Grizzly Stapanul Muntilor - James Oliver Curwood

 Capitolul I.

 De câteva minute, tăcut şi nemişcat ca o imensă stâncă roşiatică, Thor privea nesfârşita întindere a domeniului său. Nu vedea departe; asemenea tuturor urşilor grizzly, avea ochii mici şi prea îndepărtaţi unul de altul ca să poată privi bine. La distanţa de o jumătate de milă putea distinge o căprioară sau o oaie de munte; mai departe însă, lumea devenea pentru el o mare taină, însorită sau întunecată ca noaptea, prin care hoinărea mai mult condus de auz şi de miros.

 Acum stătea încremenit, adulmecând depărtarea. Din vale urca, pătrunzându-i în nări, un iz ciudat, pe care nu-şi amintea să-l mai fi simţit vreodată şi care îl neliniştea. Încerca zadarnic, cu mintea lui greoaie de animal, să înţeleagă ce este. Nu era miros de caribu1 – doar omorâse atâţia; nu era nici de căprioară sau oaie, nici mirosul marmotelor leneşe şi grase ce se soreau tolănite pe stânci, din care mâncase cu sutele. Era un miros ciudat, care nici nu-l mânia, nici nu-l înfricoşa. Îi stârnea doar curiozitatea şi totuşi nu cobora în vale să vadă ce este – prudenţa îl oprea.

 Chiar dacă Thor ar fi putut să vadă limpede la o distanţă de o milă2 sau două, ochii lui l-ar fi lămurit mai puţin decât mirosul adus de vânt din fundul văii.

 Se oprise la marginea unui mic platou ce se afla cam la o milă deasupra văii, sub trecătoarea abruptă pe unde venise în după-amiaza aceea. Platoul, cam cât un pogon de mare, semăna foarte bine cu un găvan ce se întindea de-a lungul povârnişului înverzit al muntelui. Era acoperit cu iarbă deasă şi mătăsoasă, presărată cu flori: toporaşi, pe alocuri nu-mă-uita, zambile sălbatice şi steluţe de munte; în mijloc, se lăţea o baltă de noroi, în care Thor venea adeseori să-şi răcorească labele zdrelite de stânci.

 Spre răsărit, apus şi miazănoapte se desfăşura priveliştea măreaţă şi sălbatică a Munţilor Stâncoşi canadieni, a căror asprime era îmblânzită de lumina aurie a după-amiezii de iunie.

 Din adâncul văii, din râpele dintre piscuri şi din jgheaburile ce şerpuiau în stâncă până sus, către regiunea zăpezilor, urca un murmur leneş şi monoton. Era cântecul apei. Plutea în aer născut din râuri şi pâraie, din izvoarele zăpezilor eterne, învecinate cu norii şi nu se mai domolea niciodată.

 Văzduhul era plin de miresme dulci. Iunie şi iulie – sfârşitul primăverii şi începutul verii – se întâlneau acum în munţii din nord. Pământul clocotea de viaţă. Primele flori împestriţau povârnişurile însorite cu pete roşii, albe şi purpurii şi tot ce era vieţuitoare fremăta de cântec – grăsunii ţânci ai pământului, pe stâncile lor, hârciogii mici şi împopoţonaţi, în faţa vizuinelor, bărzăunii cei mari, zumzăind din floare în floare, uliii, plutind în vale şi vulturii, deasupra piscurilor.

 Chiar şi Thor cânta în felul lui, pe când se bălăcea în noroi, mormăind înăbuşit din piept. Nu era de fapt nici mormăit, nici muget sau mârâit, ci un sunet pe care-l scotea când se simţea mulţumit: era cântecul lui.

 Şi acum, deodată, o cauză neînţeleasă îi tulbura pacea acestei zile minunate.

 Nemişcat, adulmeca adierea vântului. Era nedumerit, neliniştit, fără a fi totuşi îngrijorat. Era tot aşa de sensibil la acest miros nou şi ciudat, ca limba unui copil la prima atingere a unei picături de whisky.

 În cele din urmă, un mormăit profund şi ameninţător, asemenea unui tunet îndepărtat, i-a izbucnit din piept.

 Se ştia stăpân absolut pe domeniile sale şi acum, încetul cu încetul, mintea lui greoaie îi spunea că nu trebuie să existe miros pe care să nu-l înţeleagă şi peste care să nu fie suveran.

 S-a înălţat încetişor, desfăşurându-şi corpul lung de nouă picioare3 şi s-a aşezat pe labele de dinapoi ca un câine dresat, cu labele mari de dinainte atârnându-i îngreuiate de noroi. De zece ani de când hălăduia în munţii aceştia nu simţise un asemenea miros.

 Se hotărî să-l înfrunte. Stătu nemişcat în aşteptarea lui, simţind cum devine tot mai puternic şi mai apropiat. Nu încercă să se ascundă. Dârz şi neînfricoşat, îl aştepta.

 Era un uriaş, iar blana lui de iunie căpătase, în lumina soarelui, o lucire brun-aurie. Labele de dinainte erau groase aproape cât un om, cu gheare ca nişte pumnale, lungi de cinci degete şi jumătate, ce făceau ca urmele lăsate în noroi să aibă mai mult de cincisprezece degete lungime de la un cap la altul. Era gras, puternic şi blana-i strălucea.

 Ochii, nu mai mari decât o nucă, erau mult depărtaţi unul de altul, iar cei doi canini de sus, ascuţiţi ca nişte stilete, atingeau lungimea degetului cel mare al unui om. Între fălcile lui puternice putea să sfărâme cu uşurinţă gâtul oricărui caribu.

 Thor nu cunoştea încă oamenii şi nu se înrăise. Ca toţi urşii grizzly, nu ucidea din plăcerea de a ucide. Dintr-o turmă de caribu îşi alegea doar unul, pe care-l mânca apoi până la ultimul os.

 Era un domnitor paşnic, care cunoştea o singură lege: „Lăsaţi-mă-n pace!”

 Şi atitudinea lui impunea respectarea acestei legi, în timp ce, aşezat pe labele-i de dinapoi, adulmeca mirosul nou şi ciudat.

 În puterea lui de neînfrânt, în singurătatea şi măreţia lui, ursul acesta formidabil era asemenea munţilor, fără seamăn în văi şi în înaltul cerului.

 Făcea parte din ei şi, împreună cu ei, străbătuse timpurile, căci istoria rasei lui începea şi avea să sfârşească printre munţii cărora le aparţinea şi cu care se asemăna. Până în ziua aceea nu-şi amintea să fi fost ceva care să se împotrivească forţei şi dreptului său, în afara semenilor lui, cu care adeseori se lupta în trântă dreaptă, pe viaţă şi pe moarte. Era gata să înfrunte pe oricine i-ar fi contestat stăpânirea asupra domeniilor pe care le considera ca ale sale. Până în ziua în care avea să fie învins, el rămânea atotstăpânitor, judecător şi despot, după plac.

 Stăpânise dintotdeauna văile bogate şi dealurile înverzite. Era suveran absolut al tuturor vieţuitoarelor din jurul lui. Îşi dobândise dreptul acesta în mod deschis, fără viclenie sau trădare. Urât şi temut, el nu ura pe nimeni şi nu cunoştea frica. Era cinstit.

 Iată de ce aştepta fără teamă şi făţiş vietatea stranie pe care o simţea venind din adâncul văii.

 Aşa cum stătea pe picioarele de dinapoi, adulmecând aerul cu nasul său brun, ceva în el se întorcea spre generaţiile trecute. Niciodată nu simţise un asemenea miros şi totuşi nu i se părea cu totul nou. Nu putea să-l fixeze şi să-l recunoască, dar îşi dădea seama că era ceva care îl ameninţa.

 Timp de zece minute a stat ca o stană de piatră; apoi, vântul schimbându-şi direcţia, mirosul a devenit mai slab şi s-a pierdut încetul cu încetul. Thor şi-a ridicat urechile pleoştite şi a întors domol capul, prinzând dintr-o privire povârnişul înverzit şi câmpia unde se afla. A uitat apoi de mirosul ciudat adulmecând aerul parfumat care nu-i mai păstra nici o urmă. S-a lăsat din nou în patru labe şi s-a apucat să vâneze hârciogi. Preocuparea lui părea comică. Thor cântărea o mie de pfunzi, iar un hârciog de munte nu e mai lung de şase degete şi cântăreşte doar şase uncii4. Totuşi, îşi pierdea ore întregi scormonind cu frenezie, ca să înghită într-o clipă, ca pe o pilulă, micul hârciog gras. Era pentru el o adevărată bonne bouche, delicatesa apetisantă în căutarea căreia îşi petrecea o treime din scormonelile lui în timpul primăverii şi al verii.

 A descoperit o gaură care-i convenea şi a început să scormonească pământul ca un dulău uriaş în căutarea unui şobolan.

 De acolo, de pe culmea povârnişului şi-a mai ridicat capul o dată sau de două ori în cursul următoarei jumătăţi de oră, adulmecând, dar n-a mai simţit mirosul neobişnuit pe care i-l adusese vântul din vale.