Seria Cocoşatul – Volumul 2 – Cocoşatul - Paul Feval

 Micul Parizian.

 Partea întâi.

 Capitolul I – Valea Louron.

 Pe vremuri exista în acest loc un oraş, cetatea Lorre, cu temple păgâne, amfiteatre şi un capitoliu. Acum este o vale pustie unde plugul leneş al agricultorului gascon se teme să-şi tocească tăişul de marmură coloanelor ascunse sub pământ. Muntele este foarte aproape. Lanţul înalt al Pirineilor destramă drept în faţă zările înzăpezite şi dezvăluie cerul albastru al pământului spaniol prin adâncă prăpastie care slujeşte drept drum contrabandiştilor din Venasque. La câteva leghe mai departe, Parisul tuşeşte, dansează, râde batjocoritor şi visează că îşi vindecă incurabila bronşită la izvoarele din Bagnéres-de-Luchon; puţin mai încolo, de cealaltă parte, un alt Paris. Parisul bolnav de reumatism speră să-şi vindece sciatica în apa bazinelor sulfuroase din Baréges-les-Bains. În pofida fierului, magneziei sau a sulfului, doar credinţa va salva în vecii vecilor Parisul!

 Este valea Louron, între depresiunea Aure şi valea Barousse, poate cea mai puţin cunoscută de către turiştii neobosiţi care vin în fiecare an să descopere aceste ţinuturi; este valea Louron cu oaze înflorite, torente uimitoare, stânci fantastice şi râul Clarabide, cristal întunecat care se frământă între două maluri abrupte, cu păduri stranii şi cu un vechi castel semeţ, fudul, de necrezut ca un poem epic medieval.

 Coborând muntele pe versantul micului vârf Véjan, la stânga prăpastiei, poţi zări dintr-o privire peisajul întreg. Valea Louron formează limita extremă a Gasconiei. Ea se întinde ca un evantai între pădurea Ens şi frumoşii codri din Frechet care întâlnesc, de-a curmezişul vâlcelei Barousse, raiurile din Mauléon, Nestes şi Campan. Pământul este sărac, dar priveliştea bogată. Aproape peste tot pământul se crapă brutal. Sunt torentele care sfâşie pajiştea, care dezgolesc profund rădăcinile fagilor uriaşi, care scot la iveală temelia stâncii; sunt povârnişuri verticale, despicate de sus în jos de rădăcina năvalnică a pinilor. Vreun om al cavernelor şi-a săpat locuinţa la poale, pe când o călăuză sau un cioban şi-a cocoţat coliba pe culmea falezei. S-ar putea spune că e cuibul izolat şi trufaş al vulturului.

 Pădurea Ens coboară de-a lungul unei coline care se opreşte pe neaşteptate, chiar în mijlocul văii, pentru a lăsa drum liber râului Clarabide. Marginea răsăriteană a colinei este formată dintr-o pantă abruptă, unde niciodată nu s-a bătut vreo potecă. Direcţia formării sale este contrarie lanţurilor înconjurătoare. Dacă râul n-ar opri-o brusc, ea ar tinde să închidă valea, ca un stăvilar uriaş zvârlit de pe un munte pe celălalt.

 Acestei râpe ciudate i se spune prin partea locului le Hachaz (lovitura de secure). Desigur, există şi o legendă, dar vă scutim de ea. Aici se înalţă capitoliul oraşului Lorre, de unde, fără îndoială, îşi trage numele valea Louron. Tot aici se mai văd încă ruinele castelului Caylus-Tarrides.

 De departe, ruinele acestea au un aspect măreţ. Ele ocupă un spaţiu întins şi, la peste o sută de paşi de Hachaz, se mai văd încă ivindu-se printre copaci vârfurile zdrenţuite ale vechilor turnuri. De aproape, arată ca un sat fortificat. Pretutindeni printre ruine au crescut copaci şi, ca să se poată înălţa, câte un brad a fost nevoit să străpungă o boltă din blocuri de piatră. Dar cea mai mare parte a ruinelor aparţin unor construcţii mărunte, în care lemnul şi pământul bătut înlocuiesc adeseori granitul.

 Datina spune că un Caylus-Tarrides (era numele acestui neam, cu vază mai ales datorită imenselor sale bogăţii) a pus să se ridice un zid de apărare în jurul micului cătun Tarrides, pentru a-şi proteja vasalii hughenoţi după abjurarea lui Henri

[1] al IV-lea. El se numea Gaston de Tarrides şi purta titlul de baron. Dacă vă duceţi să vedeţi ruinele castelului Caylus, vi se va arăta copacul baronului.

 E un stejar. Rădăcina lui intră în pământ la marginea vechiului şanţ cu apă, care apăra castelul spre apus. Într-o noapte, fu lovit de trăsnet. Era un copac mare; se prăbuşi şi se culcă de-a curmezişul şanţului. De atunci a rămas acolo, vegetând doar prin scoarţă, singura rămasă vie la locul rupturii. Dar, lucru ciudat, un vlăstar s-a desprins de trunchi, la treizeci sau patruzeci de picioare de marginile şanţului. Vlăstarul a crescut, a devenit stejar măreţ, un stejar suspendat, un stejar miraculos, pe care până acum şi-au lăsat numele mai mult de două mii cinci sute de turişti.

 Neamul Caylus-Tarrides s-a stins către începutul secolului al XVIII-lea, în persoana lui François de Tarrides, marchiz de Caylus, unul dintre personajele povestirii noastre. În 1699, domnul marchiz de Caylus era un bărbat de şaizeci de ani. A stat la Curte pe la începutul domniei lui Louis al XIV-lea, dar fără să fi fost prea mult luat în seamă, şi nemulţumit, s-a retras. Trăia acum pe moşiile sale, cu frumoasa Aurore de Caylus, unica sa fiică. Prin partea locului i se spunea Caylus-Verrou. Iată de ce: în preajma vârstei de patruzeci de ani, domnul marchiz, văduv după prima lui soţie care nu-i dăruise nici un moştenitor, se îndrăgosti de fiica contelui Soto-Mayor, guvernatorul provinciei Pamplona. Ines de Soto-Mayor avea pe atunci şaptesprezece ani.

 Era o fiică a Madridului, cu ochi focoşi, cu inima mai arzătoare decât ochii. Se zicea că marchizul nu prea o făcuse fericită pe prima lui soţie, pe care o ţinuse închisă tot timpul în vechiul castel Caylus, unde şi murise, la douăzeci şi cinci de ani. Ines îi declară tatălui ei că nu va fi niciodată soaţa acestui bărbat. Era într-adevăr o treabă grea, în această Spanie a dramelor şi comediilor, să siluieşti voinţa unei tinere fete. Alcazii, doicile bătrâne, valeţii netrebnici şi sfânta inchiziţie nu fuseseră înfiinţate, după spusele autorilor de vodeviluri, decât pentru asta. Într-o seară, ascunsă în spatele storurilor, trista Ines ascultă pentru ultima oară serenada fiului mai mic al judecătorului, care cânta foarte frumos din chitară. A doua zi fata plecă cu domnul marchiz spre Franţa. Acesta o luă în căsătorie pe Ines fără zestre şi îi oferea, printre altele, domnului de Soto-Mayor, nu ştiu câte mii de pistoli.

 Spaniolul, mai nobil decât regele şi încă mai calic decât nobil, nu putea să reziste la asemenea purtare. Când marchizul o aduse la castelul Caylus pe frumoasa madrilenă, ascunsă sub vălul lung de mireasă, o febră generală îi cuprinse pe tinerii gentilomi din valea Louron. Pe atunci nu existau turişti ca în zilele noastre, aceşti crai ambulanţi care vin să aprindă inimile provincialelor pretutindeni unde trenul plăcerilor favorizează călătoriile cu preţ redus. Dar războiul neîntrerupt cu Spania întreţinea la frontieră numeroase trupe de partizani şi domnul marchiz nu avea altceva de făcut decât să se ţină bine. Şi s-a ţinut bine; primi cu curaj rămăşagul. Îndrăgostitul care ar fi vrut să încerce să o cucerească pe frumoasa Ines ar fi trebuit mai întâi să se înarmeze cu tunuri de asediu. Nu era vorba numai de o inimă: inima era la adăpost în spatele meterezelor unei fortăreţe. Bileţelele dulci nu puteau face nimic, ochii daţi peste cap îşi pierdeau flacăra şi melancolia, însăşi chitara era neputincioasă. Frumoasa Ines era inabordabilă. Nici un curtezan, fie el vânător de urşi, boiernaş sau căpitan, nu se putea lăuda că-i văzuse nici măcar coada ochiului.

 Asta însemna să te ţii bine. După trei sau patru ani, sărmana Ines trecu în sfârşit pragul acestui îngrozitor castel, dar pentru a se duce la cimitir. Murise de singurătate şi de plictiseală. Lăsa în urma ei o fiică.

 Ura curtezanilor învinşi a dat marchizului porecla de „Verrou”

[2]. Din Tarbes la Pamplona, din Argelès la Saint-Gaudens nu s-ar fi găsit nici un bărbat, nici o femeie, nici un copil care să-i spună domnului marchiz altfel decât Caylus-Verrou.

 După moartea celei de-a doua soţii, mai încercă să se recăsătorească, căci aparţinea acelui soi de Barbă-Albastră care nu se dă bătut; dar guvernatorul din Pamplona nu mai avea fete şi, reputaţia domnului Caylus era atât de perfect stabilită, încât cele mai cutezătoare dintre domnişoarele dornice să se mărite dădură înapoi în faţa încercărilor sale.

 Rămase văduv, aşteptând cu nerăbdare ca fiica lui să împlinească vârsta când va avea nevoie să fie încuiată cu lacăt. Gentilomii ţinutului nu-l iubeau deloc şi, în pofida bogăţiei sale, era deseori lipsit de tovărăşie. Plictiseala îl goni afară din castelul său. Luă obiceiul să plece în fiecare an la Paris, unde tinerele curtezane îi luau banii şi îşi băteau joc de el.

 Cât timp lipsea, Aurore rămânea în paza a două sau trei doici şi a unui bătrân castelan.

 Aurore era la fel de frumoasă ca şi maică-sa. Doar curgea sânge spaniol în vinele ei! Când împlini şaisprezece ani, oamenii cumsecade din cătunul Tarrides auziră adeseori urlând câinii lui Caylus în nopţile întunecoase.

 Cam în aceeaşi vreme, Philippe de Lorraine, duce de Nevers, unul din cei mai străluciţi nobili de la Curtea Franţei, veni să locuiască în castelul său din Buch, în Jurançon. Abia împlinise douăzeci de ani şi era pe cale să moară de lingoare deoarece îşi uzase prea devreme tinereţea. Aerul munţilor îi prinse bine: după câteva săptămâni de trai în mijlocul naturii, fu văzut conducându-şi caleaşca de vânătoare prin valea Louron.

 Prima dată când câinii lui Caylus urlară noaptea, tânărul duce de Nevers, frânt de oboseală, ceruse adăpost unui tăietor de lemne din pădurea Ens.

 Nevers rămase un an în castelul său din Buch. Păstorii din Tarrides spuneau despre el că era un senior generos şi povesteau două aventuri nocturne care se petrecuseră în timpul şederii sale pe aceste meleaguri.

 O dată văzură la miezul nopţii o rază de lumină printre vitraliile vechii capele a familiei Caylus. Câinii nu urlară, dar o formă întunecată, pe care oamenii cătunului începeau să o cunoască deoarece o zăriseră adesea, se furişă prin şanţurile de apărare după căderea nopţii. Toate aceste castele antice sunt pline de fantome.

 Altă dată, către ora unsprezece din noapte, doamna Marthe, cea mai tânără dintre doici, ieşi din castel pe poartă mare şi alergă la cabana tăietorului de lemne unde tânărul duce de Nevers primise nu de mult adăpost. O lectică purtată pe braţe traversă la scurt timp pădurea Ens. Apoi din cabana pădurarului se auziră strigăte de femeie. A doua zi, bravul om dispăru. Cabana rămase la dispoziţia oricui ar fi vrut să o ia. În aceeaşi zi părăsi castelul Caylus şi doamna Marthe.