uşor s-o ia ca model şi s-o transpună pe pânză, sau cel puţin pe hârtie, într-o atitudine graţioasă, îmbrăcată în cea mai frumoasă rochie a ei. Aş fi putut s-o admir de visu, ca să spun aşa. Myra nu voise însă acest lucru. Ea voia să-mi apară în persoană înaintea ochilor mei înmărmuriţi, susţinea Marc care, gândesc eu, nu voise nici el să insiste ca s-o facă să-şi schimbe hotărârea. Căci amândoi voiau să obţină ca inginerul Henri Vidal să-şi lase deoparte ocupaţiile şi să vină să se prezinte în saloanele casei Roderich în calitate de invitat de onoare.

 Era nevoie de atâtea motive spre a mă convinge? Nu, desigur, şi nici eu nu l-aş fi lăsat pe fratele meu să se căsătorească fără să fiu prezent la căsătoria lui. Într-un răstimp destul de scurt, voi apărea deci în faţa Myrei Roderich, mai înainte ca ea să fi devenit cumnata mea.

 Dealtfel, aşa precum mi-o arăta scrisoarea, aş fi simţit o mare plăcere şi aş fi avut un mare profit să vizitez această regiune a Ungariei.

 Cât despre călătorie, iată în ce condiţii am hotărât s-o fac: jumătate cu poştalionul şi jumătate pe Dunăre la dus, şi numai cu poştalionul la întors. Era foarte indicat acest fluviu magnific, pe care n-aveam să mă îmbarc decât la Viena. Deşi n-aş parcurge toate cele şapte sute de leghe ale cursului său, aş vedea cel puţin o interesantă parte a lui, trecând prin Austria şi Ungaria, până la Ragz. aproape de frontiera sârbească1. Acolo ar fi punctul meu terminus. Mi-ar lipsi timpul spre a vizita oraşele pe care Dunărea le udă cu apele ei bogate, acolo unde desparte Valahia şi Moldova de Turcia, după ce a străbătut faimoasele Porţi de Fier. Aceste oraşe sunt: Vidin, Nicopole, Rusciuc, Silistra, Brăila, Galaţi, până la întreita sa gură de la Marea Neagră.

 Mi s-a părut că trei luni aveau să-mi ajungă pentru călătorie, aşa cum o plănuiam. Aş face o lună de la Paris la Ragz. Myra Roderich va binevoi să nu se impacienteze peste măsură şi o să-i acorde această păsuire călătorului. După o şedere de o durată egală în noua patrie a fratelui meu, restul timpului l-aş consacra întoarcerii în Franţa.

 După ce am pus în ordine câteva afaceri urgente şi după ce mi-am procurat actele cerute de Marc, m-am pregătit deci de plecare.

 Preparativele mele, foarte simple, nu reclamau decât puţin timp şi nu ţineam să mă încarc cu bagaje. N-aveam să iau cu mine decât o singură valiză lunguiaţă, conţinând costumul de ceremonie impus de evenimentul solemn care mă aducea în Ungaria.

 N-aveam să mă neliniştesc deloc de limba ţării, germana fiindu-mi familiară dintr-o călătorie prin ţinuturile de nord. Cât despre limba maghiară, poate că n-aş întâmpina prea mare greutate s-o înţeleg. Dealtminteri, franceza este vorbită în mod curent în Ungaria, cel puţin în societatea aleasă, şi nici fratele meu nu fusese niciodată stingherit, în această privinţă, dincolo de frontierele austriece.

 I-am scris aşadar lui Marc, răspunzându-i la ultima lui scrisoare, şi l-am rugat s-o asigure pe Myra Roderich că nerăbdarea mea era egală cu a ei şi că viitorul cumnat ardea şi el de dorinţa să-şi cunoască viitoarea cumnată. Adăugam că voi pleca peste puţin timp, dar că nu puteam să precizez ziua sosirii mele la Ragz, ea fiind expusă hazardurilor călătoriei. Îl asiguram totuşi pe fratele meu că nu voi întârzia, desigur, pe drum. Dacă deci familia Roderich voia, putea, fără să mă mai aştepte, să fixeze data căsătoriei în ultimele zile ale lunii mai. „Cu rugămintea să nu fiu copleşit de reproşuri, încheiam eu, dacă fiecare din etapele mele nu va fi indicată prin trimiterea unei scrisori care să-mi ateste prezenţa în cutare sau cutare oraş. Voi scrie uneori, atât cât să-i permită domnişoarei Myra să stabilească numărul de leghe care mă vor mai separa încă de oraşul ei natal. Dar, în orice caz, voi anunţa în timp util data sosirii mele, la ceas, şi, dacă e cu putinţă, chiar la minut.”

 În ajunul plecării, la l3 aprilie, m-am dus la biroul locotenentului de poliţie, cu care eram în relaţii de prietenie, ca să-mi iau rămas bun şi să-mi ridic paşaportul. Întinzându-mi-l, el îi transmise multe complimente fratelui meu, pe care îl cunoştea atât din reputaţie cât şi personal şi despre ale cărui planuri de căsătorie aflase între timp.

 — Ştiu, în afară de asta, adăugă el, că familia doctorului Roderich, în care o să intre fratele dumneavoastră, este una din cele mai onorabile din Ragz.

 — Vi s-a vorbit despre ea? am întrebat eu.

 — Da, chiar ieri, la serata de la ambasada Austriei, la care mă aflam şi eu.

 — Şi de la cine deţineţi informaţiile?

 — De la un ofiţer din garnizoana de la Budapesta, care s-a împrietenit cu fratele dumneavoastră în timpul unei şederi în capitala ungară şi care i-a adus cel mai mare elogiu. Succesul repurtat acolo a fost foarte mare şi primirea de care se bucurase la Budapesta a regăsit-o la Ragz, ceea ce n-ar putea să vă surprindă, scumpul meu Vidal.

 — Şi, am insistat eu, acest ofiţer a fost mai puţin elogios în ceea ce priveşte familia Roderich?

 — Desigur că nu. Doctorul este un savant în toată puterea cuvântului. Renumele lui este universal în regatul austro-ungar. I-au fost acordate toate distincţiile şi, de fapt, fratele dumneavoastră face o căsătorie frumoasă, căci se pare că domnişoara Myra Roderich este o persoană tare drăguţă.

 — N-o să vă mire, scumpe prieten, i-am răspuns, dacă afirm că şi Marc o găseşte aşa şi că mi se pare că-i foarte îndrăgostit de ea.

 — Cu atât mai bine, dragul meu Vidal, şi o să binevoiţi să-i transmiteţi felicitările şi urările mele fratelui dumneavoastră, care va avea suprema satisfacţie ca fericirea lui să-i facă pe mulţi oameni geloşi… Dar, se întrerupse interlocutorul meu şovăind, nu ştiu dacă nu săvârşesc o indiscreţie… spunându-vă…

 — O indiscreţie?… am zis, mirat.

 — Fratele dumneavoastră nu v-a scris niciodată că înainiea sosirii sale la Ragz, cu câteva luni…

 — Înaintea sosirii sale?… am repetat eu.

 — Da… Domnişoara Myra Roderich… La urma urmei, scumpul meu Vidal, s-ar putea ca fratele dumneavoastră să nu fi ştiut nimic.

 — Explicaţi-vă, dragă prietene, căci nu văd absolut deloc la ce faceţi aluzie.

 — Ei bine, se pare – ceea ce n-ar putea să surprindă – că domnişoara Roderich fusese deja foarte curtată şi în mod insistent de un personaj care, dealtmintcri, nu este nici el un fitecine. Aşa, cel puţin, mi-a povestit ofiţerul de la ambasadă, care acum cinci săptămâni se mai afla încă la Budapesta.

 — Şi acest rival…?

 — A fost respins de către doctorul Roderich.

 — Prin urmare, nu există motiv să ne mai preocupăm de asta. Dealtfel, dacă Marc şi-ar fi cunoscut vreun rival, mi-ar fi vorbit despre el în scrisorile sale, însă el n-a suflat o vorbă despre asta. Aşadar, lucrul este fără importanţă.

 — Într-adevăr, scumpul meu Vidal, şi totuşi pretenţiile acestui personaj la mâna domnişoarei Roderich au făcut oarecare vâlvă la Ragz şi e mai bine, în definitiv, să fiţi informat despre asta…

 — Fără îndoială, şi aţi făcut bine să mă preveniţi, deoarece nu este vorba aici de o simplă bârfeală.

 — Nu, informaţia este foarte serioasă…

 — Dar afacerea asta nu mai există, i-am răspuns, şi ăsta-i principalul.

 Când eram gata să plec:

 — Fiindcă veni vorba, dragă prietene, l-am întrebat, ofiţerul dumneavoastră n-a pronunţat în faţa dumneavoastră numele acestui rival refuzat?

 — Ba da.

 — Cum se numeşte…?

 — Wilhelm Storitz.