Fiul Diavolului - Volumul 2 - Paul Feval

(continuare)

 Capitolul IX – Trei nume.

 A sta ţinu o secundă. Însăşi Esther abia avu vremea bage de seamă tulburarea Sarei.

 Ea rupse scrisoarea şi o azvârli în foc.

 Nici nu apucase să ardă de tot şi ea şi începu să zâmbească.

 Era stăpână pe sine, ştia să domine orice pasiune şi să stăpânească orice supărare adâncă.

 Obrazul ei era o mască ascultătoare, chiar în ceasurile de tulburare. Când citea biletul, se supărase, pentru că ştirea asta o lovea pe neaşteptate. Nici nu se gândise chiar până atunci că se va putea întâmpla astfel.

 Văzuse pe Franz plecând de dimineaţă ca să se ducă la locul luptei. Adversarul lui îşi dusese viaţa în sălile de arme, iar el nu ştia să ţină o sabie.

 De patru ore de când era trează, se gândi la Franz ca la un om mort, şi chiar odată îi venise să-l plângă pe bietul copil care era aşa de frumos, aşa de îndrăzneţ, aşa de vesel, şi pe care îl văzuse palid de iubire, în braţele ei. Adevărul e că se înduioşase şi ea. La trezire, între două căscături, dăduse din cap zicând:

 — Păcat.

 Dar, în unele împrejurări, puţină părere de rău nu exclude multă mulţumire. Sara se simţea veselă, Franz îi ştia secretul. El singur i-l ştia şi pleca cu secretul în mormânt.

 N-avea de ce să se mai teamă c-o să afle lumea ce făcea ea!

 Acum însă, se vedea că mormântul acela deschis fusese săpat prea de timpuriu. Copilul nu murise, împotriva oricărei aşteptări, el se ferise de cursă, şi sabia sta tot atârnată deasupra capului Sarei.

 Era o ştire grozavă pentru că Franz ştia multe lucruri!

 Orice suflet viteaz chiar tresare când simte sabia pătrunzându-i în carne. Tot ce se poate cere, însăşi vitejia este ca să se arate liniştit după ce a primit lovitura!

 Sara era un fel de eroină. Ea făcu ceva mai bun decât asta şi rana care o frământa nu o împiedică să nu zâmbească.

 A târî pe altul pe panta pe care se lăsa ei să lunece, era o necesitate a firii ei. În acest prim moment de supărare, nu raţionă, negreşit, dar instinctul îi spuse că nu era bine să ştie şi alţii vestea anunţată de Mira. Esther1 ezită încă. Nu trebuia să-i dea un motiv să ezite şi mai mult.

 Ea nu era decât o femeie, slabă de minte, fără principii protectoare şi atrasă de senzualitatea care domina în ea. Sara o voia şi mai rău decât aşa, pretindea, s-o facă după asemănarea ei. I se părea că întinarea soră-sii trebuia să-i micşoreze chiar căderea ei şi că nu-i va rămâne decât jumătate din ruşinea împărtăşită.

 Ori, mai bine, pentru că nu trebuie încercat a explica excepţiile acestea care resping sau care sperie, pleda cauza gustului rău, de nevoie, din chemarea ce avea pentru rău. Ei îi plăcea să facă rău cu râvna inspirată a unui demon după cum alţii vor să ajute şi să se roage.

 Muncea ca să facă rău, nu avea altă grijă, şi poate că nici chiar ea n-ar fi ştiut să spună pentru ce se încăpăţâna aşa de tare ca să facă rău.

 Nimic nu o oprea. Chiar în momentul acela când era lovită cu asprime şi pe neaşteptate, ea nu se lăsa de ispita începută.

 — O scrisoare a doctorului! murmură ea împingând cu piciorul cenuşa de pe urma bucăţii de hârtie. Îl însărcinasem cu o treabă şi nu s-a priceput s-o facă.

 Luă o mână a contesei şi o mângâie.

 — Pentru că are să fie pentru întâia oară o să ne luăm toate precauţiile. Nici chiar Batailleur n-are să ştie niciodată. O să ne furişăm în confesional şi n-o să ne mişcăm. Ai să vezi toate capetele acelea curioase ridicându-se la cel dintâi zgomot ce vom face în spatele perdelei. „Este prinţesa! Prinţesa!” Este un englez care a oferit cinci sute de guinee lui Batailleur ca să aibă dreptul să ridice un colţ al draperiei.

 Se opri şi pe urmă încet:

 — O să vii?

 — Eşti un demon, Sara! murmură Esther.

 Sara o sărută râzând.

 — Ai să vii! zise ea. O, Doamne! Ce mult îi place să fie rugată! Când mă gândesc că peste câteva zile n-are să ştie cum să-mi mulţumească. O să vii diseară?

 — Nu pot! răspunse Esther.

 — De ce?

 — Sunt ocupată.

 — Vreo întâlnire?

 — Poate.

 — E de respectat, dar n-am putea şti?

 — Nu se poate.

 Pleoapele Sarei se lăsară în jos pe jumătate. Se uită la contesa pe sub mătasea ochilor.

 — Sărmana frumoasă, murmură ea, ai mania misterului, dar te găsesc eu.

 Esther dădu din cap.

 — Mă prind că e vorba de baronul de Rodach, zise Sara a cărei privire o făcea mai pătrunzătoare.

 Esther nu răspunse imediat.

 — Văd eu bine, zise ea în sfârşit cu ironie, că te preocupă mult baronul de Rodach!

 — Pentru că te văd că te gândeşti mult la el, scumpa mea!

 Zicând vorbele acestea Micuţa întoarse capul iute spre o uşă cu geamuri care era în faţa ferestrei şi care dă într-un coridor.

 — Ce este? întrebă Esther.

 — Mi s-a părut că aud un zgomot de paşi, răspunse Sara.

 Amândouă traseră cu urechea. Nu se auzea nimic.

 — M-oi fi înşelat, zise Sara după câteva secunde, dar ceasul trece şi domnii vor veni. Scumpo, nu vrei să-mi spui că ai iubit pe baronul de Rodach?

 — Ce nebunie!

 — Ia seama! O să mă faci să cred că-l iubeşti încă. Şi adevărul e că nici n-ai de ce te feri! Baronul e unul din cei mai încântători cavaleri pe care i-am întâlnit vreodată!

 — Cu ce fot vorbeşti! zise contesa muşcându-şi bazele.

 — O! Eu sunt sinceră, răspunse Sara, îţi pot mărturisi că l-am adorat!

 — A! făcu Esther.

 — Pentru el m-am dus în Germania.

 — Şi acum îl mai iubeşti?

 — Nu, răspunse Sara cu un accent de sinceritate.

 Esther o privi câteva minute, pe urmă zâmbi.

 — Ei bine, Sara, vreau să fiu şi eu tot aşa de sinceră: pentru el eu am fost în Elveţia. Dar eu nu sunt aşa de fericită ca tine, mi se pare că tot îl iubesc.

 — Ce rău.

 — Cum să nu, acum când s-a întors Julien.

 — Aş! zise Sara din vârful buzelor, închipuieşte-ţi că vicontele îţi este bărbat, şi pierzi orice scrupul.

 Vorbele acestea neruşinate erau pronunţate cu o voce dulce ca mierea, cu acel frumos ton decent al conversaţiilor din lumea înaltă.

 Cine le-ar fi văzut pe aceste două femei, cu zâmbetul pe buze, ar fi crezut că vorbeau de toaleta lor de seară.

 — Nu ştiu cum să-ţi spun asta, zise Esther, dar e sigur că Julien îmi place. Pe de altă parte, nu pot să scap de sentimentul care mă târăşte tot spre baronul de Rodach. El nu se gândeşte decât să joace şi să bea, dar.

 — Cum, zise Sara, eu nu l-am văzut niciodată punând mâna pe o carte!

 — Se ascundea de tine, poate.

 — Şi l-am găsit întotdeauna ciudat de cumpătat, el care e un fiu al Heidelbergului. Era Don Juan neobosit.

 — Nicidecum! zise Esther.

 — Un duelist, un om care umbla numai după aventuri!

 — Îţi jur că nu l-ai fi putut face să îşi piardă măcar un ceas de somn pentru femeia cea mai frumoasă din lume!

 — Eu ţi-l descriu aşa cum l-am văzut la Hamburg, draga mea!

 — Şi eu ţi-l descriu astfel cum l-am cunoscut la Baden şi în Elveţia. Cred că nu sunt doi baroni de Rodach!

 — L-ai văzut ieri la bal: era Rodach al meu.

 — Şi al meu.

 Sara se uită la ceas. Era cinci fără un sfert. Se ridică şi o sărută pe frunte, pe contesă.

 — E al tău, buna mea surioară, zise ea, nu cumva crezi că aş vrea să-ţi fiu rivală? Vreau să te văd tot atât de fericită pe cât eşti de frumoasă şi nimic altceva.

 Mâna ei delicată şi albă netezea părul Estherei.

 — Eu vreau! zise ea iar, m-ai auzit bine? Şi am să te fac mulţumită fără voia ta. Diseară, după-masă, avem să mai vorbim de trebuşoarele noastre. Acum trebuie să mă duc să mă aranjez puţin, pentru că am venit cum m-am dat jos din pat.

 Sărută încă o dată pe Esther şi se îndreptă spre uşa cu geamuri.

 Ieşi. În momentul când se închise uşa. Esther, care se lungise, alene, în fotoliul ei, auzi un fel de ţipăt înăbuşit în coridor.

 Se ridică mirată şi vru să se ducă să vadă ce e. Dar pentru că nu mai auzi nimic, lenea o doborî iar, se întinse şi închise ochii.

 Se gândea la baronul de Rodach.

 Ţipătul pe care-l auzise ea fusese scos de Sara, care se lovise piept în piept cu un bărbat.

 Noaptea se lăsa foarte repede, însă lumina care venea printr-o fereastră de aproape, făcea vizibil obrazul străinului şi Sara cunoscuse îndată pe baronul de Rodach.

 — Albert! zise ea speriată.

 Şi frica ei nu era prefăcută, pentru că femeia asta, care înfrunta orice, ţinea ca să treacă drept o sfântă în ochii mulţimii şi mai cu seamă în ochii tatălui său. Casa lui Geldberg era pentru ea un fel de sanctuar, la a cărui uşă îşi lăsa orice îndrăzneală.

 Rodach o recunoscu şi el.

 El era acolo numai de câteva minute şi numai întâmplarea îl dusese în coridor.

 Auzise o conversaţie dar nu putuse prinde vorbele.

 Îşi căută drumul să iasă când apăru deodată doamna Laurens în pragul pavilionului. Nu era cu putinţă s-o evite.

 — Ce faci aici, Albert? îi zise ea încet şi repede.

 — Mi-ai spus să vin să te găsesc şi am venit, răspunse baronul.

 — Ce nesocotinţă! La mine acasă, îţi spuneam să vii, în strada Provence, nu în casa asta care e a tatii.

 — Nu te bucuri că mă vezi iar? întrebă baronul privind-o foarte curios.

 — Oh! Da! Albert al meu! Nu ştiu cât de mult te iubesc! Sunt foarte fericită că te văd, dar îmi este teamă. Dacă vine cineva?

 — Ai evitat primejdii mai mari decât asta, frumoasă gospodină, răspunse Rodach rece.

 Sara se uită în ochii lui.

 — Ce schimbat eşti. Albert! Ieri aveai încă privirea ta şmecheră şi zâmbetul îndrăzneţ care-mi place aşa de mult. Azi, eşti serios şi ai şi alt glas.

 Când vru Rodach să deschidă gura să răspundă, se auzi un zgomot în anticameră. Sara păli.

 — Pentru Dumnezeu, nu sta aici, Albert! zise ea. Vine cineva, şi mai bine aş vrea să mor decât să fiu prinsă astfel în casa tatei!

 — Sunt la ordinele dumitale, răspunse Rodach.

 Sara se uită speriată împrejur. Erau numai două uşi în coridor: una pe unde intrase Rodach şi alta cu geamuri.

 În spatele primei uşi se auzeau glasuri care păreau că se apropie.

 Sara ezită o clipă, pe urmă puse mâna pe clanţa uşii cu geamuri.

 — Fiecare pentru sine! gândi ea. N-am vreme să aleg, şi dacă o fi cineva învinuit, mai bine să fie ea!

 — Intră aici, Albert, zise ea baronului. În camera asta este o persoană pe care o cunoşti. Mâine să vii să mă vezi. Te aştept. Adio!

 Deschise puţin uşa cu geamuri, strânse mâna lui Rodach şi-l împinse în pavilion Pe urmă fugi, uşoară că o gazelă.

 Contesa Esther era întinsă în fotoliul său: pleoapele îi erau închise. Se gândea.

 Ridică ochii numai când auzi uşa deschizându-se, deschise gura, dar nu putea zice nimic. Se frecă la ochi, ea şi cum n-ar fi vrut să creadă ceea ce-i spuneau ei.

 — Goëtz! zise ea în sfârşit, tu, aici? De ce n-ai aşteptat până diseară?

 Prima mişcare a lui Rodach fu surpriza şi nehotărârea. Dacă i-ar fi văzut cineva fizionomia, ar fi crezut că nu cunoaşte pe femeia aceasta după cum nu cunoştea locul în care intrase aşa fără de veste.

 Cu toate acestea el păşi înainte spre cămin cu capul sus, cu pasul liber.

 Pe faţa contesei se vedea în acelaşi timp şi teamă şi mulţumire.

 — Tot nesocotit! zise ea cu o imputare zâmbitoare, oh! Goëtz! Goëtz, n-ai să te îndrepţi niciodată!

 Rodach, care ajunsese lângă ea, se plecă foarte curtenitor şi-i sărută mâna.

 Contesa îl privi mai bine.

 — Dar ce aer grav, zise ea, nu cumva de ieri până azi te-ai făcut om înţelept, frumosul meu Goëtz?

 — Este timpul pentru orice doamnă, răspunse Rodach, vine vârsta.

 Contesa bufni în râs.

 — Omul ăsta îţi spune lucrurile cu o seriozitate! zise ea, dar pentru ce îmi zici doamnă? Zi-mi Esther, Goëtz! Mă faci să cred că eşti supărat pe mine!

 Se ridică şi se rezemă pe braţul baronului.

 — Vezi cât de mult te iubesc, îi şopti ea la ureche, prezenţa ta aici e o adevărată primejdie pentru mine şi vezi că nu mă gândesc să te cert! Mi se pare că eşti şi mai frumos decât altă dată. Dar cum ai putut să uiţi ceasul întâlnirii noastre şi ce idee ţi-a venit ca să mă cauţi tocmai aici?

 — Dorinţa de a te vedea mai repede. îngână Rodach la întâmplare.

 Esther îl strânse în braţe cu drag.

 — Bunule Goëtz! îi zise.

 Pe urmă, cu un accent pătruns şi fără gândul de a râde de el, îi zise:

 — Nenorocirea e că nu poate şti niciodată cineva dacă eşti beat.

 Rodach o salută zâmbind.

 — Nu te supăra de asta, Goëtz el meu, zise Esther, ştii bine că eu te iubesc aşa cum eşti. Dar ia să facem prinsoare că toată noaptea ai jucat cărţi şi ai băut?

 — Când aşteaptă cineva seara cu nerăbdare, trebuie să-şi omoare într-un fel timpul, zise Rodach galant.

 Esther îl privi cu admiraţie.