Seria Cocoşatul – Volumul 1 – Tinereţea Cocoşatului - Paul Feval

 Partea întâi – Moştenirea familiei Guastalla.

 Capitolul I – Strugurele tămâios.

 Săptămâna Paştilor a anului 1682 era pe sfârşite. Frumoasele clopote din Guastalla

[2] porniseră spre Roma, pentru a primi binecuvântarea pontificală, iar copiii priveau curioşi la clopotniţele cetăţii ducale, întrebându-se dacă locuitoarele lor sonore cu îmbrăcămintea de argint sau de bronz luaseră, într-adevăr, drumul ciocârliilor şi al porumbeilor.

 Părinţii, fie că erau bogaţi, fie că erau săraci, spuneau, clătinând din cap cu tristeţe:

 — Măcar dacă, la întoarcere, n-ar trebui să sune de îngropăciune pentru monseniorul duce! Se zice că se va prăpădi curând.

 Aceia care, în seara respectivă, traversau piaţa Santa Croce

[3] îşi făceau semnul crucii uitându-se la palatul ducal unde se stingea încet bunul şi bătrânul senior. Ultimele raze ale unui apus de soare primăvăratic colorau în trandafiriu faţada de marmură albă pe care nu o lumina încă nici o fereastră.

 — Un tânăr a sosit adineauri din Franţa, afirmau unele persoane mai importante. Poate că este un medic de la Curte… La Versailles

[4] sunt atâţia savanţi care au grijă de sănătatea Maiestăţii sale Louis al XIV-lea

[5]. Dacă ar reuşi să-l salveze şi pe mult-iubitul nostru suzeran?

 Alţii îşi dădeau şi ei părerea:

 — Este fiul ticălosului acela de domn de Peyrolles. E aidoma portretul acelui birbante

[6]. Să-i ia dracu pe amândoi!

 Iar cumetrele intrau şi ele în vorbă:

 — Se pare că, în port, şoarecii părăsesc corabia sortită naufragiului… Dimpotrivă, aşa cum toată lumea ştie, păsările de pradă dau năvală de îndată ce moare vreun animal… Peyrolles, vulturul ăla bătrân, l-a chemat cu siguranţă pe fiu-său ca să ia parte la ospăţ! E semn că Moartea este pe-aproape!

 Într-adevăr, după o despărţire de doisprezece ani, tatăl şi fiul se aflau reuniţi într-o încăpere frumoasă, situată la etajul al doilea al palatului ducal. Cu toată apăsarea zăpuşelii timpurii, uşile şi ferestrele erau închise, iar perdelele şi jaluzelele – trase. Cu fiecare minut ce trecea, umbra devenea mai adâncă, înghiţind patul cu coloane şi baldachin, dulapurile de abanos încrustat cu sidef, cele trei fotolii de stejar sculptat şi cufărul lung de lemn. De-abia se zărea luciul unei armuri florentine de cavaler din secolul al XV-lea, sclipirile unei minunate mese de fildeş şi strălucirea aurului din mozaicul pardoselii, ce reprezenta nişte crini heraldici montaţi în marmură neagră.

 Antoine de Peyrolles era un lungan prostănac, cu pielea gălbejită, cu părul lipsit de luciu şi o privire vicleană. Avea o bărbie greoaie, cu falca masivă. Spada lată ce-i izbea pulpele încerca în zadar să arate c-ar fi un gentilom: înfăţişarea sa nu confirmă deloc această pretenţie. Vesta lui fără mâneci, pantalonii bufanţi, strânşi sub genunchi, şi pălăria de fetru pe care şi-o aruncase pe masa de fildeş erau departe de a-l arăta ca pe un om de rang mare.

 Măsurându-l încă o dată cu privirea, tatăl său se gândi, dezamăgit: „Pute a tagmă de oameni ai legii! S-ar zice că-i un notar… Nici măcar atâta: un uşier…!”

 De o jumătate de oră, César de Peyrolles, intendent şi om de încredere al ducelui de Guastalla, nu găsise nici douăzeci de cuvinte să-i adreseze unicei sale odrasle, în aşa hal îl dezamăgise aspectul acestuia. Se aştepta, oare, să vadă un tânăr blond cu înfăţişare de îngeraş sau un îndrăzneţ în stare să le înflăcăreze pe tinerele nebunatice? Nu se ştie…

 Stând pe un autentic scaun curul

[7] pe care Părinţii Patriei romane tronaseră în împrejurări solemne, tatăl îşi privea fiul mergând încolo şi încoace prin sala întunecoasă: semăna cu un schelet îmbrăcat în zdrenţe.

 Aşa cum se întâmpla adesea – eterna poveste a paiului şi a bârnei din ochi – César, plin de iluzii în legătură cu fizicul său, cel puţin în ceea ce priveşte aparenţa, nu realiza că fiul îi semăna de minune. Am văzut că oamenii din oraş fuseseră mai isteţi. Lăsând la o parte vârsta, precum şi vestimentaţia – căci bătrânul era îmbrăcat în satin cenuşiu şi purta încălţăminte din piele lustruită – Antoine arăta exact ca acel Peyrolles mâncat de molii care venise la Guastalla în urmă cu douăzeci de ani.

 Antoine avea să împlinească şaptesprezece ani; era suplu şi foarte viguros, în ciuda slăbiciunii sale. Tatăl său se apropia de şaizeci de ani, dar părea să aibă mai mult. Cei care nu-l iubeau – şi erau o mulţime – spuneau în spatele lui: „Miroase a mort!”

 César de Peyrolles abuzase prea mult de ceea ce Italia a produs întotdeauna cu generozitate: vin şi femei frumoase. Bea, fără a da bani, cele mai bune soiuri de vin pe care i le fură ducelui de Guastalla, iar slujba sa de factotum

[8] îi permitea să facă presiuni asupra voinţei şi virtuţii fetiţelor. Cerea să fie plătit cu sărutări pentru impozitele datorate suzeranului.

 Un atac de apoplexie l-a făcut să apeleze la reţetele şarlatanilor. A trebuit să-şi modereze pasiunile, renunţând totodată la Bachus

[9] şi la Venus

[10]. Dar totul se plăteşte: era deja prea târziu… Un al doilea atac l-a pus la pământ. A scăpat şi de data aceasta, dar foarte slăbit. Şi atunci s-a gândit la paternitatea lui şi l-a adus de la Paris pe acest fiu atât de neatrăgător.

 Cu voce tare, pe un ton inexpresiv, i se adresă:

 — Aşa încât ţi-am poruncit să părăseşti fără întârziere colegiul. Iată-te aici: totul este în ordine.

 Auzind aceste cuvinte, Antoine de Peyrolles tresări, îşi întrerupse brusc mersul maşinal încoace şi-ncolo şi se întoarse către bătrân:

 — Poftim?

 — Ai dreptate, zise bolnavul, vorbeam pentru mine şi nu puteai să mă-nţelegi… Fiule, ia-ţi un scăunel şi vino să te aşezi lângă mine. Timpul îmi este măsurat. Orice efort se poate solda cu o a treia congestie… Am fost prevenit că s-ar putea foarte bine că aceasta să nu mă ierte… Aşa că voi vorbi scurt, fără înconjur… Antoine, nu prea ai o înfăţişare plăcută… Eşti departe de a fi frumos… Dar de la mine – şi doar de la mine, căci maică-ta era destul de ştearsă – ai moştenit ceva mult mai bun decât nişte calităţi fizice, care sunt destinate să se micşoreze cu vârsta. Eşti inteligent, foarte inteligent. Am deci motive să cred că nu împărtăşeşti prejudecăţile castei noastre… că puţin îţi pasă de ceea ce alţii denumesc, în prostie, onoare… şi că ştii cât de mult rău îi pot face scrupulele unui gentilom lipsit de sprijin şi neînzestrat cu bani…

 — Tată, declară Antoine, iată regula mea de comportament: „Când te numeşti Peyrolles, mai întâi de toate nu trebuie să fii un amărât!” Eşti mulţumit?

 — Bravo! exclamă bătrânul. Încep să mă recunosc în tine! Este, într-adevăr, o deviză înţeleaptă! De altminteri, informările foarte detaliate pe care mi le trimiteau profesorii tăi îţi lăudau simţul practic. O să facem ceva din tine, fiule. Dar, înainte de orice, ştii care este situaţia noastră reală? Nu trebuie să-ţi mai spun că ne tragem dintr-o familie gasconă de viţă bună, dar că suntem săraci lipiţi pământului. Aşa încât, pentru a-şi duce traiul, ultimii din neamul Peyrolles trebuie să-şi vândă serviciile unor seniori mai puţin lipsiţi de arginţi… Unii şi-au închinat spada regelui Franţei, fără a se alege decât cu lovituri, răni, boli şi alte lucruri drăgălaşe… Ajung să moară cu rangul de locotenent sau căpitan… Aşa ceva te tentează, domnule? Răspunde!

 — Nu sunt un ciung, iar profesorii de scrimă de la colegiul Beauvais

[11] afirmă că sunt departe de a fi un novice în mânuirea spadei… Dar tot ce este în legătură cu armele cu tăiş îmi repugnă destul de mult. După mine, un gentilom, dacă are minte, trebuie să renunţe la aceste mijloace perimate…

 César încuviinţă:

 — Totdeauna am fost de părerea asta. Şi tocmai de aceea, încă din tinereţe, mi-am asigurat existenţa cu ajutorul talentelor mele intelectuale. În mod logic, ar fi trebuit să adun o avere… Dar, din păcate, sunt departe de aşa ceva! Ducele de Guastalla este unul dintre cei mai bogaţi prinţi din Italia. În afara patrimoniului său ereditar, posedă domenii imense în Sicilia; are bani investiţi în porturile din Genova şi din Veneţia. Din nefericire, este un om virtuos.

 Bătrânul făcu o pauză, îşi mângâie bărbia, apoi arătă cu mâna dreaptă spre armura ce stătea de pază între cele două ferestre:

 — Cavalerul acesta îmi păstrează micile mele economii… Este îndesat cu monede de aur până la genunchi… Dar asta e puţin, prea puţin. Aş fi vrut să-ţi las mai mult, fiule, dar n-am reuşit mai bine… Ducele nu a iubit-o decât pe soţia sa. Nu s-a atins de zaruri, nici de cărţile de joc. S-a îmbrăcat fără fast. A dorit pacea. A făcut dreptate tuturor, cu stricteţe. Ce să storci de la un astfel de om?

 Unul după celălalt, tatăl şi fiul oftară din rărunchi. În cele din urmă. César continuă:

 — Sunt ani şi ani de zile de când îndur acest supliciu îngrozitor: să văd curgându-mi la picioare râul Pactole

[12] şi să nu pot scoate decât câteva pepite! Uneori, noaptea, mă trezesc cuprins de furie! Când am venit la Guastalla îmi făurisem un vis atât de frumos! Gloria familiei de Gonzague nu-mi era necunoscută. Puteam să spun cu precizie defectele şi calităţile fiecărui membru al acestei case princiare… Întreaga graţie, întreg farmecul, toată semeţia, toată dârzenia, toată nebunia marilor seniori meridionali se regăsesc unite în aceşti Gonzague… Îmi închipuiam că toţi erau fastuoşi. Înţelegi, copile, vederea Italiei mă făcuse să-mi pierd minţile, pe mine, care trăisem cu mălai şi castane în biata noastră Gascogne

[13] şi care mă târâsem prin Paris îmbrăcat cu veste peticite. Lumina de aici, florile, femeile drăguţe, gentilomii culţi şi pricepându-se la muzică, fastuoşi şi corupţi, atmosfera asta de dragoste, bogăţia de comori artistice, palatele şi bisericile astea din marmură de mai multe culori…

 — Credeai, tată, că te-ai şi îmbogăţit? îl întrerupse Antoine. Te înţeleg, pentru că şi eu am trăit aceeaşi speranţă când am trecut prin Torino, Florenţa, Peruzia şi Parma şi printr-atâtea alte cetăţi vesele şi pline de strălucire.

 — Vei fi mai norocos ca mine, de asta să nu te-ndoieşti. Ţi-am deschis drumul spre bogăţie. Cât despre mine, voi muri în curând; mi-au trebuit mai bine de cincisprezece ani de privaţiuni, de viclenii josnice, de minciuni epuizante şi de calcule mârşave ca să strâng un pic de aur. Nu poţi stoarce sânge dintr-o piatră; nu poţi să scoţi bani de la un prinţ care dispreţuieşte femeile tinere, care respectă bunul altuia şi care vrea să fie tatăl şi binefăcătorul vasalilor săi.

 Plictisit, Antoine se ridică, lovi cu piciorul scăunelul, răsturnându-l, şi exclamă:

 — Şi pentru a-mi oferi succesiunea asta amărâtă m-ai făcut să părăsesc în grabă muntele Sainte-Geneviève, să străbat ţinuturile Champagne, Bourgogne, Bresse, Savoie, să trec Alpii înzăpeziţi şi, pe un cal prăpădit, să vin…

 Se sugruma de furie. Fu nevoit să tacă.

 Departe de a se formaliza, bătrânul se bucură. Îşi recunoştea în fine propria lui fire. Îşi frecă mulţumit mâinile cu vene noduroase.

 Deodată, foarte palid, se ridică în picioare, făcu doi paşi şi strigă:

 — Nenorocitule! Opreşte-te!

 Antoine tocmai zărise pe masa de fildeş, pe care se afla pălăria lui mototolită, o cupă mare de Boemia care conţinea – pe mai multe etaje – nişte ciorchini de struguri tămâioşi, dintre care-l alesese pe cel mai mare şi mai copt.

 — Ce te-a apucat? întrebă, întorcându-se spre înalta siluetă paternă.

 Pe un ton foarte blând, César îl sfătui:

 — Lasă strugurele acela. Este noapte. S-ar putea să nimereşti, din nebăgare de seamă, un anumit ciorchine, cu adevărat cel mai îmbietor: cel mai auriu… da, foarte îmbietor!

 — Ei, şi? Desigur îl păstrai pentru dumneata… În acest caz, te rog să mă ierţi.

 Pe acelaşi ton plin de bunătate, bătrânul explică, în timp ce se reaşeza:

 — Strugurii aceştia tămâioşi au fost aduşi din Sicilia… Sunt păstraţi cu o grijă plină de gelozie… Este singura nebunie a monseniorului duce… Şi, încă, nu acceptă să mănânce decât ciorchinii care par să fi strâns în ei lumina acelor pământuri binecuvântate, mereu însorite.

 Antoine se răsuci pe călcâie şi se apropie de tată său:

 — Pe scurt, îl otrăveşti? întrebă, într-un suflu.